Matei Vişniec:
De ce provoacă Viktor Orban teamă printre artiştii maghiari? Decizia de numire a lui György Dörber, un actor apropiat de extrema dreaptă în fruntea Teatrului Nou din Budapesta a provocat o veritabilă undă de şoc în lumea teatrală şi culturală europeană. Cotidianul Le Monde a acordat recent o întreagă pagină acestui eveniment, încercând să înţeleagă resorturile acestei numiri.
De ce vrea Viktor Orban să aibă un „om de încredere” la conducerea unui teatru extrem de frecventat? Întrebarea s-ar putea pune însă şi altfel: de ce orice putere autoritară doreşte să controleze cât mai bine cultura? Iar răspunsul nu este greu de găsit! Ca spaţiu de libertate, exterioară dar mai ales interioară, cultura, creaţia, sunt periculoase pentru dictatori şi regimurile autoritare. Iar teatrul este, din acest punct de vedere, printre cele mai eficiente instrumente de denunţare a spălării pe creier, de unde şi dorinţa dictatorilor de a-l controla cât mai bine cu putinţă.
În Uniunea Sovietică, Stalin impusese un control teribil în materie de repertoriu, dar şi de stil de joc. Piese de mare succes semnate de Mihail Bulgakov sau de Nicolai Erdman au fost la un moment dat interzise. Regizori de mare succes, precum Vsevolod Meyerhold, au fost judecaţi şi executaţi. Lui Meyerhold, de exemplu, i s-a intentat un proces în 1940, dovadă că adevăratul duşman pentru Stalin nu era atunci Hitler, care tocmai se pregătea să invadeze Uniunea Sovietică, ci artiştii ruşi din interior care îşi mai conservaseră cât de cât libertatea de a gândi şi de a crea.
Sigur, situaţia din perioada lui Stalin şi ceea ce se întâmplă acum în Ungaria nu sunt comparabile, cel puţin deocamdată. Ceea ce nu înseamnă că puterea de la Budapesta nu se teme de mesajul critic al teatrului. Pentru că teatrul este un spaţiu de dezbatere, de reflecţie, de denunţare, iar emoţia colectivă provocată de un bun spectacol de teatru se poate transforma repede în revoltă. Teatrul angajat mai reprezintă o modalitate de trezire a conştiinţelor aţipite, ceea ce probabil că nu doreşte domnul Viktor Orban.
Într-un interviu acordat ziarului Le Monde, regizorul maghiar Arpad Shilling, care s-a afirmat cu mai multe spectacole în Franţa, spune despre Ungaria: „Noi am atins culmea apatiei”, adăugând că: „Este o ruşine că păturile intelectuale nu se manifestă mai mult în Ungaria.” Tot el mai explică, pentru publicul francez, că nu toţi maghiarii votează pentru Viktor Orban: „Patru milioane de persoane n-ar vota niciodată pentru el, problema este însă că mulţi dintre aceştia nu votează pentru nimeni”, arata regizorul maghiar.
Pentru a înţelege însă de ce democraţia maghiară este în pană, Arpad Shilling reanalizează ultimii 20 de ani şi le reproşează oamenilor politici că n-au ştiut să privească la ceea ce se întâmplă dincolo de capitală, adică de Budapesta, altfel spus în provincie, unde trăiesc 90% dintre săracii Ungariei. Iată cum ajungem la o idee mai veche, care a fost dezbătuta mult după căderea comunismului: în mintea oamenilor, democraţia ar trebui să producă oarecum automat şi prosperitate. Iar atunci când trec 20 de ani şi nu se întîmplă mai nimic la acest nivel, sigur că masa nemulţumită începe să fie atentă la alte propuneri, la alte modele, la alte discursuri, inclusiv cele populiste. A cui să fie vina? Iată o întrebare numai bună pentru un spectacol – dezbatere pe scena unui teatru din Budapesta, dar nu numai.
Comentarii