Interviu RFI: Moartea Ceauşeştilor - adevărul despre o lovitură de stat

\"Moartea Ceauşeştilor - adevărul despre o lovitură de stat\", careta semnată de Catherine Durandin

Istorică, profesoară şi romancieră, Catherine Durandin este înainte de toate o "specialistă" a României, ţară căreia i-a consacrat o serie de lucrări devenite unele adevărate referinţe. Ultimul volum a apărut la Editura Bourin la începutul lunii decembrie şi se intitulează "Moartea Ceauşeştilor - adevărul despre o lovitură de stat". Autoarea spune într-un interviu pentru RFI că lucrarea nu este „doar o carte despre moartea cuplului Ceauşescu, e o carte care, 20 de ani mai târziu, readuce în lumină mărturii ale unor actori de atunci care între timp au reevaluat situaţia, au luat în calcul anumite informaţii, etc. Pe de altă parte, această carte prezintă mărturii de la faţa locului care nu fuseseră folosite – cum ar fi de exemplu documentele privind ziua de 22 decembrie la Baia Mare la care am avut acces graţie tatălui uneia dintre studentele mele prezent în acel oraş pe 22 decembrie.

Lucruri de genul acesta sunt foarte preţioase. De asemenea, am întâlnit oameni care au acceptat să vorbească, în particular unii de la ambasada fostei Uniuni Sovietice în post la Bucureşti în 1989. Printre cei cu care am vorbit mult se numără şi Ceslav Ciobanu care era un apropiat al lui Mihail Gorbaciov şi lucra la MAE (soviectic) în anii 87-90. Ce e nou de asemenea este ce mi-a spus procurorul Dan Voinea care era un tânăr căpitan în ’89 desemnat din oficiu la procesul Ceauşeştilor. El a devenit apoi anchetator în dosarul mineriadelor şi al evenimentelor din decembrie. Voinea a avut acces la multe lucruri care l-au făcut să evolueze de la poziţia de tânăr căpitan «încuiat» de la procesul Ceauşeştilor spre o poziţie care-l face să fie azi un apropiat al Institutului de investigare a crimelor comunismului condus de Marius Oprea.

Rep: Publicaţi multe mărturii şi documente inedite. V-a fost greu să le obţineţi, interlocutorii au fost reticenţi, aţi avut oprelişti sau dimpotrivă, oamenii au fost deschişi, au dorit să comunice?

CD: E usor să obţii mărturii emoţionale pentru că toată lumea e dispusă să-şi amintească ca să nu uite sau să se revanşeze pe un trecut când au fost trădaţi. E însă foarte greu să avansezi departe în dialog cu adevăraţii actori de atunci. E de exemplu foarte greu şi azi să-l faci pe Gorbaciov sau pe cineva din anturajul lui să spună ce s-a întâmplat atunci cu adevărat. Există mari rezerve, blocaje. Am avut refuzuri, în particular din partea reprezentantului servicilor sovietice la Bucureşti. Reprezentantul Agenţiei TASS la Bucureşti în decembrie 1989 a refuzat şi el să vorbească şi mi-a explicat că agenţia sa nu avea nimic de a face cu Ambasada URSS. Deci, da, există încă oameni care refuză să spună tot ce ştiu.

Rep: Vorbiţi rând pe rând, mai întâi despre «o revoluţie stranie» şi apoi insistaţi pe sintagma «lovitură de stat». Dacă acceptăm această ultima variantă, v-aş întreba atunci de unde veneau ordinele? De la Londra, de la Washington, de la Moscova, de la Paris?

CD: Cred că trebuie împărţită problema. Pe termen lung, a existat o pregătire, nu a căderii sau a execuţiei lui Ceauşescu, dar o reflexie şi o analiză foarte precisă a serviciilor americane şi a celor sovietice. Nu trebuie uitat că România era – şi a rămas până la sfârşit - membră a Pactului de la Varşovia şi deci exista o prezenţă sovietică «naturală» la Bucureşti. Pe termen lung există deci un interes pentru România atât de partea occidentalilor – în particular a serviciilor americane şi britanice – cât şi de partea sovieticilor. Pe termen scurt, în decembrie, ordinele au venit de la faţa locului.

Personalităţi precum Stănculescu au avut un rol major întrucât, pe de o parte acesta Ceauşescu avea încredere în el, pe 22 decembrie îl numeşte ministru al apărării şi, în aceaşi zi, acelaşi Stănculescu îl împinge pe Ceauşescu să fugă – adică să fie capturat – îndemnându-l să se urce în elicopterul fatal care s-a înălţat de pe Comitetul Central. Tot Stănculescu va organiza procesul în urma căruia Ceauşeştii vor fi executaţi. Deci ordinele au venit de la faţa locului cu sprijinul şi sub supravegherea ministerului apărării. Numai că ministerul apărării din România nu era independent, era legat de Uniunea Sovietică prin pactul de la Varşovia. Asta nu înseamnă însă că s-a telefonat lui Gorbaciov.

Rep: Se împlinesc 20 de ani de la debutul evenimentelor din România, evenimente care au început la Timişoara. Aici în Franţa, toată lumea are vii încă în memorie imaginile cu falsa groapă comună de la Timişoara. Cum de ziariştii occdientali, şi mai ales cei francezi, au putut să se lase manipulaţi în aşa hal?

CD: Toată lumea, şi în particular aici în Franţa, îşi punea de vreo doi ani de zile o serie de întrebări de genul «ce vrea Gorbaciov?», «ce poate el face?», «poate reforma comunismul?», «este Gorbaciov sincer?» Pe de altă parte, s-a construit o imagine atroce – în parte adevărată – despre «geniul Carpaţilor», despre «Conducător», care vroia să radă toate satele din România şi să demoleze tot Bucureştiul. E suficient să recitiţi articolele publicate de revista Paris Match din acea epocă. Fireşte, unele elemente sunt adevărate dar sunt supradimensionate (mult exagerate). Eram deci pregătiţi pentru orice graţie acestei imagini a lui «Dracula» şi a întregii fantasmagorii care o însoţea. Ne aşteptăm la ce-i mai rău şi la manifestaţii de mare violenţă.

Apoi, cred că toată lumea a fost surprinsă de faptul că comunismul, sistemul sovietic al democraţiilor populare din est, se prăbuşeşte fără nicio vărsare de sânge. Eram cu toţii obişnuiţi cu ideea unui război rece brutal, sângeros, cu spioni care se omoară între ei, oameni care sunt împuşcaţi la zidul Berlinului. În aceste condiţii, a nu vedea sânge curgând era aproape ceva care ne «lipsea». Eram complet pregătiţi să asistăm la ce-i mai rău. La asta se adaugă o reală confuzie la Timişoara datorată faptului că jurnaliştii au ajuns la faţa locului destul de târziu după evenimente – au sosit pe 20, pe 21 decembrie.

Ziarişti care erau deja tensionaţi din cauza aşteptării, fie la Belgrad fie la frontiera cu Ungaria. Ajunşi la Timişoara au ascultat ce li s-a povestit: «sunt mulţi morţi, sunt multe victime». Deci când au crezut că poate exista o groapă comună la Timişoara, informaţia «le-a scăpat». Trebuie precizat aici că serviciile de informaţii iugoslave, via consulul de la Timişoara, şi cel maghiar au jucat un rol major dând cifre extrem de precise despre numărul de morţi.

La manifestaţii sau război civil credeţi că sunteţi capabil să spuneţi imediat că sunt exact 4321 de morţi sau ce ştiu eu ce altă cifră fantezistă? A luat naştere în fapt un soi de vârtej al sângelui vărsat, al panicii şi a necesităţii de a vedea sânge vărsat pentru a pune capăt războiului rece.

Rep: Am remarcat că sunteţi foarte critică vizavi de politica Franţei din acea epocă, în particular cea a preşedintelui François Mitterrand care dorea să fie, presupuneţi Dvs, prea diplomat cu URSS-ul lui Gorbaciov…

CD: Cred că François Mitterrand şi anturajul fostului preşedinte socialist francez nu au realizat la adevărata ei dimensiune prăbuşirea URSS şi a faptului că Gorbaciov a fost obligat să pună capăt imperiului sovietic. Cred de asemenea că mediul militar francez care era pregătit de ani de zile să se mobilieze, să participe la o mare bătălie în Europa centrală, nu a înteles prăbuşirea şi descompunerea armatei roşii. Guvernul şi preşedintele nostru din acea perioadă au atribuit nu ştiu ce virtute magică lui Gorbaciov. Acest lucru explică şi de ce Mitterrand a fost unul dintre primii preşedinţi europeni care a salutat şi a vizitat România lui Ion Iliescu văzând în această etapă o adevărată eliberare. Aceasta a fost în partereală : libertatea de expresie a apărut, populaţia s-a eliberat de frică. Societatea rămânea însă pe fundamentele ei vechi, nimeni nu a fost alungat din vreun minister – nici de la externe, nici de la interne, nici de la justiţie – după decembrie 1989.

Rep: E şi motivul pentru care 20 de ani după evenimente, imaginea României este în continuare «pătată», există impresia unui proces neterminat. După entuziasmul din decembrie 1989 şi lunile care au urmat, imagine a României a devenit una negativă…

CD: Imaginea României de azi e extrem de complexă. A existat un amestec de satisfacţie după aderarea României la NATO şi intrarea ei în UE. În paralel persistă însă o suspiciune vizavi de o minciună care ar structura identitatea politică a liderilor români şi dubii privitoare la punerile în scenă, de neînţeles dar care continuă şi azi – să privim doar la cum s-a derulat scrutinul prezidenţial din 22 noiembrie şi 6 decembrie.

Rep:«Reformă şi haos, corupţie şi instaurarea unui stat de drept» sunt lucrurile care au marcat România ultimelor două decenii. Sunt aceşti ani o paranteză obligatorie care s-a închis sau mai trebuie să aşteptăm?

CD: Am sperat, în particular în perioada 1996-2000 sub preşedinţia lui Emil Constantinescu, că o pagină poate fi întoarsă, că poate apărea un comportament mai senin, mai contractual. În 2000 a apărut însă ameninţarea cu Vadim Tudor. Azi nu mai e vorba de o ameninţare extremistă ci de o criză politică extrem de gravă cu consecinţe socio-economice extrem de grave şi mă întreb dacă nu există o lipsă de experienţă, o lipsă de tradiţie democratică în această ţară pentru că în fond România nu a cunoscut democraţia decât timp de două decenii în perioada interbelică. În acelaşi timp, sunt mai departe uimită de faptul că această ţară, destul de haotică şi teatrală în acelaşi timp, e singura care a ieşit din primul război mondial aproape cu frontierele sale de ţară contemporană, frontiere care au rezistat în mare până azi. Să nu uităm în schimb că nu mai există nici Cehoslovacia nici Iugoslavia.