Matei Vişniec a citit-o şi ne propune un abundent rezumat:
„Francezii nu sunt serioşi”. Iată fraza cu care îşi începe scriitorul canadian acest eseu plin de umor, dar şi extrem de documentat. El îi analizează de fapt pe francezi în raport cu ceilalţi occidentali, dar şi în raport cu istoria lor şi cu sfidările modernităţii. Concluziile sale sunt pozitive, ţin să spun acest lucru de la bun început. Europa, planeta, istoria omenirii ar fi fost infinit mai sărace dacă n-ar fi existat francezii, Franţa şi cultura ei. Ceea ce nu înseamnă că o privire lucidă asupra francezilor nu se impune din când în când. Iar ceea ce zic vecinii francezilor despre aceştia din urmă merită reţinut.
În general, francezii sunt consideraţi frivoli , spirite „lejere”, dar şi aroganţi. Francezii umblă cu nasul pe sus şi afişează un evident complex de superioritate, spun alte guri rele citate de Louis-Bernard Robitaille. Ca arsenal argumentativ, el evocă următoarea glumă inventată de belgieni la adresa francezilor. Deci, belgienii spun că atunci când un francez vrea să se sinucidă cu un revolver, el trage deaspra capului întrucât îşi ţinteşte... complexul de superioritate.
Chiar în primul capitol al cărţii sale, autorul canadian îl citează însă şi pe filozoful de origine română Emil Cioran, care avea următoarea privire asupra francezilor: „Secolul cel mai francez este al XVII-lea. Este secolul în care salonul parizian a devenit echivalent al universului, secolul inteligenţei în dantele, al fineţei pure, al artificiului agreabil şi al frumuseţii... Ce a iubit Franţa în tot acest timp? Stilul, plăcerile inteligenţei, saloanele, raţiunea, micile perfecţiuni.”
Deci, pentru a reveni la fraza iniţială, „francezii nu sunt serioşi”. Ceea nu este însă un defect, ne spune autorul nostru.: „Într-un fel, este chiar o formidabilă calitate. Pentru că oamenii serioşi sunt trişti. Oamenii serioşi nu se gândesc decât la muncă şi cum să adune bani pentru copiii lor, ţin o contabilitate riguroasă, ne cheltuiesc nimic pe futilităţi, merg duminica la biserică, cred că trebuie să mănânce pentru a trăi şi nu invers...”
Iată deci cum „lipsa de seriozitate” este un elogiu pentru că, într-adevăr, francezii sunt frivoli, preocupaţi de aparenţa lor vestimentară, acordă o importanţă „fenomenală” vinurilor şi gastronomiei... Parisul s-a impus de mult, mai arată autorul canadian, ca o capitală mondială a plăcerilor, iar în toate limbile din lume, Franţa rimează cu expresia „L’Amour, toujours l'amour”.
„L’amour” – amorul, dragostea, iubirea, pasiunea, jocurile amoroase, iată o altă oglindă în care se recunosc cu predilecţie francezii. Nu sunt ei cei care au inventat libertinajul în Europa. Francezii au faima de libertini încă din acel secol al luminilor, iar epoca modernă a moştenit şi ea anumite elemente din această totală eliberare a moravurilor sexuale. Autorul cărţii Aceşti imposibili francezi constată, cu cifre şi statistici, că Franţa se află (împreună cu Irlanda) pe primul loc în materie de creştere demografică în Europa. Lăsăm deoparte cazul Irlandei, unde motivele acestei performanţe sunt diferite de cele ale Franţei. În Franţa însă, scrie Louis-Bernard Robitaille, vitalitatea natalităţii se explică în mare parte prin faptul că societatea franceză acceptă fără probleme mamele celibatare: „În Franţa, 50% dintre copii se nasc în afara căsătoriei, faţă de numai 10% în Italia”... Iată cum „libertinajul poate avea consecinţe fericite pentru o naţiune, ba chiar l-am putea numi impregnat de patriotism”.
Louis-Bernard Robitaille se ocupă în cartea sa ne numeroase aspecte ale „artei de a trăi” inventată şi practicată de francezi, de la gustul pentru literatură la gustul pentru conversaţie. Iată ce spunea un alt filozof despre francezi, este vorba de Emanuel Kant, în 1798: „Naţiunea franceză se caracterizează în primul rând prin gustul conversaţiei: ea este din acest punct de vedere un model pentru alte naţiuni”. Iată ce spunea pe această temă şi un ilustru umorist francez, Pierre Daninos: „În Franţa, unde străluceşti prin conversaţie, un om care tace se sinucide de fapt din punct de vedere social. În Anglia, unde arta conversaţiei constă în a tăcea, un om străluceşte prin aspectul său tern.”
Un francez în SUA: Ca un peşte scos din apă
Un interesant capitol este consacrat de Louis-Bernard Robitaille relaţiilor dintre francezi şi americani. El încearcă să înţeleagă de unde vine această incompatibilitate dintre cele două naţiuni, de ce pentru francezi americanii rămîn nişte „extratereştri”, şi iată o explicaţie interesantă: de fapt, spune autorul canadian, francezii nu fac parte din codul genetic al Americii la... propriu. El scrie: „Toate naţiunile europene au colaborat, pe calea emigraţiei, la formarea Statelor Unite. Cu excepţia Franţei”. Şi este adevărat că francezii n-au simţit nevoia de a emigra decât pentru aventurile lor coloniale din Franţa şi Extremul Orient. Adevărul este că în Franţa se trăia prea bine pentru ca francezii să se ducă în masă, la fel ca irlandezii, italienii sau olandezii, în Lumea Nouă. „Un francez se simte în Statele Unite ca un peşte scos din apă”, scrie eseistul canadian. În acelaşi timp, nici americanul de rând nu ştie cum de unde să-l ia și unde să-l pună pe un francez. De italieni, de germani, de olandezi, de ruşi, de evrei, de ucraineni, de polonezi, de chinezi, şi aşa mai departe a auzit pentru că... i-a întâlnit în diverse cartiere din marile oraşe americane. Francezul însă este o specie aparte pentru american. Franţa este singura mare putere, singura ţară importantă care nu a contribuit la formarea melting-pot-ului american.
Demonul literaturii
Un admirabil capitol din cartea candianului francofon Louis-Bernard Robitaille se intitulează „Demonul literaturii”. Autorul cărţii vorbește cu o vizibilă simpatie despre pasiunea francezilor pentru literatură, fie în calitate de cititiori fie în calitate de autori. Pentru că un milion de francezi, dintr-o populaţie de 65 de milioane, se declară capabili să scrie o carte, iar 300.000 dintre ei au și „comis”-o. Franţa este ţara în care un responsabil politic este rău văzut dacă nu iubește literatura. Nicolas Sarkozy a avut, de altfel, de suferit la nivelul imaginii din cauza lipsei sale de apetenţă pentru acest domeniu. Nu a fost cazul însă cu alţi președinţi ai Franţei. Socialistul François Mitterrand era un fin cunoscător al literaturii franceze și universale, de altfel el a fost și primul șef de stat francez invitat la o celebră emisiune televizată pe teme literare, animată de criticul Bernard Pivot, pentru a divaga pe marginea gusturilor sale literare. „În Franţa, prestigiul literaturii este atât de mare, încât orice om de afaceri cât de cât mediatic, ultimul chirurg la modă, precum și vedetele televiziunii, trebuie în mod imperativ nu numai să-i fi citit pe marii autori, dar și să fi semnat ei înșiși o carte”, scrie Louis-Bernard Robitaille.
Cultura este deci un concept sacru în Franţa, chiar dacă revista Time Magazine a îndrăznit pe 3 decembrie 2007 să publice pe prima pagină titlul: „Moartea culturii franceze”. Lucid, autorul canadian recunoaște în cartea sa că în prezent cultura franceză nu mai impresionează și nu se mai difuzează în întreaga lume ca în secolele precedente. Dar, dar… chiar dacă Parisul nu mai este locul de unde pleacă modele și ideile, marea literatură și avangarda, el rămâne, scrie Louis-Bernard Robitaille, cel mai fabulos loc din lume pentru consumul de cultură: „Parisul este paradisul cinefililor, fără comparaţie cu Londra sau New York. Filme turcești, românești sau georgiene rămân pe ecran timp de săptămâni întregi. (…) Parisul rămâne un centru major pentru marile evenimente muzicale și în special în ce privește opera. (…) În mod curios, Franţa a devenit fără îndoială a doua patrie pentru cântăreţii de jazz, în marea lor majoritate americani. (…) Parisul atrage mari regizori de film, precum David Linch, Woody Allen și Almodovar. (…) Parisul și Franţa rămân terenul de predilecţie al marilor nume al teatrului de avangardă, că e vorba de Bob Wilson, Jan Fabre sau Romeo Castelluci… (…) Iar Festivalul de la Avignon este primul rendez-vous international al teatrului de avangardă”. Pentru a rezuma, autorul cărţii Aceşti imposibili francezi găsește această frumoasă frază: „Franţa rămâne prima patrie comună a creatorilor din lumea întreagă”.
Comentarii