Blog European

Belgienii sint din nou in aceste zile atenti la o posibila iesire din criza politica care s-a instalat aici in iunie 2007.

De atunci diferitele guverne de coalitie, unul mai fragil decât altul, au incercat fara succes sa faca o reforma a statului, o recalculare a competentelor regionale, o despartire a competentelor flamande de cele francofone.

Ultimul episod al crizei, 13 iunie 2010, alegerile anticipate, a dus la alte negocieri in timp ce tara este condusa de un guvern demisionar care se ocupa doar de afacerile curente si conduce admirabil, de la 1 iulie, afacerile Uniunii Europene.

Pierdusem interesul pentru aceasta criza la inceputul verii, imediat dupa 13 iunie, când in momentul istoric in care nationalistii câstigau detasat alegerile in nordul tarii pentru prima data in istoria Belgiei, discursul acestora se schimba.

Mirosind oportunitatea de a deveni Prim Ministrul unui stat federal, nationalistul Bart de Wever nu mai vorbea despre scindare ci despre posibilitatea unui acord cu francofonii. Tiens donc !

Acum la sfârsitul lunii august, dupa doua luni de negocieri, discutiile sint din nou in punct mort, un esec a fost facut public, dar discutiile vor continua pare-se…

In schimb ce-mi atrage acum atentia este apatia pe care aceasta criza politica a provocat-o printre belgienii cei mai de vaza.

La inceput l-am auzit in ziua de 21 iulie, Ziua Nationala Belgiana, pe Jean Libon, creatorul magazinul televizat Strep Tease vorbind la postul francez de radio France Inter cu o oarecare detasare si apatie despre propria-i tara.

Ziua de 21 iulie pentru el nu insemna « nimic altceva decât o zi ordinara » iar viitorul Belgiei il lasa rece.

Pentru un om cu un umor extrem de fin, transpus in magazinul Strep Tease - cel mai bun exemplu de cinism si umor din istoria televiziunii occidentale - apatia in care se afla spune multe.

Apoi, autoarea Amélie Nothomb, belgiana de adoptie franceza, considerata copilul teribil al literaturii francofone moderne, se exprima zilele trecute tot pe undele franceze la fel de apatic.

Pentru ea care se definea wallona si nu belgiana, important era ca flamanzii sa cedeze. Nicio dorinta de compromis, nicio proiectie pe un viitor federal al Belgiei mama, Amélie Nothomb nici nu se gândea la ea ca apartinînd unei natiuni belgiene.

De altfel nici Jean Libon nu putea vorbi despre o « natiune belgiana. « Voi francezii sinteti un popor mare, mai credeti inca ca sinteti o natiune », spunea el, « noi stim ca nu exista natiunea belgiana », adauga celebrul ziarist.
Trist…
Pentru cine se « lupta » atunci politicienii angajati in reforma statului ? Natiunea belgiana careia ii apartineau Jacques Brel si Marguerite Yourcenar, amândoi expatriati in Franta si la fel de intristati de patria lor, nu exista de fapt?

Belgienii in general se iau in râs, un obicei care mi s-a parut intotdeauna simpatic. De la o vreme insa ma ingrijoreaza, e ca si cum ei ar fi renuntat sa spere.

« Sinteti belgiana ? » o intreba un profesor pe-o colega de-a mea de la ULB, prin 1996. « Ce-i asta, ce inseamna sa fii belgian ? Cine se poate defini astfel ? » raspundea fata.

La vremea respectiva dialogul celor doi m-a surprins, acum, rememorîndu-l, ma intristeaza.

Cine mai crede in viitorul acestui mic regat din inima Europei ?

Liderii UE trebuie sa creada cu fermitate ca Belgia nu se va destrama si asta de dragul linistei si a evitarii pericolului scindarii unor alte tari europene.

Sefii institutiilor europene o cred si ei de dragul de a nu-si vedea complicata sarcina când Belgia nu va mai exista si sediile din Bruxelles vor fi amenintate cu deplasarea.

Oficialii NATO, civili si militari, cred si ei intr-o Belgie federala si unita intrucât tocmai au semnat cu autoritatile locale un contract de mai milte milioane de euro pentru construirea noului sediu al Aliantei la Evere, in nordul Bruxelles-ului.

Ziaristii straini acreditati la Bruxelles pe lânga UE si NATO, dar care acopera si actualitatea belgiana, cred sincer ca tara nu se va destrama intrucât o criza perpetua le intretine un bun scor jurnalistic.

In fine, poate ca analiza cea mai justa nu este cea data de politicieni sau de analistii politici…

« Cred ca Belgia se va desprinde intr-o buna zi », imi spunea ieri o psiholoaga wallona care-si baza analiza pe faptul ca singura unitate a Belgiei consta in talentele de moderator ale regelui Albert II.

« Gândeste-te ca in 20 de ani il vom avea pe Philippe rege » adauga ea referindu-se la printul mostenitor , Duce de Brabant, considerat de belgieni… un pic inapoiat.

A suivre…

Adica, in traducere libera, de ce comenteaza fiica adoptiva a presedintelui Jacques Chirac o problema delicata ca « intoarcerea voluntara » a rromilor din Franta ?

Ahn - Dao Traxel, fosta refugiata vietnameza, in vârsta de 53 de ani, este fiica de suflet a fostului cuplu presidential Chirac, primita in sânul familiei la 21 de ani si luptatoare pentru eliberarea Tibetului.

Ea crede ca rromii nu au un viitor in Franta, este ceea ce a declarat intr-un interviu pentru France –Soir, in timp ce continua evacuarile romilor din diferitele tabere organizate in marginea marilor orase franceze.

« Ei traiesc ca niste sobolani », s-a exprimat doamna Traxel referindu-se la rromi, « si este intolerabil sa ne facem ca nu vedem », a adaugat ea intrînd intr-un teritoriu alunecos, cel al noii imagini pe care Nicolas Sarkozy vrea sa le-o dea francezilor…

E drept ca aceasta lupta pentru ameliorarea securitatii cetatenilor se poarta in dreapta franceza de ani si ani. Tatal adoptiv al doamnei Traxel, Jacques Chirac a câstigat prezidentialele in 2001 pe acest pariu al securitatii, niciodata câstigat.

La jumatatea anilor 2000, inainte de a se alege Presedinte al Republicii Franceze, Nicolas Sarkozy era ministru de interne, zbirul lui Chirac si a deportat masiv in 2006 rromi spre România, incâlcînd legea europeana care interzice expulzarile colective.

Pe atunci problema a fost putin cunoscuta – Bruxelles nu a reactionat- intrucât nu s-a vorbit despre ea in presa decât timid. De ce se vorbeste acum atât de masiv? Boom de imagine, incercarea de a mai smulge doua puncte in plus sondaelor de popularitate a presedintelui?

In doi ani, Franta va organiza din alegeri prezidentiale si daca candidatul opozitiei socialiste nu este cunoscut, ecologistii au ales-o deja pe deputatul european Eva Joly (fosta judecatoare) pentru a-i reprezenta.

O femeie redutabila, pare sa creada presa franceza, Eva Joly va incerca sa-l rastoarne pe Sarkozy, un scenariu pe care presedintele nu-l prevazuse dar pe care va trebui sa-l infrunte.

Trio-ul prezidentialelor din 2012 nu este pe deplin cunoscut acum in lipsa candidatului socialist. Intre Dominique Strauss-Kahn (patron FMI) si Martin Aubry (presedinta Partidului Socialist) lupta abia incepe.

Comentatorii francezi spun ca pentru a o infrunta pe Eva Joly (judecator de instructie in afacerea Elf de corunptie si trafic de influenta care a implicat stânga franceza) Dominique Strauss Kahn nu va fi in elementul sau.

Daca un clash important are loc intre socialisti si ecologisti in 2012, majoritatea prezidentiala UMP a lui Sarkozy ar putea fi ca un peste in apa.

Ii ramâne insa lui Sarkozy sa-si amelioreze cota de imagine ( aflata acum in cadere libera) in urmatoarele luni. Si ce intrument mai bun poate gasi un politician decât aceste expulzari ale rromilor, minoritate care agaseaza populatia franceza ?

Problema este ca in chestiunea spinoasa a rromilor pentru care nicio tara europeana nu a gasit o strategie viabila, Sarkozy este criticat public de stânga franceza dar este sustinut de fapt de o puzderie de primari socialisti care vor sa se debaraseze de taberele nomade.

Iar opinia publica ar putea aplauda mai mult decât credem aceste expulzari sau deportari, cum sintem tentati sa le numim. Nimeni nu vrea sa locuiasca lânga o tabara de nomazi care in plus vin din tari ciudate ca România si Bulgaria de care francezul n-a auzit vorbindu-se decât in termeni negativi.

Intre timp, UE ridica din umeri. Bruxelles s-a ferit intotdeauna de problemele minoritatilor, o adevarata bataie de cap judiciara care implica si nebanuitele si complicatele drepturi ale Omului, asa ca nu s-a dotat niciodata cu competente in materie.

O directiva europeana din 2004, de care vi s-a tot vorbit, stabileste ca o expulzare a unui cetatean UE dintr-o tara de adoptie tot UE poate fi facuta doar daca acea persoana s-a dovedit a pune o problema de securitate sau sanatate publica.

Expulzarile colective sint interzise.

Asta este tot ceea ce spune Comisia Europeana in timp ce statele membre vecine Frantei aplauda politica lui Sarkozy.

Iar problema se va rezolva de la sine. Rromii expulzati se vor intoarce in Franta inainte de venirea iernii. Cota lui Sarkozy va creste putin. Atentia francezului a fost deturnata de la probleme grave (criza economica, deficitul bugetar).

In octombrie deja problema va fi uitata dupa ce ea va da nastere la câteva dezbateri demagogice in 6 septembrie la Paris (reuniunea ministrilor de interne UE) si in 11 septembrie la Bruxelles (reuniunea informala a ministrilor de externe UE).

UE va contempla posibilitatea alocarii mai multor fonduri pentru programele destinate categoriilor sociale defavorizate (rromii, femeile) si va spune ca o strategie globala cum cere România nu se poate face, competentele lipsesc.

Iar Summitul rromilor, organizat de doua ori pe an in UE, isi va urma cursul fara niciun rezultat.

Si pentru a ne intoarce la fiica de suflet a lui Chirac, aceasta recunoaste ca Franta este un pamânt de azil de care ea insasi a beneficiat… Dar, spune doamna Ahn-Dao Traxel, « Franta nu poate primi toata mizeria lumii ».

Aceasta ma face sa ma gândesc la o afirmatie similara apartinîndu-i unui mare socialist, fost Prim Ministru.

Michel Rocard spunea si el in 1990 ca « La France ne peut pas accueillir toute la misère du monde » dar adauga « mais elle doit en prendre fidèlement sa part ».

A nu se intelege ca Rocard era pentru o politica de interzicere a imigratiei, el insusi explica ulterior ca nu acesta era sensul celor spuse. « A nu putea primi la noi toata mizeria lumii, nu ne scuteste de a incerca sa rezolvam o parte din aceasta », explica el in 1996.

A contribui la scaderea inegalitatilor sociale in lume luînd o parte din ele asupra sa, cam asa sintetiza de fapt Rocard rolul Frantei, un apel la un sentiment de solidaritate care a parasit de mult sufletul oamenilor…

Mihaela Gherghisan

Iata a patra vara consecutiva in care Comisia Europeana publica, intr-un secret aproape absolut si de prost gust, rapoartele despre reforma justitiei si combaterea coruptiei in România si in Bulgaria.

Ziua publicarii acestor rapoarte nu poate fi aflata de la niciunul dintre membrii serviciului de presa sau de la functionarii Secretariatului General, care intocmesc raportul.

Ora publicarii in ziua fatidica este intotdeauna, cu unele mici exceptii, anuntata in dimineata respectiva.

Anul acesta, nu doar ca data si ora n-au fost cunoscute, dar un simplu comunicat de presa a anuntat evenimentul cu 45 de minute inainte ca el sa se produca.

Un ziarist mai putin avizat ar fi putut pur si simplu rata acest anunt. Nu este cazul ziaristilor români si bulgari care ca in fiecare an au sapat dupa informatii cu saptamâni inainte si au aflat ca raportul a fost trimis ambasadorilor spre consultare miercurea trecuta.

In logica bine stabilita a evenimentelor care se vor importante la Comisia Europeana, rapoartele acestea ies din institutie in secret « spre consultare » cu partea româna si bulgara in saptamâna ce preceda publicarea.

Ele se intorc apoi pe masa de lucru a Comisiei unde lunea sint avizate de sefii de cabinete ale comisarilor si apoi sint fie adoptate in colegiu (sedinta de comisari) miercurea, fie sint adoptate prin procedura scrisa joia.

Anul acesta ele au fost dezbatute si aprobate de colegiu in punctele 9 si 10 la sedinta care exceptional s-a tinut marti intrucât miercuri 21 iulie se pune lacat pe usa datorita Sarbatorii Nationale belgiene.

Dar revenind la problema secretului redactarii si publicarii documentelor, anul acesta, mai mult decât alta data, totul a fost ascuns, pitit, vorbit in soapta.

Ne-am fi asteptat la o bomba de presa ca divulgarea completa a complotului de asasinare a lui JFK…Ne-am fi asteptat la un anunt catastrofic si am fi sperat (in secret) sa avem o informatie epocala pe care ar fi ticluit-o Secretariatul General in spatele usilor inchise.

Ce imaginatie avem câteodata ! Ce responsabilitate punem pe umerii bietului Secretariat format din câtiva functionari care ar face orice decât sa mai lungeasca an dupa an, redactarea acestor texte care, cum bine se vede, nu-si ating scopul.

Iar rezultatul este intr-adevar un teanc de câteva foi de raport cu o lunga introducere care ne spun ceea ce stiam in cazul ambelor tari si care recomanda o serie de masuri de luat la Bucuresti si la Sofia pâna in iulie 2011.

Doua tari cu un aparat politic si judiciar corupt isi vad pusa din nou oglinda in fata, ridica din umeri si merg mai departe, de bine de rau.

La ce serveste tot acest circ mediatic ? La ce serveste secretul care in loc sa azmuta curiozitatea ziaristilor, i-a indepartat pe acestia de eveniment ?

In vara anului 2007 frenezia a fost mare, mai ales din inertia creata de raportele « de tara » cu adevarata miza, intocmite inainte de aderarea României si a Bulgariei, pe care ziaristii le asteptau febrili si le divulgau mereu inainte de publicare.

In 2008 entuziasmul scazuse si secretomania Comisiei incepuse sa agaseze. In 2009 distractia isi vedea murind flama, o mica curiozitate mai exista dar o agasare crescînda risca sa o oculteze.
Anul acesta deja mai niciun coleg de-al meu n-a mai incercat sa afle elemente din raport, nici sa obitna documentul inainte devreme. Mai toata lumea vroia sa stie, din motive practice si constiinta profesionala, când si cum se va publica.

Iar Comisia Europeana, care in mod vadit incearca sa creeze un eveniment dintr-un fapt fara interes politic sau uman, afiseaza o oarecare plictiseala distanta, prost simulata, când vine vorba de rapoarte.

« Nu e nimic neobisnuit, este un exercitiu anual » spune servicul de presa.

« Rapoartele astea ne-au capiat », recunosc insa cei care le-au redactat in anii trecuti si care au facut tot posibilul sa se indeparteze acum de Secretariatul General. « In fiecare an când sosea vremea lor, ne apuca deznadejdea. Lucram ca nebunii pe texte complicate si alambicate care n-au servit si nu vor servi la nimic »

Astfel de marturisiri sint infirmate oficial, la Bruxelles se spune ca dimpotriva sa nu fi existat monitorizarea ar fi fost mai rau iar mecanismul este eficient si nu trebuie schimbat.

De ce atunci, tot la Bruxelles s-a decis ca aceasta practica sa nu fie aplicata si dupa aderarea Croatiei care are aceleasi probleme cu justitia si coruptia ?

Un raspuns sincer mi-a fost dat in urma cu câteva luni de un inalt oficial al Comisiei Europene care la intrebarea mea, ridica din umeri si privea jenat intr-o parte spunînd : « Si ce vrei sa auzi, ca ne-am inselat ? »

Mihaela Gherghisan