Schengen: a eşuat şi planul B?

Amânarea aderării la Schengen nu este o tragedie pentru cetăţenii români

De ce se opune însă Olanda? Motivul oficial este legat de reformele din justiţia română şi cea bulgară. Guvernul de la Haga pune sub semnul întrebării existenţa statului de drept în România şi asteaptă următorul raport al Comisiei Europene pe reformele din Justiţie pentru a spune dacă Bucureştiul şi Sofia merită să adere la Schengen. În culise, problema e însă mai mult politică: guvernul olandez este minoritar şi nu rezistă decât graţie sprijinului unui partid populist, xenofob şi islamofob, condus de Geert Wilders. Aderarea la Schengen este menţionată special atât în acordul de guvernare dintre liberali şi creştin democraţi, cât şi în protocolul de susţinere parlamentară încheiat cu formaţiunea lui Geert Wilders. În document scrie că “guvernul olandez va pleda pentru includerea a două rapoarte MCV în evaluarea pentru aderarea la Schengen. Dacă nu sunt îndeplinite criteriile stricte, Olanda nu va susţine aderarea României şi Bulgariei, iar cele două ţări nu vor fi primite în Schengen”. Merită amintit că, în tratatul de aderare al României şi Bulgariei la UE, în care e prevăzută intrarea în Schengen în 2011, nu se face nici o legătură între Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) şi spaţiul de liberă circulaţie.

În ultimele luni, autorităţile române – mai mult Ministerul de Externe şi cel al Justiţiei, mai puţin cel de Interne, din păcate – au fost destul de active în a îndepărta obstacolele care stăteau în calea aderării la Schengen. Să ne amintim că, în decembrie anul trecut, miniştrii de interne din Paris şi Berlin au fost cei care semnau o scrisoare în care spuneau că Bucureştiul şi Sofia nu erau pregătite. În cele nouă luni scurse, după multe discuţii şi negocieri, s-a ajuns însă la o soluţie de compromis cu tandemul franco-german. Compromisul, sau planul B, era ca aderarea să se facă în două etape: într-o primă etapă, în acest an, România şi Bulgaria urmau să intre în sistemul Schengen cu frontierele aeriene şi maritime, iar anul viitor se lua decizia privind frontierele terestre. Iată însă că opoziţia vine acum de la Haga şi, în lipsa unanimităţii, cele două ţări nu pot intra.

Amânarea – o tragedie?

Amânarea aderării la Schengen nu este o tragedie pentru cetăţenii români. Intrarea în Schengen nu ar modifica mult felul în care călătoresc românii în UE (nu am mai arăta buletinul sau paşaportul la frontieră, asta e tot). În plus, există destule exemple de ţări a căror aderare a fost amânată. În anii 90, Grecia, Italia sau Austria au intrat în Schengen mai târziu decât îşi propuseseră, din cauza unor obiecţii ridicate de Germania, Franţa şi Olanda. Grecia, de exemplu, a semnat Acordul Schengen în 1992, dar nu a aderat decât în 2000, existând îndoieli că va reuşi să gestioneze fluxul de imigranţi venit pe mare.

Una dintre greşelile României a fost ca a ridicat chestiunea Schengen la un nivel politic atât de înalt. În urmă cu un an, şeful statului spunea că “aderarea României la Schengen este prioritatea zero a politicii externe a României”. Erau deja cunoscute atunci rezervele Franţei şi acordul guvernamental din Olanda. Obstacolele puteau fi anticipate.

Pe de altă parte, pe fondul crizei economice pe care o traversează Europa, spaţiul Schengen a devenit un subiect de discuţie în multe ţări în care partide populiste se află în apropierea guvernării. Finlanda, unde formaţiunea “Adevăraţilor Finlandezi” a obţinut aproape 20% la ultimele alegeri, are şi ea rezerve faţă de aderarea României şi Bulgariei. Danemarca, dirijată până de curând de o coaliţie de centru+dreapta, a reintrodus fără multe formalităţi controalele la frontierele sale, în ciuda criticilor venite de la Bruxelles. Franţa a fost şi ea criticată în această primavară, când a introdus temporar controale la frontieră cu Italia pentru a împiedica intrarea in Hexagon a imigranţilor din nordul Africii. Într-o încercare de a frâna avalanşa acestor decizii individuale, Comisia Europeană a propus chiar azi ,16 septembrie, noi reguli care, pe de-o parte, limitează dreptul statelor de a reinstala singure controale la frontierele naţionale iar, pe de alta, prevede sancţiuni pentru ţările care nu respectă criteriile Schengen, sancţiuni care merg până la excludere. Schengen-ul este deci de actualitate, nu numai pentru România şi Bulgaria.

Ce e de făcut acum?

Decizia pentru aderarea sau nu la Schengen va fi luată la reuniunea miniştrilor de interne de săptămâna viitoare. Chiar dacă Olanda spune nu, Bulgaria şi România mai au la dispoziţie câteva zile ca să o convingă că merită să intre în spaţiul de liberă circulaţie. Teoretic, ar mai exista deci o posibilitate. Ne putem aminti că Olanda s-a numărat printre ţările cele mai reticente şi la extinderea UE, dar a fost convinsă pe ultima sută de metri. Atunci însă, în Parlamentul de la Haga, executivul olandez nu era susţinut de un partid extremist.

Pe de altă parte, nici unui stat nu îi place să rămână singur în astfel de situaţii, adică să fie unicul oponent al unei decizii unde e nevoie de unanimitate. Strategia Bucureştiului şi a Sofiei ar putea fi o încercare de izolare a Olandei în zilele următoare, sperând că, în acest fel, ar putea să se răzgândească. E însă greu de crezut că Olanda se va răzgândi, din moment ce mandatul guvernului este de a respinge aderarea. În plus, Olanda a arătat că nu îi este teamă să rămână izolată, după cum s-a văzut şi în dosarul acceptării candidaturii Serbiei la UE, unde Haga s-a opus multă vreme.

În cazul în care consiliul miniştrilor UE va respinge aderarea, Bulgariei şi României nu le rămâne decât să protesteze… vehement. Să amintească de sprijinul politic primit de la Parlamentul European în iunie (printr-un vot covârşitor, Parlamentul spune că România şi Bulgaria sunt pregătite să adere la Schengen). Să arate cu degetul Olanda care s-a izolat şi nu îşi respectă angajamentele europene (aderarea la Schengen în 2011 e prevăzuta în Tratatul de Aderare, care a fost ratificat şi de Parlamentul de la Haga). Să amintească în permanenţă de criteriile tehnice care sunt respectate, potrivit numeroaselor comisii de evaluare care au trecut pe aici. Să profite de fiecare consiliu al miniştrilor europeni de resort sau de fiecare întâlnire a şefilor de stat şi de guvern pentru a se plânge că sunt discriminate. Şi să aştepte 2012.