Matei Vişniec:
Asistăm la un fel de radicalizare a criticilor formulate în Occident, dar şi în lumea arabă, la adresa regimului încarnat de preşedintele Bashar al-Assad. În Franţa, mulţi comentatori nu ezită să spună că Rusia şi China i-au oferit de fapt lui Bashar al-Assad un „permis pentru omor”. Altfel spus, prin faptul că au recurs la dreptul lor de veto şi au blocat la ONU rezoluţia de condamnare a politicii represive a Damascului, Rusia şi China cauţionează crimele comise de forţele de securitate şi de armata siriană. Ministrul francez de Externe, Alain Juppé, a declarat în context că Parisul ar putea contribui la „structurarea” şi „organizarea” opoziţiei siriene. Ideea nu este în nici un caz exclusă. Iar ministrul francez al Apărării, Gérard Longuet, ilustrând exasperarea Parisului, a declarat pentru postul de radio Europe 1: „Este o ruşine că unele ţări refuză să-şi asume responsabilităţile. Sincer, există culturi politice care merită să primească picioare în fund”.
Exasperarea se manifestă şi în multe ţări arabe, dovadă că monarhiile din Golf au anunţat că-şi retrag ambasadorii de la Damasc după ce au decis să-i expulzeze pe cei sirieni. Consiliul de Cooperare a Golfului, format din şase ţări în frunte cu Arabia Saudită, denunţă „masacrul colectiv” comis de regimul sirian. Marea Britanie a anunţat încă de luni că îşi recheamă ambasadorul de la Damasc pentru consultări, iar Franta şi Italia au urmat marţi exemplul britanic.
Concomitent, Rusia şi China, pentru a da impresia că nu asistă cu mâinile încrucişate la represiunile sângeroase din Siria, îşi oferă serviciile de mediere. Şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, s-a aflat marţi la Damasc, unde puterea i-a organizat o primire cu adevărat prietenească. Au existat chiar cetăţeni care au strigat „mulţumesc, Rusia” - în buna tradiţie a manipulării mediatice pe care Rusia şi Siria au avut timp să o perfecteze pe fondul unei lungi experienţe totalitare. Lavrov a declarat după întâlnirea cu Bashar al-Assad că lucrurile sunt pe calea cea bună, că preşedintele sirian doreşte încetarea violenţelor şi că şi-a asumat promisiuni în acest sens. Damascul mai agită şi promisiuni legate de reforma constituţiei. În virtutea acesteia, mandatul prezidenţial ar urma să fie limitat la numai două perioade de şapte ani, iar pluralismul şi principiul alegerilor libere ar urma să fie înscrise în Constituţie. Populaţia nu mai crede însă în aceste promisiuni după ce acţiunile represive s-au soldat, din martie anul trecut, cu cel puţin 6000 de morţi, printre care 400 de copii.
Pentru Rusia, aliatul lor sirian este vital în Orientul Apropiat, mai ales că ruşii au şi o bază militară în Siria. Cotidianul Le Figaro scrie marţi despre militarii şi consilierii ruşi aflaţi în Siria, chiar despre încadrarea forţelor armate siriene de agenţi ruşi. Ceea ce ar încerca ruşii acum este de a-i ajuta pe sirieni să stăvilească revolta, dar fără o baie de sânge ca în 1982, când tatăl actualului preşedinte sirian a masacrat 15.000 de islamişti în oraşul Huma. Mai există speculaţii legate de o eventuală tentativă a ruşilor de a salva regimul sirian cu sacrificarea lui Bashar al-Assad, deci cu menţinerea la putere a tuturor celor loiali dinastiei Assad. Cum Rusia vinde masiv arme şi echipament militar Siriei, Moscova are deci toate interesele, ca şi China, să-şi conserve această piaţă de desfacere, chiar cu preţul altor mii de morţi. În ce priveşte forţele aflate în conflict, trebuie spus că, în ciuda curajului de care dau dovadă insurgenţii şi dezertorii care încearcă să se organizeze într-o armată de eliberare, forţele oficiale rămân impresionante: 500.000 de oameni fac încă parte din dispozitivul militar al regimului şi este greu de imaginat că el ar putea face implozie dintr-o dată.
Să mai adăugăm la acest capitol că Turcia, putere regională şi veritabil model pentru mai multe ţări arabe, lansează şi ea o iniţiativă internaţională în vederea opririi masacrelor din Siria. Şeful diplomaţiei turce este de altfel aşteptat miercuri la Washington pentru discuţii în acest sens.
Este trist de constatat, în acest context, cât de neputincioasă poate fi uneori această enormă maşină numită Organizaţia Naţiunilor Unite. Şi cât de conflictuale pot fi relaţiile, pe teren politic, dintre occidentali şi China, când pe plan economic sunt cei mai apropiaţi colaboratori. Iată paradoxuri ale lumii contemporane din care democraţia are de suferit.
Comentarii