Sub titlul „Rapoarte” a apărut în anul 1967 la Editura pentru Literatură din Bucureşti un volum de studii literare, semnate de Heinz [ortografiat uneori: Heintz] Stănescu.
Textele din acest volum cu acel titlu neobişnuit semănau, într-adevăr, cu nişte rapoarte aride, fiind redactate într-un limbaj care doar, pe alocuri, seamăna cu limbajul unui istoric sau critic literar.
„Studiile” ciudate ale lui Stănescu, la vremea respectivă lector la Facultatea de Filologie (secţia germană) a Universităţii din Bucureşti, aminteau de scrierile militante ale unor critici din perioada stalinismului.
Deşi doctrina realismului socialist, impusă după 1948 în conformitate cu modelul sovietic, în 1967 a fost abandonată în România, pentru Heinz Stănescu creaţia literară continua să aibă o valoare doar dacă era partinică şi dacă reflecta lupta de clasă şi materialismul istoric.
De-a lungul anilor, Heinz Stănescu a jucat în România nu numai rolul unui istoric şi critic literar dogmatic vigilent, ci a fost la începutul instaurării comunismului şi un cadru activ al aparatului de represiune, adică al Securităţii.
Lumea se ferea de el şi la Universitatea din Bucureşti se zvonea că ar fi un colaborator al Securităţii. Abia acum, după deschiderea arhivelor Securităţii biografia reală a lui Heinz Stănescu poate fi scrisă şi reconstituită.
Heinz Stănescu (de fapt: Rottenberg) s-a născut la 19 septembrie 1921 la Viena. Tatăl său care era directorul unei firme s-a mutat mai tîrziu la Brăila, unde
Heinz a urmat liceul. A activat în cercuri apropiate stîngii comuniste, a scăpat de deportarea în Transnistria (după o intervenţie directă a unei mătuşe, nelipsită de o anumită picanterie, la ministrul de interne, generalul Piki Vasiliu, executat în 1946 pentru crime de război), fiind internat mai tîrziu în lagărul de la Tg. Jiu. După 23 august 1944 devine membru de partid şi comisar la Siguranţa din Brăila.
În această perioadă urmează şi cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti. În 1947 este transferat în capitală, la Direcţia Generală a Poliţiei - Corpul Detectivilor.
După înfiinţarea Securităţii, în 1948, este încadrat cu gradul de căpitan în structurile poliţiei politice - în cadrul Direcţiei 1 care răspundea de combaterea şi anihilarea opoziţiei interne. Căpitanul Stănescu face o carieră fulgerătoare, devenind unul dintre cei 4 adjuncţi ai şefului direcţiei 1, col. Gavril Birtaş. Stănescu răspunde direct de reprimarea cultelor.
Urmele activităţii sale pot fi găsite în numeroasele dosare întocmite în acea vreme (de exemplu în cel al „lotului” episcopului catolic Augustin Pacha, condamnat în 1951 ca spion al Vaticanului).
Cariera de ofiţer activ, avansat rapid la gradul de maior, se încheie brusc în 1952. Asta din cauza unor scandaluri homosexuale care nu se mai puteau muşamaliza. Întreaga afacere se încheie în 1952 cu scoaterea lui din rîndurile cadrelor active şi cu o condamnare la un an de închisoare.
În perioada detenţiei acceptă să continue colaborarea, sub acoperire, cu Securitatea. Astfel, pînă la plecarea din ţară în 1976, Stănescu este conspirat în dosarele Securităţii sub 3 nume: „Abrud”, „Silviu” şi „Traian”.
În toţi aceşti ani a furnizat Securităţii nenumărate rapoarte, note şi analize, „valoroase din punct de vedere operativ”. Astfel, în 1974 de exemplu, Securitatea a obţinut de la „Traian” numeroase delaţiuni privind activitatea „Grupului de Acţiune Banat”, contribuind în acest mod la reprimarea scriitorilor timişoreni.
După o călătorie în Occident, în 1976, Stănescu nu se mai întoarce-n România, stabilindu-se în Germania. Moare în 1994 în cursul unei vizite în Franţa.
Comentarii