Blog European

Politicieni dinamici care nu mai au legatura cu « vechea garda » si nici cu incrâncenarea politicii poloneze de acum trei-patru ani, iata la ce nu te astepti cu adevarat sa întâlnesti la Varsovia.

Un ministru de externe tânar si frumos, fost ziarist, care se vinde drept un mare diplomat dar care la o privire mai atenta, ofera doar cuvinte goale, niciun continut.

Dar are un zâmbet minunat, de copil rasfatat. La o adica, cine altceva este Radek Sikorski daca nu un copil mare, rasfatat de toata elita poloneza a momentului.

Un ziarist german vorbind perfect polona dar si …româna, iata o a doua surpriza.

Konrad Schuller, corespondent al ziarului FAZ la Varsovia imi spune ca e nascut in Brasov. N-a mai vorbit româna de 35 de ani.

Ii spun : « O vorbiti perfect, nu aveti deloc accent !».

Zâmbeste. Imi raspunde « ma bucur », si are ceva copilaros in privire, ca fi-mea care atunci când imi spune « ma bucur » in româna vrea sa-mi faca o mare placere…

In fine, întâlnesc cu ocazia unei reuniuni la ministerul de externe, un ziarist vorbind polona ca un polonez si engleza ca un englez. Nu inteleg.

Cred intâi ca e polonez, mi se recomanda « Kamil Tchorek ». Apoi il aud vorbind în engleza cu superioritatea lumii occidentale pentru care Polonia mai are inca multe de dovedid.

Confuzia domneste. Ma recomand ca reprezentînd RFI, ma aude vorbind franceza cu o colega, ma crede frantuzoaica.

Seara abia, la o cina oferita de purtatorul de cuvânt al ministerului de externe, ne lamurim. Kamil e jumatate irlandez, e nascut la Londra. La Varsovia lucreaza pentru presa britanica.

Eu, din câte pricepe el, sint un specimen ciudat de românca lucrînd pentru serviciul public francez si traind in Belgia.

Pentru un motiv care ne scapa si lui si mie, vorbesc si polona.

Lumea este ciudata, atmosfera este incarcata la Varsovia. Polonia se vinde ca a sasea economie europeana si drept a cincea tara ca marime in UE. Ea vrea sa se faca auzita.

Acum se deschide aici Summitul Parteneriatului Estic pentru care doar Polonia si România se mai straduiesc sa-l duca la bun sfârsit.

Multi sefi de state vor lipsi de la reuniune, Polonia este pe cale sa piarda pariul acestui eveniment pe care miza . Il pregatise totusi ca pe o incununare a primei sale presedintii semestriale a UE.

Sikorski este grabit in fata presei occidentale venita sa acopere evenimentul si renunta chiar sa mai vânda proiectul . Ne lasa pe mâna unui secretar de stat reticent si cam rau intentionat.

Ziaristii germani veniti de la Bruxelles si cei bazati la Varsovia ataca : de ce Polonia cere in continu bani Uniunii Europene. Unde sint faimoasele proiecte economice ? Care mai este relatia cu Berlinul ?

Ceilalti ziaristi de la Bruxelles se intereseaza de subiecte apuse, ca opozitia din Belarus si sansele europene ale Moldovei.

Kamil are interese mai specifice : proiecte energetice poloneze , unele ilicite. Pune intrebari indelung studiate, primeste raspunsuri partiale.

Se uita din când in când cu coada ochiului la colege, e sigur de efectul provocat. Când i se face o poza se face ca nu observa apoi cere s-o vada.

Omul a facut un clasament al hotelelor din Varsovia. Mi-e teama sa-i spun unde am rezervat o camera intrucât in The Guardian, noul meu prieten irlandezo-polonez scria de curând ca acel hotel “era vazut pâna nu de mult ca sediul central al fostei garde comuniste si a altor prapaditi”.

In fine, in Stare Miasto gasesc bibelouri românesti intr-un magazin de antichitati. In timp ce tânara vânzatoare imi prezinta aparate vechi de telefon, aud in spatele meu un alt vânzator prezentînd marfa.

« Sint obiecte de arta românesti », ii spune el unei doamne care se entuziasmeaza : « Sint asa de frumoase ! »

Zâmbesc si cu greu ma abtin sa le spun ca le pot trimite o geanta plina cu bibelouri colectionate pe acasa si pitite in dulapuri, cadouri de pe la neamuri…

Varsovia e frumoasa, e dinamica. Pe Nowy Swiat lumea a iesit la o cafea sub soarele cu dinti de sfârsit de septembrie.

Stie cineva ca summitul cu vecinii estici bate la usa ? Ma îndoiesc. Polonezii sint mândrii ca se afla la cârma Europei pentru sase luni, dar de estici le pasa mai putin.

Mihaela Gherghisan

Când eram adolescenta si îmi petreceam inca toate vacantele de vara la 2 Mai, a avut loc un incident in curte la Tudorita, lânga Biserica Lipoveana, unde închiriam împreuna cu un grup de tineri si mai putin tineri intreaga casa.

Incidentul mi-a fost povestit si mie asa ca vi-l redau la rândul meu întocmai cum l-am auzit.

Ne aflam cu totii la plaja la ora prânzului când in curte a debarcat un cuplu tânar, cu un copil de doi ani si un câine din rasa Doberman.

Ei cautau o camera. Cum Tudorita n-avea nimic de oferit, cuplul s-a hotarât sa-si continue cautarile fara copil, pe care l-a lasat in grija Tudoritei si mai ales a dobermanului.

La scurt timp apoi, un domn si o doamna din grupul meu , care nu erau sot si sotie, s-au intors de la plaja ca sa faca o pauza de soare si au intrat nebanuitori pe poarta cu un pas nonsalant.

N-au apucat ei sa faca trei pasi de-alungul micii gradine de zarzavat care despartea ulita principala de zidul estic al casei, ca s-au pomenit in fata dobermanului care le arata coltii si era gata de atac.

Cei doi au înlemnit timp de câteva secunde si când in finele câinele a trecut de la amenintare la atac, domnul a reusit sa-l conturneze cumva fugind spre prispa casei, care cadea perpendicular pe axa ulitei, iar doamna a sarit in gradina de zarzavaturi.

Papucii de plaja au impiedicat-o sa faca salturi prea sprintene printre aracii de fasole, care pâna la urma au si trântit-o la pamânt dar cumva, nu si-a amintea nici ea exact cum, a ajuns la fereastra care se deschidea pe zidul estic al casei si a sarit in camera.

De acolo a urmarit fie si fragmentar scena care se derula mai departe in ograda si pe care, data fiind orientarea ferestrei, mai degraba o auzea.

Domnul care a fugit spre prispa si-a si atins destinatia dar câinele l-a urmat scurt. Omul a dat sa intre pe prima usa pe care a vazut-o, era incuiata. A incercat-o pe a doua, la fel. Dar când sa ajunga la a treia, care era descuiata prin ironia sortii, câinele l-a muscat de partile genitale.

In fine, scena s-a terminat prin interventia Tudoritei care a aruncat cu un butoi de apa pe câine si a inceput sa-i care lovituri in cap cu o matura de nuiele tocmai când pe poarta intrau proprietarii jivinei.

In tot acest timp, nimeni nu stie ce-a facut copilul pe care de fapt dobermanul dezlantuit il apara sarind sa rapuna doi oameni nevinovati.

Incidentul s-a soldat cu o vizita la spitalul din Mangalia unde domnul a fost oblojit si unde a aflat ca din fericire, ranile erau superficiale.

Iar seara, incidentul de la prânz a dat nastere unei adevarate dezbateri care s-a trasformat extrem de repede in cearta.

Nimeni n-apucase de fapt sa-i ia la scuturat pe cei doi care lasasera un doberman vicios in grija unui copil de doi ani, sau invers, ceea ce face ca frustrarea era mare.

M-amintesc insa ca in jurul mesei din chioscul din curte, o farmacista cu unghii mari si rosii fuma tigari subtiri de dama si spunea ca in niciun caz animalul nu poate fi pus in cauza.

Daca a muscat este pentru ca el apara un copil. Daca a fost invatat in prealabil sa muste, responsabilitatea apartine omului (stapânul cel mai adesea) care isi incita animalul la un astfel de comportament.

O inginera mai putin simandicoasa si care fuma ea Carpati fara filtru combatea insa aceste idei « retrograde ». Odata devenit fiara, câinele trebuie anihilat, inchis undeva !

Este vina societatii, s-a inflamat farmacista, a oamenilor care incita la un act de violenta fie si prin educatia canina ! Câinele nu trebuie sa sufere pentru educatia primita !

Câinele a aparat un copil, de acord, dar reprezinta totusi un pericol public ! retorca inginera sustinuta timid de sotul ei si combatuta din priviri de sotul farmacistei.

In tot acest timp, noi tinerii jucam canasta pe prispa si trageam cu urechea.

Aparte, la vreo jumatate de metru de discutia din chiosc se tineau cele doua victime, tacute. Nu mi-amintesc ca vreuna din ele sa fi luat pozitie, poate fiindca se aflau inca sub soc.

Nimeni nu i-a cautat prin sat pe proprietarii dobermanului in zilele care au urmat. Discutia a mai continuat timid câteva zile si apoi s-a stins.

Câteodata noi tinerii râdeam pe infundate inchipuindu-ne o femeie in toata firea, nu tocmai slaba, fugind anapoda printr-o gradina de zarzavaturi cu un câine dupa ea si prizîndu-si papucii de plaja in aracii de fasole…

Mihaela Gherghisan

O expozitie despre multiculturalism la Parlamentul European ? Da, de ce nu, sint cu zecile.

O conferinta despre toleranta si intelegere organizata la Comisia Europeana ? Este ceva normal !

O reuniune anuala intre liderii institutiilor UE si liderii religiosi ? Pai sigur, doar e prevazuta in Tratatul UE !

Dar o un proiect profesoral despre diversitatea intâlnita intr-o mica scoala de cartier, iata un proiect emotionant.

Vinerea trecuta coboram scara scolii, fusesem la etajul doi sa recuperez dupa ore din clasa fetitei mele o haina uitata in cui. Dintr-o data mi-au picat ochii pe un desen imens al globului pamântesc care se intindea pe o buna parte a peretelui, la parter, lânga intrare.

Sute de poze mici reprezentînd portretele tuturor copiilor din scoala erau lipite pe acest planiglob desenat tot de copii.

Deasupra desenului, o inscriptie : « 739 de elevi, profesori si cadre didactice se intâlnesc zilnic in aceasta scoala. Venim din 68 de tari de pe 4 continente si sintem mândrii de asta ! »

Si apoi un citat din Antoine de Saint Exupéry : «Cel diferit de mine, departe de a ma leza, ma îmbogateste ».

Am fost dusa ulterior de mâna inapoi in sus pe scari la etajul unu unde pe un intreg zid erau afisate informatii despre religia ortodoxa si cea musulmana, intrucât ambele se predau in aceasta scoala.

Marturisesc, nu fara o oarecare strângere de inima, ca toate acestea m-au emotionat pâna la lacrimi.

Departe de mediul politic in care ma duce activitatea de ziarist am regasit un astfel de apel uman, acolo unde nu ma asteptam sa-l gasesc.

Intr-o scoala primara si fara pretentii politice, eu obisnuita de a vedea astfel de proiecte despre diversitate si toleranta expuse doar in institutii fatarnice, am inteles ca mesajul era sincer.

Ce lume fermecatoare este o curte de recreatie in care nu doar ca elevii nu sint impresionati de culoarea pielii celuilalt, dar si profesorii sint mândrii de aceasta diversitate.

Daca ministerele si institutiile UE, ba chiar si NATO uneori fac campanii pentru diversitate, o fac pentru ca subventiile exista si pentru ca sint obligate s-o faca.

La un moment dat, dupa ce auzi atâtea discursuri politice despre toleranta si atâtea apeluri la intelegere si convietuire, or in practica nu le vezi mai niciodata aplicate, ideea aceasta de diversiate isi pierde farmecul.

E drept, un functionar al Parlamentului European care nu are neaparat aspiratii politice si nici campanii de imagine de dus, este probabil, prin forta mediului in care evolueaza, mai tolerant decât vecina mea de la etajul patru.

O pomenesc intrucât stiindu-ma « straina » , ma dispretuieste. Si eu pe ea, asa ca sintem chit, dar la drept vorbind, ea a inceput.

In fine, nu toate scolile sint capabile de o astfel de toleranta. In cartierul vecin, exista un directoras care nu primeste in institutia lui arabi sau negri decât daca parintii lor sint diplomati. Nu e legal, dar el o face.

Iar la liceul de vis-à-vis de casa au respins nepotul unei vecine la inscriere intrucât este mulatru. In fine, bunica baiatului a inteles motivatia, ba chiar mi-a si zis : « Au dreptate doamna, prea e negru ! »

Belgianul este agresat, prin natura lui, de ceea ce-i este necunoscut. Un coleg ungur se parcheaza uneori neregulamentar, ca toti ceilalti parinti, in lipsa spatiului când isi depune copiii la o scoala din vecinatate. Avînd numar de înmatriculare belgian, lumea il lasa in pace.

Dar in ziua in care sotia sa a dus copiii la scoala cu o masina înmatriculata in Ungaria i s-a atras atentia ca « in Belgia nu se face asta…mergeti la dumneavoastra acolo si va parcati asa, aici noi sintem civilizati ». Oare ?

In fine, termin seria de exemple prin a spune ca singura mamica care a fugit de mai multe ori dupa mine dimineata la scoala cerîndu-mi numarul de telefon si dorind sa ne împrietenim este israeliana si lucreaza la Parlamentul European.

Prin urmare, sint sincer mândra de scoala noastra. Iar alti parinti români pe care-i intâlnesc uneori in curtea scolii ar trebui sa ma salute de acum in limba româna si nu intr-o prefacuta franceza , când sint de fata si belgieni.

Saracii, ei nu stiu ca ai nostri copii evolueaza din intâmplare intr-un mediu sanatos si-si închipuie ca daca cineva ii aude vorbind româna ii va judeca.

De aceea, se inrosesc la fata când le zic : « Salut, ce mai faceti ? », întepenesc si raspund din vârful buzelor « Bien et toi ? » si apoi îmi întorc spatele…

Mihaela Gherghisan