Oana Lungescu este cea mai respectată şi cunoscută ziaristă în domeniul afacerilor UE şi NATO. În 2002, ea a primit premiul European Woman of Achievement Award. Din decembrie 2010, Oana Lungescu este purtător de cuvânt al NATO, o responsabilitate nouă, dar nu complet diferită de cele anterioare.
Vorbitoare a mai multor limbi străine şi mai ales a limbii engleze, ea era adesea confundată în sala de presă cu o britanică.
Mihaela Gherghişan a discutat cu Oana Lungescu:
Oana Lungescu poposea la Bruxelles în 1997 într-o iarnă mohorâtă. Ea devenea atunci corespondent al BBC World Service şi urma să acopere afacerile europene şi nord-atlantice:
«Am ajuns la Bruxelles la începutul lui ianuarie 1997 şi imaginea primă este a unui Bruxelles întunecat, friguros, destul de sumbru. Dar mai fusesem la Bruxelles, deci ştiam că poate să fie în acelaşi timp şi un charmant, cu arhitectură extraordinară, şi care mi-aminteşte de Bucureşti. E un oraş construit la scară umană, unde poţi să iei tramvaiul, de exemplu, ceea ce nu se întâmplă, să spunem, la Paris sau la Londra.»
Oana a absolvit în 1981 Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti, secţiile engleză şi spaniolă, o perioadă despre care-şi aminteşte cu nostalgie:
«Anul trecut am avut o întâlnire foarte frumoasă cu încă foarte mulţi dintre profesorii de la catedra de engleză, spaniolă, germană, franceză, şi cu foarte mulţi dintre colegii de la engleză şi de la germanistică şi romanistică cu care am terminat în ’81. A fost o întâlnire extraordinară şi, pentru că foarte mulţi dintre noi suntem plecaţi din ţară, ne-am regăsit la Catedra din Pitar Moş cu mare bucurie şi cu mare emoţie .»
La sosirea la Bruxelles, în anii 90, Oana îşi dădea seama că informaţia care nu beneficia de acoperirea mediatică meritată era cea care ţinea de extinderea UE şi a NATO:
«La NATO, aici unde vorbim acum, discuţia atunci nu era dacă NATO se va extinde sau nu, ci dacă se va extinde cu trei ţări sau cinci ţări. Iar la UE deja în vara lui ’97 s-a publicat faimoasa Agendă 2000 care practic a lansat extinderea.»
Oana s-a impus rapid ca unul dintre cei mai valoroşi ziarişti din Bruxelles, un centru de presă extrem de important, al doilea ca importanţă din lume, după Washington.
Serioasă, extrem de bine informată, fluentă în şase limbi europene şi lucrând la un nivel înalt de profesionalism, Oana avea intrările cele mai râvnite. Ea putea ajunge uşor la oamenii politici influenţi ai momentului, nu doar la cei de care depindea extinderea UE.
Iar felul său de a fi prietenos o face extrem de populară. În anii 2000, Oana era cunoscută pentru că organiza petrecerile ziariştilor din ţările estice, cele aflate în preaderarea la UE. Relaţiile construite în acei ani durează şi sunt neschimbate şi astăzi:
«Am rămas în legătură cu foarte mulţi din prietenii de atunci. E adevărat că foarte mulţi dintre ei nu mai sunt ziarişti sau temporar şi-au suspendat profesiunea de ziarist şi sunt fie purtători de cuvânt, fie lucrează la Comisia Europeană, la Consiliu şi aşa mai departe… La un moment dat chiar mă uitam, anul trecut, era o situaţie interesantă în care eram trei ziariste, toate de origine est-europeană. Eram eu, purtător de cuvânt al NATO, Maja Konciancic, ziarista slovenă, purtătoare de cuvânt a lui Cathy Ashton şi Inga Rosinska, purtătoare de cuvânt a Parlamentului European, colega poloneză. E un grup şi, dintre ele, foarte multe femei, care au ajuns să facă cariere neaşteptate. Altţi au ajuns fie europarlamentari, fie parlamentari. Câţiva au rămas la munca de ziarist de zi cu zi, dar trebuie să spun că eu mă simt în continuare ziarist.»
În decembrie 2010, Oana făcea pasul de a părăsi totuşi profesia de ziarist în momentul în care i se oferă postul de purtător de cuvânt al Alianţei Nord-Atlantice. Ca purtător de cuvânt, trebuie să continui să gândeşti ca un ziarist, spune Oana. şi asta pentru a fi cât de eficient posibil.
Dar ce s-a schimbat totuşi pentru ea in acel moment?
«Ce e surprinzător este că e o muncă care practic nu se termină niciodată pentru că nu ai niciodată odihnă, de fapt. Lucrul acesta a fost foarte clar în timpul campaniei din Libia, unde s-a lucrat 24 de ore din 24 şi unde primeam aici la NATO telefoane şi email-uri tot timpul. Poate chiar de la cineva, ştiu eu, de pe un telefon satelitar pe drumul dintre Brega şi Ajdabia sau de la Misrata. Deci este o muncă de o intensitate pe care cu greu ţi-o imaginezi când eşti în afară.»
Oana Lungescu a părăsit România la jumătatea anilor 80 mergând spre Germania, apoi către Anglia şi Belgia. Dar în anii 80, în România, Oana era profesoară:
«Am fost profesoară aproape doi ani la Buşteni la Şcoala Generală numărul 2, zisă "La Urşi". Era foarte interesant. La momentul acela poate că n-am apreciat. Toţi am fi dorit să rămânem la Catedra, să rămânem în Universitate. Era un moment în care, ca absolvenţi, nu aveam acces în oraşele mari, deci trebuia să fim repartizaţi la ţară sau în provincie, indiferent dacă eram şefi de promoţie sau dacă aveam notele maxime, în sfârşit, nu conta. Dar retrospectiv, a fost foarte bine că am plecat şi-am făcut naveta aproape doi ani, plecând la 5 dimineaţa, neavând cartelă la Buşteni, deci neputând să-mi cumpăr nici pâine şi nici zahăr şi nici ulei, nimic. A fost o şcoală a ceea ce se întâmpla de fapt în România şi am putut vedea în fiecare dimineaţă feţele trase, obosite: femeile care făcuseră avorturi şi riscau să fie băgate la închisoare, ţăranii care veneau cu geamantanele pline de pâine de la Bucureşti pentru că la ei la ţară nu exista pâine şi mureau de foame… Deci a fost într-adevăr o fereastră deschisă asupra României reale.»
Ea a devenit apoi ziaristă «din pură întâmplare», printr-un test dat la BBC, secţia română.
Uitându-se astăzi înapoi, Oana ştie că şi-a ales profesiunea cea mai potrivită pentru ea, deşi în copilărie avea un alt vis:
«Arheolog, acesta a fost visul meu de copil, dar până la urmă pot să spun şi din scaunul unde stau acum: cred că meseria de ziarist e un privilegiu şi rămâne cea mai nemaipomenită meserie din lume!
- Ai mai face-o?
Absolut !»
Comentarii