Matei Vişniec:
Toată lumea ştia de fapt că Nicolas Sarkozy va candida, dar era aşteptat acest moment, de poziţionare a lui pe linia de plecare. Miercuri seară, putem spune că arbitrul a dat semnalul de declanşare a cursei reale şi că a început adevărata competiţie. Cum spune Agenţia France Presse, începe de fapt "meciul" Sarkozy - Hollande, pentru că restul candidaţilor, Marine le Pen, François Bayrou, Eva Joly sau Jean-Luc Mélenchon riscă să facă mai degrabă figuraţie... Deşi, atenţie, Marine Le Pen, lider al extremei drepte, pare să fie cotată la primul tur cu un anume capital de intenţii de vot, între 15 şi 19%. În ce-l priveşte pe centristul François Bayrou, el şi-a mai pierdut din popularitatea de acum cinci ani şi îi sunt atribuite între 12 şi 14% din intenţiile de vot.
Nicolas Sarkozy nu surprinde pe nimeni odată cu intrarea sa în campanie, dar mediile de informare se vor focaliza fără îndoială cu o maximă atenţie asupra sa, pentru că preşedintele redevenit candidat are talentul de a surprinde. Cum socialistul François Hollande este în prezent favoritul sondajelor, Nicolas Sarkozy se aruncă în luptă recurgând, fără îndoială, la toate resursele de imaginaţie, de idei şi de energie de care dispune.
El pleacă în această competiţie şi cu un alt handicap: bilanţul său din ultimii cinci ani. În 2007, când a câştigat cu brio alegerile în faţa socialistei Ségolene Royal, Nicolas Sarkozy promisese reducerea ratei şomajului de la pragul de 5%. Astăzi însă, cinci ani mai târziu, şomajul afectează în Franţa 10% din populaţia activă. Timp de multă vreme, Nicolas Sarkozy şi-a apărat bilanţul punând în lumină faptul că Franţa dispunea de nota maxima, trei de A, atribută de agenţiile de rating. În prezent, Franţa şi-a pierdut această notă maximă, agenţia Standard & Poor's a sancţionat-o prima, iar săptămâna aceasta agenţia Moody's i-a urmat exemplul.
Cu cinci ani în urmă, Nicolas Sarkozy era candidatul "puterii de cumpărare" şi a "creşterii economice". Din păcate, mandatul său a coincis cu una din cele mai negre crize economice din istoria postbelică a Europei, iar puterea de cumpărare a francezilor a scăzut, pe fondul unui ritm de creştere economică şi el anemic.
Sigur, poate că Franţa ar fi şi mai fragilizată acum dacă şeful statului nu ar fi lansat totuşi nişte reforme, precum cea a pensiilor. Iar pe plan internaţional şi european el s-a dovedit extrem de energic şi voluntarist. Mai rămâne următoarea întrebare, la care numai francezii vor putea răspunde prin exercitarea votului universal: vor simţi ei imperativa nevoie a unei schimbări de persoană şi de echipă, sau nevoia de continuitate cu cei cărora le cunosc bine acum şi defectele şi calităţile?
Comentarii