Transportatorii portughezi au blocat întreaga ţară pentru a treia oară din luna noiembrie încoace din cauza măsurilor dure de austeritate impuse de Lisabona în schimbul asistenţei financiare externe. 78 de miliarde de euro primeşte Portugalia pentru a evita soarta Greciei, dar situaţia nu pare a fi nici pe departe sigură. Ultima emisiune de obligaţiuni portugheze cu scadenţă la 10 a avut o primă de asigurare de 17,20%. Este cu mai mult de zece puncte procentuale peste nivelul considerat sustenabil pe termen mediu şi lung.
Cu toate acestea, datoria portugheză nu este la fel de ameninţătoare precum cea a Greciei pentru că este pur şi simplu mai mică. Procentul din PIB este de doar 101%, faţă de cele 120% la care sperăm că Atena va ajunge abia în anul 2020 dacă îşi face temele. Şi tocmai acesta este motivul pentru care este nevoie urgent de o intervenţie masivă în Portugalia pentru a ajuta ţara să termine definitiv cu datoria nesustenabilă.
Occidentul capitulează în faţa terorismului şi a corupţiei (Die Welt)
Barack Obama anunţat că va retrage trupele combatante americane din Afganistan încă de anul viitor, nu din 2014 cum era vorba iniţial. În perspectiva alegerilor din noiembrie, decizia are potenţial de popularitate. Pentru că în contextul crizei economice şi al economiilor la bugetul de stat, America se retrage din majoritatea operaţiunilor militare internaţionale.
Dar nu e vorba numai de SUA. Şi Franţa a anunţat că îşi va chema soldaţii acasă anul viitor în timp ce alte state NATO îşi iau tălpăşiţa în surdină de la poalele Hindukuşului. Aşa că Occidentul este acum faţă în faţă cu un bilanţ nu prea îmbucurător al operaţiunii afgane. 10 ani de război cu multe victime şi mulţi, dar foarte mulţi bani cheltuiţi, puţine progrese şi promisiuni neîndeplinite de democratizare a ţării.
Odată cu retragerea trupelor din Afganistan, riscul revenirii la putere a talibanilor este extrem de mare. Administraţia Karzai nu dă semne că ar fi pregătită să facă faţă unei reveniri a mişcării radical-islamice pe scena politică şi militară. Iar retragerea fără rezultate notabile ne mai arată şi gradul de oboseală la care au ajuns marile puteri ale lumii în campania purtată în numele libertăţii şi al drepturilor omului.
Israelul nu va renunţa, până când nu va distruge definitiv mişcarea Hezbollah (The Telegraph)
Toată lumea vorbeşte despre conflictul deschis cu Iranul, dar despre cel care se pregăteşte în surdină la poalele muntelui Hermon nu prea auzim nimic. De-o parte a frontierei stau militanţii Hezbollah, o miliţie şiită sprijinită, într-adevăr, de Teheran. De cealaltă stau bărbaţi şi femei din miticele IDF (Israeli Defense Force). Primii sunt hotărâţi să distrugă Israelul, ultimii sunt hotărâţi să-şi apere ţara cu orice preţ.
Ultimul război între aceşti actori a avut loc în vara lui 2006. Problema e că acel conflict armat care a durat 33 de zile şi s-a soldat cu peste 1200 de morţi nu a avut un rezultat concludent. Hezbollah a rămas aproape neatinsă, iar premierul israelian de atunci Ehud Olmert a fost izgonit din funcţie pentru campania militară indecisă.
Deocamdată, armistiţiul dintre Hezbollah şi Israel este observat îndeaproape de 13.000 de militari ONU dislocaţi în sudul Libanului. Dar situaţia poate degenera rapid, mai ales în contextul în care Ierusalimul pare a fi pregătit să intre într-un conflict armat deschis cu Iranul. Dacă Teheranul nu va răspunde satisfăcător la ultima rundă de sancţiuni internaţionale, probabil că Israelul nu va mai aştepta prea mult. Replica ar fi, cu siguranţă, un atac cu rachete din partea Hezbollah în nordul statului evreu, dar spre deosebire de conflictul din 2006, se presupune că miliţiile au acum rachete cu rază medie de acţiune.
Un nou conflict cu Libanul ar avea loc însă într-un context schimbat faţă de 2006. E greu de crezut că noul gubern islamist din Egipt va sta deoparte precum fostul preşedinte Hosni Mubarak. Nici Siria nu va ignora problema. Dincolo de alianţa istorică dintre Damasc şi Hezbollah, preşedintele Assad ar avea un factor de coeziune socială extrem de puternic ce l-ar putea scăpa de presiunile interne. Şi iată cum o dispută începută la o frontieră poate degenera într-un război generalizat între Israel şi cel puţin o parte a lumii arabe.
De ce nu ar trebui să atacăm Siria – Încă (New York Times)
Se presupune că numărul victimelor în cele 10 luni de revoltă anti prezidenţială atinge circa 7000. Şi de ce nu intervine lumea occidentală în Siria aşa cum a făcut-o în Libia? Nu numai că dictatorul a fost detronat cu eforturi şi pagube minime din partea NATO, dar operaţiunea constituie şi un precedent bun pentru intervenţii militare umanitare.
Problema cu Siria este că – spre deosebire de Libia – opoziţia nu controlează nicio arie geografică mai extinsă. Soluţia raidurilor aeriene nu va funcţiona împotriva unor trupe dislocate în mediul urban. Trimiterea de trupe la sol ar periclita întregul concept de intervenţie militară umanitară extrem de focalizată pe un singur aspect: evitarea instalării unui regim cu sprijin internaţional.
Dacă rebelii sirieni ar reuşi să preia controlul într-o regiune destul de mare a Siriei, atunci statele vestice ar putea acţiona. Până atunci însă, din păcate, Siria nu este o altă Libie.
Comentarii