Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Un scriitor urmărit de către Securitate

schlattner-odem.jpg

Coperta volumului „Odem“ (Răsuflare)

Cel mai cunoscut scriitor de limbă germană din România, Eginald Schlattner, aflat într-un turneu de lectură în Germania, a citit din ultimele sale două cărţi la Casa literaturii din Berlin, a relatat despre perioada sa de detenţie şi felul în care a prelucrat acest episod în romanele sale.

Corespondentul RFI la Berlin, Wiliam Totok

Eginald Schlattner, scriitor, inginer şi preot evanghelic a citit la Berlin, în Casa literaturii, din ultimele sale două cărţi, apărute sub titlul: Odem (Răsuflare) şi Mein Nachbar, der König (Vecinul meu, regele). Ambele cărţi au fost editate de către Michaele Nowotnick, de la Universitatea Humboldt din Berlin, care se ocupă de arhivarea documentelor lui Schlattner şi care, în prezent, pregăteşte o teză de doctorat dedicată autorului.

Nowotnick a relatat că textele cuprinse în cele două volume le-a descoperit întîmplător într-o valiză veche în care se aflau mai multe scrieri de tinereţe despre existenţa cărora nu ştia nici Eginald Schlattner.

Printre manuscrisele din acea valiză din casa lui Schlattner, care trăieşte azi în comuna Roşia, lîngă Sibiu, s-a aflat şi o nuvelă intitulată Gediegenes Erz (Minereu de bună calitate). Nuvela respectivă a citit-o în anul 1956 în faţa unui grup de tineri din Braşov implicat, în 1958, în procesul cunoscut sub denumirea generică, „Procesul Biserica Neagră“ (a se vedea şi: RFI, 27.2. 2012 .  

Unul dintre cei judecaţi în acest proces a declarat în timpul anchetei că prezentarea acestei nuvele „a constituit punctul de plecare pentru formarea şi trecerea la activitate [contrarevoluţionară] a grupului“ (ACNSAS, P 742, vol. 11, ff.78-80.)

Eginald Schlattner fusese la vremea respectivă student la Cluj, unde a înfiinţat un cenaclu. În urma unor delaţiuni a colaboratorului neofical al Securităţii, „Florescu“ (numele conspirativ al istoricului Carol Göllner), cenaclul intrase în vizorul poliţiei politice. Tot aşa şi persoanele care într-un fel sau altul aveau contacte cu Schlattner şi cenaclul respectiv. Astfel, se explică urmărirea grupului de tineri din Braşov cît şi extinderea ariei represive asupra unui grup de scriitori condamnaţi în 1959 la Braşov.

Despre procesul celor 5 scriitori (Hans Bergel, Harald Siegmund, Wolf Aichelburg, Georg Scherg, Andreas Birkner; alte detalii despre Scherg: ACNSAS, R 136040, 2 vol.; despre Bergel: ACNSAS, MI Bv 6496, ACNSAS, SIE 15622; despre Aichelburg: ACNSAS, MR Sb 6943; despre proces: ACNSAS, P 000331, 8 vol.) şi despre rolul său ca martor, Schlattner a publicat romanul cu cheie, Mănuşile roşii (apărut la Viena în 2000), roman tradus între timp în mai multe limbi. În prezent, se pregăteşte o traducere în limba portugheză care o să apară în Brazilia.

Ernest Wichner, directorul Casei literaturii din Berlin, originar şi el din România, fost membru al Grupului de Acţiune Banat, l-a prezentat pe Schlattner publicului prezent la întîlnire şi i-a pus o serie de întrebări legate de ancheta de la Securitate, despre procesul scriitorilor din 1959 şi despre condamnarea scriitorului la 2 ani de închisoare pentru omisiune de denunţ.

Schlattner fusese condamnat, în 1959, pentru omisiunea de a fi denunţat activitatea „contrarevoluţionară“ a tinerilor din Braşov în faţa cărora a citit nuvela sus amintită. După apariţia romanelor sale cu tentă autobiografică, care i-au adus notorietate internaţională: Der geköpfte Hahn (Cocoşul decapitat) Paul Zsolnay Verlag, Viena, 1998; Rote Handschuhe (Mănuşile roşii), Paul Zsolnay Verlag, Viena, 2000; Das Klavier im Nebel (Pianul în ceaţă), Paul Zsolnay Verlag, Viena, 2005, Schlattner devenise ţinta unei adevărate campanii, fiind atacat că i-ar fi trădat ca martor al acuzării pe cei 5 scriitori condamnaţi la Braşov.

 
În cursul acestei campanii s-a trecut cu vederea faptul că la proces au mai existat şi alţi martori şi că piesa principală a procuraturii fusese o expertiză literară realizată de un grup de „specialişti“. În cîteva articole, Schlattner fusese calificat drept un „filozof al trădării“ şi acuzat că ar fi fost un colaborator al Securităţii. Schlattner a respins toate aceste acuzaţii drept nefondate.
 
O dovadă în acest sens sunt şi documentele din arhiva fostei Securităţi din care rezultă că Eginald Schlattner nu a fost un colaborator, ci un obiectiv permanent al poliţiei politice din România, fiind supravegheat pînă la prăbuşirea regimului, în anul 1989.
438