Istoria a înregistrat deseori astfel de perioade de haos, după momente de mare euforie revoluţionară. Francezii îşi amintesc de perioada de nesiguranţă, violenţă şi haos de după revoluţia din 1789, iar ruşii au cunoscut haosul după revoluţia din Octombrie 1917.
Când haosul se instalează, idealurile revoluţionare sunt în pericol. Este cazul în Egipt, unde după euforia debarcării de la putere a lui Hosni Mubarak, nu putem vorbi de progres la nici un nivel, cu excepţia faptului că oamenii s-au debarasat de frică.
Armata, care şi-a asumat rolul de garant al tranziţiei spre democraţie este bănuită de fapt de joc dublu sau i se reproşează că negociază în prezent un pact cu islamiştii. Aceştia din urmă, care controlează în proporţie de 70% Parlamentul sunt departe de a încarna idealurile pentru care a luptat în special tineretul în Piaţa Tahrir din Cairo, devenit simbol al revoluţiei.
Cine a orchestrat violentele de pe stadionul din Port-Said?
Ceea ce s-a întâmplat miercuri pe stadionul de la Port-Said, oraş din nordul Egiptului este simptomatic pentru situaţia confuză din această ţară, precum şi pentru pericolele care o pândesc. Faptul că după un meci câştigat, suporterii echipei locale, nestânjeniţi de forţele de ordine, au putut invada terenul şi lansa un adevărat atac asupra suporterilor echipei adverse provoacă deja cele mai extravagante speculaţii. Cine avea interesul ca această dramă să se producă?, se întreabă multă lume în Egipt, iar ecourile acestor interogaţii au ajuns şi în presa franceză. Pentru mulţi egipteni, răspunsul este clar: armata are interes ca insecuritatea să devină o problemă atât de gravă, încât poporul însuşi să ceară restaurarea regimului autoritar şi eventual a stării de urgenţă.
Cum partea agresată la Port-Said este constituită din suporterii faimoasei echipe Al-Ahly de la Cairo şi cum aceşti suporteri foarte bine organizaţi s-au evidenţiat în momentele cheie ale revoluţiei în Piaţa Tahrir, mai circulă ideea că militarii au dorit într-un fel să-i pedepsească.
Toate aceste scenarii care au în centrul lor ideea complotului s-ar putea să fie însă doar imaginaţie pură. Un specialist în Egipt, Pierre Boulard, declară în ziarul Libération că nu crede în toate aceste acuzaţii de manipulare. Pur şi simplu, spune el, acest meci este metafora unei ţări care se scufundă. Intre imensa forţă pe care o reprezintă armata şi imensa forţă pe care o reprezintă islamiştii, tineretul revoltat, adevăraţii democraţi, intelectualii şi cei care vor altceva pentru Egipt sunt ca nişte grăunţe între două pietre de moară.
Și nu întâmplător, vineri, manifestanţii au atacat Ministerul de Interne de la Cairo. El este simbolul unei puteri conduse de un mareşal, Hussein Tantaoui, care a fost timp de 20 de ani ministru al Apărării sub Hosni Mubarak. Nu s-ar spune că Occidentul s-a grăbit să ajute la redemararea economiei egiptene imediat după revoluţia de acum un an. Occidentul este, într-advăr, într-o stare de expectativă. Zeci de miliarde de dolari au fost promise imediat după căderea lui Mubarak, dar investiţiile pe care le aşteptau egiptenii nu s-au concretizat. În condiţiile în care islamiştii sunt învingătorii alegerilor legislative, nici nu ne putem imagina că investitorii occidentali se vor grăbi să contribuie la stimularea economiei egiptene. La toate acestea să mai adăugăm şi faptul că Uniunea Europeană are propriile ei probleme economice, traversează ea însăşi o criză complicată. Uniunea pentru Mediterana, care a fost o admirabilă iniţiativă a lui Nicolas Sarkozy a fost şi ea pulverizată de revoluţiile din lumea arabă, iar programele ambiţioase pe care şi le dorea au fost abandonate. Uniunea pentru Mediterana mai suferă de un păcat, un păcat de imagine, un păcat originar, pentru că unii dintre preşedinţii arabi care şi-au pus semnătura pe actul ei de naştere, pe 13 iulie 2008, au fost între timp răsturnaţi de popoarele lor.
Presa franceză a publicat recent mai multe reportaje despre viaţa cotidiană care se degradează în Egipt. Turismul are enorm de suferit, occidentalii se tem să se mai ducă la piramide, iar mulţi dintre egiptenii care trăiau din turism îl regretă sincer pe Hosni Mubarak. Libération scria acum câteva zile şi despre presiunea salafistă în Egipt. Salafiştii, care reprezintă ramura cea mai retrogradă a nebuloasei islamiste, sunt de altfel încântaţi că turiştii străini nu mai vin în Egipt şi vor acum ca unele dintre statuile de pe malul Nilului, mai ales cele reprezentând corpuri goale, să fie eventual acoperite. Ceea ce ne aminteşte de faptul că talibanii, când erau la putere în Afganistan au dinamitat două statui gigantice ale lui Buda, pentru că nu corespundeau regulilor islamiste de percepţie a lumii. Iată ce înseamnă epoca de tranziţie în Egipt, un moment când atât Evul Mediu, cât şi modernitatea bat la uşa acestei ţări.
Comentarii