Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Alăptarea în România: informaţii greşite sau învechite

România e la coada clasamentului european în ce priveşte alăptarea. Doar 12% dintre copii sunt hrăniţi exclusiv la sân în primele 6 luni de viaţă, aşa cum recomandă Organizaţia Mondială a Sănătăţii, UNICEF şi clinicile de pediatrie din lume. Deşi la nivel global şi european, rata de alăptare este în creștere, în România, trendul este negativ. Spre comparație, următoarea cea mai mică rată de alăptare exclusivă din Europa este de 53%, în Irlanda. În țările nordice rata alăptării exclusive se cifrează în jurul valorilor de 89-94%.

Care sunt motivele pentru care mamele din România renunţă la alăptare? Care e legătura dintre lipsa de informare a femeilor şi rata alăptării? Unde pot apela mamele care au fost convinse în maternitate că nu au lapte?

Invitata emisiunii este Roxana Duduş – consultantă în alăptare la o organizaţie numită La Leche League România (http://lll.maternet.ro/).

Este o organizaţie non-profit înfiinţată în SUA şi formată din voluntari, fără interese politice sau religioase, specializată în furnizarea de informaţii, de încurajare şi sprijin în alăptare pentru mame (sau viitoare mame) şi pentru angajaţii din domeniul pediatriei.
Fiecare consultantă La Leche League este o mamă voluntară cu experienţă personală în alăptare, care are o pregatire în ce priveşte conduita alăptării, fiziologia lactaţiei şi în comunicare.

 

 

 

  • Când ar trebui să înceapă informarea mamei cu privire la alăptare?

E foarte important ca documentarea cu privire la alăptare să înceapă în timpul sarcinii, nu după. Medicul ginecolog e cel care ar trebui să ofere primele informaţii femeii însărcinate. Apoi, imediat după naştere, asistentele şi medicul de la neonatologie sunt cei care ar trebui să sprijine şi să informeze mamele. Ar fi ideal ca în maternitate să existe chiar un consultant în alăptare, dar aşa ceva nu prea există.

Ce se întâmplă e că multe mame îşi dau seama după naştere că nu au acordat destulă atenţie documentării în ce priveşte alăptarea. Apar probleme şi nu ştiu ce să fac, nu ştiu nici la cine să apeleze. Majoritatea nu ştiu cum funcţionează sânul, cum se produce laptele matern… E foarte important să ştim asta, pentru că dacă ştim asta, o mare parte dintre probleme se rezolvă de la sine.

  • De ce e nevoie ca mama să ştie detalii pe care în alte situaţii le ştie doar medicul?

Multe femei consideră că alăptarea e ceva instictiv şi atât, că nu trebuie să ştim mai multe. E adevărat că unele femei îşi pun copilul la sân din instinct şi nu apar probleme, dar sunt şi unele care nu ştiu să o facă (pentru că au pierdut acest instinct). De asta e nevoie să ne documentăm şi să înţelegem procesul alăptării. Sarcina, naşterea şi alăptarea nu sunt boli – deci nu doar medicul trebuie să deţină informaţii despre ceea ce ni se întâmplă. E bine să ştim prin ce procese trece organismul nostru, doar aşa vom reuşi să le gestionăm corect.

  • În România, alăptarea e încurajată doar teoretic. Practic, în majoritatea covârşitoare a spitalelor, femeile nu primesc sprijinul de care au nevoie pentru alăptare imediat după naştere şi continuarea lăptării la cererea copilului. Uneori chiar e descurajată alăptarea…

Nu uneori, ci de cele mai multe ori! Alăptarea e descurajată în majoritatea cazurilor. De ce se întâmplă? Păi medicul ar trebui în primul rând să aibă o informaţie pertinentă despre alăptare, să fie la curent cu noile informaţii de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii, de la marile academii de pediatrie din lume… ori medicul nu se ocupă din păcate doar de alăptare. Iar de cele mai multe ori nu are nici aceste informaţii actualizate, nici disponibilitate.

De asta e nevoie ca mamele să se informeze singure, pentru că uneori cadrele medicale furnizează informaţii greşite sau învechite. Acesta e un mare dificit în maternităţile din România. Dincolo de asta, mamele au nevoie de sprijin emoţional, de încurajare, de sprijin. Ce se întâmplă de fapt? Mama este umilită, nu este respectată, nu i se respectă dorinţa de a alăpta – sunt multe mame care luptă cu sistemul, care urlă, care scriu pe acea plăcuţă de lângă pat că vor să alpăteze şi nu vor ca bebeluşul să primească lapte praf. Cu toate acestea, uneori nu le e respectată dorinţa. Este o încălcare a drepturilor omului – mama are dreptul să alăpteze, iar copilul are dreptul să fie alăptat de mama lui. E inacceptabil ce se întâmplă.

  • De ce se întâmplă asta? Am primit zeci de mesaje de la femei care povestesc cum se certau cu asistentele pentru dreptul de a alăpta la cerere, cum se furişau pe coridoare ca să îşi vadă copiii…

Da, e o luptă cu sistemul de care mama nu are nevoie după naştere. Ea are nevoie de linişte – nu să fie stresată, nu să fie disperată. Din păcate, sistemul e prost. Ar trebui tăiat din rădăcină şi plantat la loc altceva. Noi mizăm foarte mult pe mamă. Credem că daca mamele vor fi informate, vor avea puterea să şi lupte şi să îşi ceară drepturile. Cu cât sunt mai multe, cu atât există o şansă mare de a schimba sistemul.

  • Când ar trebui să înceapă alăptarea? Întreb în contextul în care majoritatea mamelor din România îşi văd copilul la ore bune după naştere – uneori 12 ore, alteori 24 sau chiar 48 de ore…

Alăptarea ar trebui să înceapă atunci când vrea copilul. Dar cum să ştim când vrea copilul dacă el nu e lângă mamă? În România, alăptarea începe atunci când vrea medicul. Din păcate, în maternităţile noastre, ai impresia că din momentul naşterii copilul aparţine spitalului sau asistentelor. Mama e convinsă că ea trebuie să se odihnească… Sigur că mama poate alege. Dacă e o alegere informată a mamei de a nu-şi primi copilul decât la o zi sau două după naştere, e alegerea ei şi trebuie respectată. Dar ar fi bine să ştie avantajele şi dezavantajele. Ori asta nu se întâmplă foarte des. Alegerea e influenţată de medic şi e făcută în necunoştinţă. Procedura ideală e ca imediat după naştere, copilul să fie pus pe burta mamei. Există un instinct al copilului de a-şi căuta hrana. El începe să se târască cu pumnii şi cu picioarele, împinge în coapsele mamei, apoi pe abdomen, ajutând în felul ăsta uterul să îşi revină după naştere… iar în final ajunge singur la sân şi începe să mănânce. E aşa-numitul breast crawl, hai să îi spunem în româneşte târâşul către sân. E atât de puţin cunoscută această practică recomandată de organismele medicale internaţionale, încât nici nu are o traducere oficială în româneşte… Ca să se întâmple, e important ca bebeluşul să nu fie luat de cadrele medicale pentru a fi şters şi a i se întâmpla alte lucruri... ci să aibă contact cu mama lui, piele pe piele. El se va ghida şi după miros şi îşi va recunoaşte mama, va şti unde e pieptul ei.

  • De ce în România e respectată atât de rar această recomandare apăsată a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi a UNICEF referitoare la punerea copilului pe pieptul mamei imediat după naştere?

E o problemă de risc. Neonatologul nu îşi asumă riscuri, aşa că face procedurile pe care le-a învăţat: să ia copilul, să-l aspire, să-l şteargă, să-i dea vitamina K, să-l vaccineze şi aşa mai departe… Dar lucrurile astea se pot face şi atunci când copilul stă pe pieptul mamei. Pentru copilul născut sănătos, nu există de fapt niciun risc. Din contră, ştim că şi bebeluşii prematuri îşi revin mult mai bine la pieptul mamei, îşi reglează mai bine temperatura de la corpul ei… însă asistentele şi medicii se tem că DACĂ se întâmplă ceva. De regulă nu se întâmplă nimic, dar ei încearcă să prevină orice. Protocol pentru această recomandare există, dar nu prea are cine să îl aplice şi să îl respecte.

  • Haideţi să punctăm felul în care se desfăşoară alăptarea: de cele mai multe ori, se întâmplă pe ceas, la intervale regulate…

Da, mamele alăptează din trei în trei ore. Aşa li se spune la spital că e bine. Dacă între timp copilului i-a fost foame, a fost hrănit cu lapte praf. Mama de regulă nu ştie şi nu poate controla asta, pentru în cele mai multe spitale nu există rooming in (copilul nu stă cu mama în acelaşi salon). Aşa ajunge mama să pună la sân un copil sătul, după care intervin tot felul de probleme… Ştim foarte bine că bebeluşul este cea mai bună pompă din lume pentru mamă – cu cât el scoate laptele eficient, cu atât laptele se va produce exact cât trebuie pentru nevoia lui. Sunt câteva lucruri pe care mamele ar trebui neapărat să le ştie înainte de naştere. Şi nu sunt multe… De pildă, ar trebui să ştie că laptele matern se produce pe principiul cererii şi al ofertei: cu cât copilul stă la sân ori de câte ori doreşte, cu atât laptele se produce exact pentru a-i satisface nevoia. Deci mama va evita probleme ca: angorjarea sânilor, mastita, canale înfundate… şi acel veşnic “n-am lapte” – ăsta e principala problemă şi e una indusă. Nu e neapărat să faci mastită după naştere, sunt mame care nu fac asta, dacă alăptează la timp şi corect. O femeie care a născut are atâta lapte cât are nevoie copilul ei, dacă ştie să alăpteze. Dar femeile nu ştiu asta… Când asistenta vine şi te trage de sâni, nu iese nimic de acolo… Şi nu iese pentru că laptele e făcut să iasă atunci când e pus copilul la piept, nu când te trage cineva de sâni. Pentru că mamele nu se informează, asistentele reuşesc să le convingă că nu au lapte.

  • Ce e cu procedura aceasta agresivă şi umilitoare de verificare a lactaţiei? Sunt femei care au scris pe adresa emisiunii şi mărturisesc că au renunţat la alăptare pentru a nu trece prin asta…

Da, din păcate asta se practică în spitalele din România. Sigur că e o traumă… Şi este inutilă. E important să fie pus copilul la sânul mamei, iar femeia să primească sprijin, indicaţii, încurajări… Personalul medical care trece prin saloane şi trage mamele de sâni, nu are niciun rost. Nu e deloc relevant. Doar ceea ce reuşeşte să scoată copilul din sânul mamei este relevant. Nu ceea ce iese dacă mama se mulge şi măsoară câţi mililitri de lapte ies ori dacă vin asistentele sau medicii şi trag de sâni şi nu iese nimic.

Eu le spun mamelor aşa: dacă Dumnezeu (sau natura, sau în cine cred ele…) ar fi vrut să ştim exact cât lapte mănâncă bebeluşul, ne dădea nişte sâni gradaţi. Dar sânii nu sunt gradaţi, pentru că alăptarea înseamnă înainte de toate o relaţie de ataşament şi de cunoaştere între mamă şi copil. Mama îşi cunoaşte copilul stând cu el în braţe şi punându-l la piept. Chiar şi mama care îl hrăneşte cu biberonul, ar trebui să îl ţină în braţe. Aşa va începe să îl cunoască, să îi înţeleagă plânsul.. În alăptare, nu există ceas. E cea mai importantă regulă. Cu cât copilul e mai aproape de mamă, cu atât ea va şti exact când trebuie să îi dea de mâncare şi cât. Nu există regulă, nu există reţetă…

  • Dar e greu să nu crezi medicul… Şi e aproape imposibil să îl contrazici.

Aşa e, dar e datoria ta să te informezi. E copilul tău, e responsabilitatea ta. Femeia e vulnerabilă după naştere şi de multe ori acceptă ce i se spune (fie că e vorba de medic, asistente sau alte mame). Dar ar trebui să ştie că acceptă şi toate problemele care vin odată cu dezinformarea asta. Apoi ajunge acasă şi acceptă toate sfaturile neavenite ale rudelor apropiate sau îndepărtate, care habar nu au de studiile medicale, de recomandările internaţionale actuale…

  • Cum ne raportăm la graficul de greutate al copilului? Multe femei fac depresii pe tema asta. Se simt mame rele pentru că nu au fost în stare să producă destul lapte, iar copilul e prea slab.

Da, sunt sentimente de vinovăţie care pe unele femei le macină toată viaţa. Tocmai de asta e nevoie de informare şi de consiliere – de consultantă avizată în alăptare. Numai că noi suntem puţine, iar mamele nu ştiu de unde să ne ia. În nomenclatorul funcţiilor, nici nu există această meserie. Ne pot găsi pe internet, deocamdată. Medicul ar trebui să le îndrume spre o astfel de persoană, dar asta nu prea se întâmplă… Copilul e unic, graficul e ceva orientativ şi nu ar trebui să ajungă obsesie.

  • Până la ce vârstă ar trebui alăptat un copil?

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă alăptare exclusivă până la vârsta de 6 luni. Adică până la această vârstă, copilul să nu primească nimic altceva decât laptele matern. În România e gravă situaţia: doar 12% dintre mame fac asta. Iar apoi, să fie alăptat până la vârsta de doi ani sau atâta timp cât mama şi copilul doresc. Există şi copii mai mari care sunt alăptaţi, uneori în tandem cu fraţii lor mai mici. Este normal şi firesc, atâta timp cât ei cer să fie alăptaţi, iar mama doreşte să îi alăpteze. Sigur că un copil mare nu e alăptat ca unul de două luni. E o înţărcare treptată, în funcţie de dorinţa copilului… Alăptarea exclusivă în primele 6 luni e foarte redusă pentru că mamele nu sunt informate şi susţinute.

  • Există o serie de motive pentru care mamele pierd laptele. Multe femei ajung la asta. De ce?

În realitate sunt foarte rare cazurile în care o femeie pierde laptele. E posibil ca lactaţia să scadă însă, din diverse motive: pentru că a fost despărţită de copil, pentru că e stresată, pentru că are problemele ei… Atunci încearcă să se mulgă şi vede că este puţin (pentru că laptele iese cel mai bine când trage copilul, nu când trage pompa), apoi pune copilul la piept şi copilul se enervează, după care într-un final trage concluzia că a pierdut laptele. De fapt, aproape întotdeauna lactaţia se poate relua, dar e nevoie de multă răbdare, încurajare şi consiliere.

  • Să încheiem cu o temă tabu: alăptatul în public. Unele mame ar vrea să alăpteze afară, dar se tem de reacţiile celor care consideră asta ca ceva inacceptabil. Care e soluţia?

Da, este un subiect tabu, pentru că nu avem educaţie pentru alăptare. Sunt unii care consideră că alăptarea în public ar fi ca urinatul în public. Nu, nu există comparaţie. Alăptarea se face la cererea copilului, iar un bebeluş nu ştie că e zi sau e noapte, el are nevoie de hrană. Nu e o nevoie a mamei şi nu poate fi controlată de ea. Nu poţi sechestra mama în casă doar pentru simplul fapt că alăptează. Sunt mame care umblă cu o pătură după ele şi acoperă copilul. Dar copilul mic se sufocă dacă pui o pătură pe el. Există sigur şi mame pudice, care nu se simt bine când fac asta. De asta ar trebui să existe nişte locuri amenajate. Există aşa ceva prin marile magazine şi centre comerciale, dar e un spaţiu mic cu un scaun, la toaletă. De regulă e mizerie şi miros, iar o mamă nu poate alăpta în condiţiile astea. Alăptarea în public ţine de educaţie. Noi mergem pe ideea că încă din liceu, ar trebui să existe nişte informaţii despre alăptare în manualul de biologie. Doar prin informare putem sparge tabuurile. Să depăşim ideile nefericite de înţărcare a copilului prin abandonarea lui la bunici sau mânjindu-ne sânii cu albastru de metil sau cu muştar – cum am auzit la unele mame. Să nu le mai spunem că s-a stricat, că nu e bun, pentru că generăm confuzie şi chiar traume. Pieptul mamei e prima întâlnire a mamei cu copilul, apoi e locul în care copilul îşi găseşte alinare şi când e mare, să nu-l asociem brusc cu ceva negativ. Copiii înţărcaţi în felul ăsta, vor creşte cu ideea că dacă văd un copil la sânul mamei, e ceva urât şi vor respinge imaginea asta ca adulţi.

10947