Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Rău venit la Jilava!

„Chiar aici ne primeau paznicii, erau  nişte căsuţe de paiantă în zona asta, acum s-a modernizat. Eram fie azvârliţi cu cătuşe la mâini sau lanţuri la picioare, fie aruncaţi ca nişte pachete legate fedeleş – asta dacă eram consideraţi mai periculoşi. O dată am intrat şi eu în categoria asta... Deci bun venit – sau rău venit – la Jilava!“.

Urarea vine de la Marcel Petrişor, scriitor, fost deţinut poltic. A petrecut 13 ani în temniţele comuniste, din care 4 la rând aici. Nu în Jilava proaspăt vopsită, flancată de Jeep-uri cu de mâncare, ci în temutul Fort 13 – fost depozit de muniţii pe vremea lui Carol I, apoi închisoare politică, acum loc de pelerinaj.

Gardienii se retrag discret – ghidul de azi nu are nevoie de asistenţă, cunoaşte Fortul cu ochii închişi. Ba chiar mai bine aşa; duşmanii regimului de altădată erau aduşi noaptea, cu ochelari de tablă stânși bine. Recunoşteau puşcăria după miros, sunete, numărul paşilor până la camera de anchetă. Odată trecuţi prin bătaia de primire, li se tăiau lanţurile, apoi erau îndesaţi în beciuri supraaglomerate.

Ascultaţi varianta audio

Un reportaj de Ioana Haşu

AscultăDownload

Închisoarea prin care au trecut toţi

Un grup de studenţi, câţiva tineri cercetători ai istroriei recente şi doi-trei jurnalişti, roim în jurul fostului deţinut. Cu toţii participanţi la o Şcoală de vară organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, la iniţiativa unui alt tânăr, Alin Mureşan:

Alin Mureşan (stânga) şi Marcel Petrişor

„Fiind închisoare de tranzit, pe aici au trecut cam toţi deţinuţii politici din România. În momentul în care se făceau transferuri dintr-o închisoare în alta, uneori între procese, alteori chiar între anchete, deţinuţii ajungeau aici. Puteau să stea de la câteva ore, la câteva luni. Probabil cu excepţii de numărat pe degete, toţi cei încarceraţi pentru motive politice în perioada 1948-1964, au trecut prin Jilava.“ La 29 de ani, Alin Mureşan e expert în Fenomenul Piteşti – episod atroce al comunismului românesc, unic în spaţiul concentraţionar est european. După ani de citit dosare prăfuite ale Securităţii şi dialoguri cu supravieţuitori ai detenţiei, a reuşit să descâlcească istroria reeducării, de care istoricii şi institutele de cercetare păreau să se fi ferit până acum. Anul acesta, a organizat prima ediţie a unei şcoli de vară la Piteşti. Jilava e ultimul popas al cursanţilor.

Bătaia reglementară

Nu ştiu a ce miroase Jilava. E o duhoare grea, care bălteşte. N-o simţi atât în nas cât înăuntru, în tine. Te învăluie şi-ţi intră în piele, deşi nu mai înţeapă la nas ca-n vremurile când Fortul era locuit. Coridoarele strâmte dau în celule cu beton, fără fereste, cu uși ruginite – probabil aceleași de când Marcel Petrișor era un număr. Moartea, spaima, ura, sângele – nu le vedem, dar sunt toate acolo.  Rămânem blocați pe un culoar, în beznă. La capăt, povestea continuă:

„Aici e camera pentru bătaie şi pentru zăcut. Bătaia zilnică, reglementară. Se făcea aşa: pe grilajul  unui pat de fier - cum e ăsta, ia uite - se punea o rogojină, peste care venea victima. Doi te ţineau de o mână, doi de cealaltă, unul de ceafă, doi la fiecare picior. Dezveleau fundul de la spinare până-n genunchi, puneau un cearşaf ud şi doi inşi dădeau cât puteau. 25 de lovituri, că asta era reţeta. Băteau doi, să se termine mai iute; aveau listă, trebuiau bătuţi sute în câte-o zi. Asistau ofiţerul politic, şeful de tură, sergenţi  de serviciu şi sanitarul. Beţi toţi.

După bătaie, erau duși la zăcut, apoi la celulă. Nu se puteau intinde, nu mai puteau merge. Se propteau de un zid, așteptând să revină simțirile. Apoi își povesteau cât au ținut:  „Eu, de pildă, am ţinut doar 8 lovituri, după care n-am mai putut, am dat drumul la răcnete. Alţii răbdau şi 25, dar cei mai mulţi urlau după primele două. Voiam să ţin ca cel dinaintea mea, Ghiţă Calciu. El răbdase până la 13 făr' să cârcnească, dar eu n-am putut…“
Comunismul nu rămâne dator. Cei care leșinau, erau aruncați deoparte, dar se  ținea socoteala: la următoare bătaie, încasau şi restanţele – erau trecute la condică, sub semnătura asistenţei.

 
Casimca și regimul de exterminare


Casimca Jilavei e un grup izolat de patru celule identice, separat de restul fortului. Doi metri jumate lungime, cam doi lăţime. Patru condamnaţi în fiecare. Aerisire nu e nici acum, încălzire deloc, lumină nici atât. Afară sunt 40 de grade – înăuntru e rece, pereții sunt uzi. Marcel Petrișor înaintează grăbit și se pierde într-o celulă: Uite, aici am stat 4 ani.

Mângăie uşor un zid. Ce făceați toată ziua? – îndrăznește careva, la adăpostul beznei. „Ce să faci, te rogi şi aştepţi. Când poţi, comunici cu ceilalţi. Riscam orice pentru câteva vorbe în Morse.” Se repede însufleţit la peretele jilav şi începe să ciocăne. Poc–poc. Pauză. Şi încă o dată.

„Ăsta era M. Apoi una lungă şi două scurte pentru A.  Şi aşa mai departe până băteam tot numele. Sigur că luam bătaie în plus dacă ne prindeau, dar riscai. Oricum ne băteau. Odată nu ne-am mișcat câteva luni după bătaia de Crăciun – fluierasem o colindă cu Ghiţă Calciu.“ Povestea continuă, noi începem să transpirăm pe muţeşte. Nu e aer – şopteşte cineva. Marcel Petrișor nu se grăbește:
„Trebuia să stăm la marginea patului, cu mâile pe genunchi 17 ore. Dar cine putea? Aşa că păzeam cu rândul. Aici unde staţi dumneavoastră era Costache – vai de el, era o rană, îşi scuipa plămânii la propriu; l-am îngrijit cum am ştiut, dar a murit. Stăteam toţi trei aliniaţi pe patul din faţa lui ca nişte rândunici. Cel din capăt păzea la uşă – să stăm regulamentar când apare gardianul.“
Rândunicile erau viitorul preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, Iosif V. Iosif și povestitorul de azi. Bolnav, poetul Constantin Oprișan – trecut prin reeducarea de la Piteşti, mort la Jilava, în iunie ‘59. Din cei 16 închiși la Casimca în şarja Petrişor, 9 au murit în primele două luni. În fiecare celulă era pus anume un bolnav contagios sau un dereglat psihic.

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa. Foto: voceadiasporei.mitropolia.eu

„Gândiţi-vă, să stai ani în şir cu lanţuri la picioare aşteptând oricând să te cheme pentru execuţie…Nu-i uşor. Dar presiunea asta era un mediu nemaipomenit pentru introspecţie. Te sperii de ce descoperi în tine – nu mulţi au curajul să mărturisească ce au văzut în ei, începând cu mine…N-am învăţat în patru ani de facultate cât am aflat în celula asta.“

Foamea

Era era o obsesie vecină cu nebunia. Se vorbea despre mâncare ore în şir, de la prima lătură pe post de mic dejun până la hârdaiele cu zeamă tulbure, grăsime şi resturi de animale. La 1.85m înălţime, deţinutul Marcel Petrişor cântărea 40 de kilograme. La 82 de ani, continuă povestea cu mult umor:

 „În orele lungi până la prânz, dacă nu eram scoşi pentru anchete sau bătaie, povesteam. Într-o zi a început discuţia chiar dimineaţa, după ce am primit cafeaua. Aşa ne plăcea nouă să-i spunem, da’ era o leşie murdară din coji de pâine arsă, stinsă cu apă. Îţi era o foame să înnebuneşti după ce beai. Numai la mâncare ne gândeam. Nu ştiu cum, s-a ajuns  să vorbim despre cum se găteşte fazanul la Paris. Era şi un fost ministru, erau intelectuali, detalii multe. Apoi am vorbit despre hrana vânătorilor care mergeau la vânătoare de fazani, pentru ca în final să ajungem desigur tot la gătirea vânatului. Dar s-a epuizat şi asta. Aşa că cineva a adus în discuţie desertul. S-a pomenit de baclava. Şi de aici o întreagă dezbatere despre cum se face baclavaua. Camera a fost împărţită: jumătate susţineau că în baclava se pune scorţişoară, jumătate că nici vorbă – cine a văzut aşa ceva? Eu, ţin bine minte, eram în prima tabără, de principiul că mai bine să pui, să prisosească, decât să nu se ajungă. Ne-am încins, am început să ne certăm, se lansau injurii, insulte grele, nu mai ţineam cont de nimic. Când, deodată, se deschide uşa celulei: şi, gol puşcă, cu un şut în fund, a fost aruncat înăuntru un nou deţinut. Noi am tăcut brusc, el s-a prezentat speriat: sunt Johann Elter, de profesie cofetar. În clipa aia, imaginaţi-vă 80 de mâini dintr-o parte, alte 80 dincolo: aşa-i că în baclava nu se pune scorţişoară? – aşa-i că ba se pune? La care ăsta, săracul: unii pun, alţii nu pun. Doamne, ce a urmat…“

Celula de azi răsună de râsete. Acum 50 de ani, era treabă serioasă, au urmat certuri şi supărări. Când s-a potolit baclavaua, a venit prânzul: un ciubăr cu altă lătură. „De regulă resturi de varză sau cartofi cu coajă şi pâmânt, plus ceva arpacaş. Mai era şi carne în câte o perioadă – cal sau bivol, mai găseam şi potcoave. Într-o vreme se făceau şi jumări uriaşe industriale, din care ne împărţeau bucăţi. În gamelă ajungeau laolaltă cu şoareci morţi. Oamenii erau atât de flămânzi că ridicau şoricelul, îl azvârleau în tinetă şi continuau mâncarea.“

„Dacă e doar o documentare, n-am făcut nimic“ 

Povestea se termină sus, pe Fort. La marginea zidurilor sunt locurile de execuţie – Valea Piersicilor. Gropi comune de jur împrejur probabil. Sigur nu se ştie, că nimeni nu a săpat aici. Nu departe de mormintele ascunse ar fi groapa de gunoi a închisorii de azi. Accesul în zonă nu e permis.

Statutul fostei puşcării e încă incert: se vizitează în mare măsură graţie administraţiei binevoitoare şi unor gardieni impresionaţi de întâlnirea cu foşti deţinuţi. Transformarea locului în muzeu-memorial e doar o intenţie, bine combătută încă: birocraţie, banii puţini, argumente încâlcite şi multă lipsă de interes în zona decidenţilor.

Dar ce caută la puşcărie studenţi sănătoşi la cap, în plin sezon de vacanţe? Mara Ambrozie: „Am aflat destul de recent că şi bunicul meu a trecut prin reeducarea de la Piteşti. Cât a fost în viaţă nu a povestit prea multe, aşa că am vrut să aflu ce înseamnă asta. I-am găsit fişa matricol, nici nu mă aşteptam să îi dau de urmă. Am vrut să aflu…“ Nu e singura care a găsit prin dosare numele rudelor pe care nu le-a cunoscut. La ce-i foloseşte să afle? „Dincolo de poveştile de familie, mi se pare de datorie umană să cunoşti istoria, să înţelegi ce s-a întâmplat înaintea ta. Cu ce m-a ajutat pe mine? Mi-am dat seama că aşa-zisele încercări pe care le avem noi azi, sunt o nimica toată. Mofturi. Oamenii s-au format de fapt în încercări mult mai grele“

Poloneza Marta Torz, o altă cursantă a Şcolii de Vară, face un doctorat despre memorialistica detenţiei. A învăţat româneşte ca parte a cercetării: „Nu pot să-mi fac lucrarea fără să studiez Fenomenul Piteşti şi ceea ce s-a întâmplat în închisorile de aici. România e unică din punctul ăsta de vedere. Sigur că a meritat să învăţ limba pentru o cercetare completă.“

Un supravieţuitor al Fenomenului Piteşti ne-a însoţit discret în vizita la Jilava. Petru Cojocaru zâmbeşte în permanenţă: „Dacă e numai o cercetare intelectuală, o documentare aşa, n-are mare folos. E important doar în măsura în care contribuie la formarea unor oameni de caracter. Dacă nu vă schimbă cumva, degeaba. N-am făcut nimic.“

 

898