In topul celor mai citite eseuri figurează, luna aceasta, două cărţi scrise de doi oameni care s-au aflat la conducerea Franţei pînă nu demult: pe locul doi se află cartea unui fost prim ministru, Lionel Jospin, iar pe locul opt se află primul volum al memoriilor unui fost preşedinte, Jacques Chirac. Ciudată ironie a destinului: francezii îi citesc de zor pe nişte oameni care ne povestesc istoria recentă a Franţei. Ironia este şi mai mare în cazul lui Lionel Jospin: cînd a candidat pentru alegerile prezidenţiale, în 2002, el ar fi vrut să iasă pe locul al doilea, la primul tur de scrutin, împreună cu Jacques Chirac. Dar n-a fost să fie, francezii l-au preferat pe locul doi pe şeful extremei drepte. In schimb, Lionel Jospin se află pe locul al doilea acum, dar în topul celor mai citite eseuri…

Dintre toate ţările din lume, Franţa pare să fi dat cel mai mare număr de preşedinţi şi prim miniştri care au cochetat cu literatura şi cu memorialistica. Dintre cei recenţi, unul este membru al Academiei Franceze, Valéry Giscard d’Estaing, deşi gurile rele spun că romanele sale edulcorate n-au nici o valoare. Ultimul dintre ele, în care imaginează o poveste de dreagoste între un preşedinte francez şi o prinţesă britanică (aluzie la Diana), este chiar considerat de critică drept total ridicol.

Mult mai interesante sunt scrierile generalului De Gaulle, publicate în prestigioasa colecţie La Pléiade a Editurii Gallimard. Deşi, şi în cazul său, unii îl critică pentru stilul său plin de emfază, iar gurile rele spun că De Gaulle ar trebuie scos acum din “La Pléiade”.

Şi François Mitterrand, preşedinte al Franţei între 1981 şi 1995, a lăsat în urma sa în jur de 20 de titluri, mai ales eseuri şi corespondenţă, el fiind însă mai ales un mare prieten al scriitorilor. Unii dintre ei, precum scriitoarea Françoise Sagan, s-a aflat chiar în anturajul său intim. El l-a admirat mult, printre alţii, şi pe Emil Cioran, pe care s-ar părea că l-a şi invitat de două ori să ia masa la Palatul Elysée, dar filozoful nostru cinic a refuzat cu înţelepciune (în viziunea sa un filozof nu avea nici un motiv să se aşeze la masă cu puterea).

Un veritabil scriitor este şi Dominique de Villepin, fost prim ministru pe vremea preşedintelui Chirc. El este autorul unor cărţi despre Napoleon, al unor eseuri despre lumea contemporană dar şi al unui roman, apărut anul trecut, şi intitulat “Ultimul martor” (titlu premonitoriu pentru că Villepin se află implicat într-un complicat proces de manipulare politică). Dominique de Villepin i-a surprins însă pe contemporanii săi în 2007 şi cu un eseu de 800 de pagini despre… puterea poeziei. De altfel el însuşi scrie poezie…

Şi pentru că vorbim de poezie, merită să amintim că George Pompidou, iniţial prim ministru şi apoi, între 1969 şi 1974, preşedinte al Franţei, a lăsat în urma sa o… antologie de poezie franceză realizată de el însuşi în 1961.

S-ar părea că dintre toţi cei care s-au perindat în ultimii 50 de ani la cîrma Franţei relaţiile cele mai proaste cu literatura le are… actualul şef al statului Nicolas Sarkozy. Nu ştim precis ce citeşte el, sau ce cărţi i-au plăcut în viaţă, dar ştim ce nu-i place. El a avut proasta inspiraţie acum vreo doi ani de a spune că în adolescenţă era torturat cînd trebuia să citească la şcoală un autor clasic, mai precis un roman din secolul al XVII-lea scris de Prinţesa de Clèves. Ei bine, de atunci, distinsa prinţesă care era de fapt dată uitării a revenit în topul vînzărilor, editurile au reeditat-o şi lumea a început din nou să citească paginile galante ale acestei doamne din lumea bună a secolului al XVII-lea. Dovadă că un şef de stat care nu iubeşte literatura poate totuşi aduce servicii imense literaturii.

In topul celor mai citite eseuri mai figurează însă un nume de fost înalt demnitar: el nu este însă francez ci britanic, şi se numeşte Winston Churchill, fost prim ministru în anii celui de-al doilea război mondial. Memoriile sale legate de perioada 1919-1941 par să fie suscitat un mare interese în Franţa, iar cartea sa se află pe locul 11 în topul vînzărilor. De notat însă că Winston Churchill rămîne singurul înalt demnitar care a obţinut… premiul Nobel pentru literatură, mai precis în 1953, pentru memoriile, eseurile şi discursurile sale încărcate de fibră umanistă şi fineţe analitică.

Brasserie Lipp Saint Germain des Près

Celebra braserie pariziana LIPP, din cartierul Saint Germain des Près, împlineste 130 de ani de existenta. În pesiajul parizian ea este considerata un templu al traditiei.

Braseria LIPP face parte dintr-o constalatie de asemenea stabilimente în cartierul amintit: ea este la fel de cunsocuta si apreciatà precum Les Deux Magots, Flore sau Le Procope. Localul s-a nascut de la bun început sub o stea norocoasa: familia de alsacieni care a înfiintat-o, în 1880, Léonard si Pétronille Lipp, nu s-au plâns de lipsa de clienti într-un cartier în plina eververscenta. Desi familia Lipp si-a vândut braseria peste câtiva ani, numele ei nu s-a schimbat, ba chiar a devenit unul emblematic: ea a devenit un loc de întâlnire preferat al oamenilor politici si al artistilor. Cum braseria se afla la o egala distanta între Senat si Parlament, senatorii si deputatii au adoptat-o cu mare placere, cu atât mai mult cu cât preturile ai au ramas întotdeauna abordabile iar calitatea serviciului si a meniului ireprosabila. Atâtea secrete politice s-au intersectat în aceasta braserie încât parizienii, în perioada interbelica, spuneau ca guvernele Frantei se formau de fapt la Lipp. Iata înca o particularitate a braseriei: orologiul acesteia merge cu sapte minute înainte. Si aceasta pentru ca atât dureaza de fapt drumul pe jos pâna la Senat si Parlament: sapte minute. În felul acesta, senatorii si deputatii, care nu se mai dadeau dezlipiti de la mese, reuseau sa fie punctuali la întâlnirile lor chiar daca plecau spre Senat si Parlament fix la ora la care era întâlnirea.

Din 1925, de la ultima sa renovare, nimic nu s-a mai schimbat în aceasta braserie unde la mare cinste se afla berea si specialitatile alsaciene pe baza de “chucrutte”, cum spun francezii, adica varza fiarta în vin alb sau chiar în sampanie. Traditia braseriei mai cere ca toti chelnerii sa fie barbati. Traditie respectata cu strictete, acestia sunt 23 la numar, si poarta chiar un numar pe sortul lor alb, în ordinea vechimii…

Turistii care intra astazi în aceasta braserie, si pe care chelnerii îi trimit în general în sala de la etaj, sunt, multi dintre ei, în cautarea unor fantome culturale: ei spera sa-i mai zareasca acolo pe Picasso, pe Antoine de Saint-Exupéry, pe Yves Montand sau pe Marcello Mastroianni. Lista artistilor si a politicienilor care îsi faceau veacul la Lipp este însa extrem de lunga… Chiar si astazi, multa lume din mediile culturale vine la Lipp pentru ca e bine sa fii vazut acolo, mai ales ca braseria decerneaza si un premiu literar, iar unii scriitori au devenit celebri dupa ce au fost laureatii acestui premiu. Braseria este, în zilele noastre, o legenda, una din legendele Parisului. O adresa sigura la care te poti duce ca sa te scufunzi în trecut si în marea traditie a artei de a trai franceza. Si iata înca un detaliu care spune multe despre acest templu al traditiei: la braseria LIPP nu a fost niciodata acceptat, pe lista bauturilor, un anumit produs de origine americana numit coca-cola.

Nu ştiu prea bine de ce, dar luna ianuarie, sau cel puţin primele ei două sau trei săptămîni, mi se par un fel de agonie a Crăciunlui şi a nopţii de revelion. Oamenii parcă nu vor să se despartă de perioada sărbătorilor şi de zilele de vacanţă, drept pentru care în oraşe rămîn încă agăţate de stîlpi şi de balcoane tot felul de ghirlande şi de instalaţii electrice, vitrinele nu se grăbesc să-şi evacueze globurile şi ramurile de brad, un anumit aer de petrecere întreruptă prea repede pluteşte în aer.

Dar soarta cea mai dureroasă şi paradoxală o au brazii de Crăciun… Ii văd, de ani de zile, pe toată durata lunii ianuarie, cum sunt daţi afară din case, fără milă şi în cele mai umilitoare posturi. Ïi descopăr, goi şi parcă înfriguraţi, zăcînd pe străzi şi pe lîngă ziduri, la marginea trotuarelor sau pe lîngă tot felul de pubele. Cum oamenii nu-şi aruncă brazii de Crăciun toţi în acelaşi timp, aceste expulzări barbare au loc pe rînd… Unii îşi despodobesc pomii imediat după Anul Nou, alţii după Bobotează… Cel puţin la Paris, mă întîlnesc cu aceşti brazi uscaţi şi fără adăpost chiar şi după 15 ianuarie… Faptul că unor familii nu le vine să se despartă de brazii de Crăciun nu înseamnă că nu o fac apoi fără scrupule, şi într-un mod umilitor pentru sărmanele conifere… De altfel, deseori, cînd mă plimb prin cartierul meu sau vin spre Casa Radio, îmi vine să mă opresc în faţa acestor brazi şi brăduţi pe care-i întîlnesc zgribuliţi şi îmi vine să le spun: “aşa sunt oamenii… după ce v-au tratat ca pe nişte generali, v-au decorat şi v-au împodobit, v-au ţinut la loc de cinste şi v-au admirat, acum vă tratează ca pe nişte dezertori, vă pun la stîlpul infamiei şi vă abandonează în frig şi în ploaie… voi sunteţi, după simbolul naşterii Mîntuitorului, simbolul uitării simbolurilor, simbolul transformării rapide a sacrului în gunoi… ”

De cînd am devenit confesorul brazilor de Crăciun aruncaţi pe drumuri, am început să disting mai multe categorii de oameni. Există, înainte de toate, cei care îşi aruncă brazii fără nici o mustrare de conştiinţă, fără să se gîndească o clipă, după ce l-au onorat la cea mai fascinantă sărbătoare creştină, că bradul ar trebui scos din scenă măcar cu o minimă delicateţe. La această delicateţe se gîndesc probabil unii, nu mulţi, care, înainte de a se debarasa de brad, îi taie crengile. Acestea din urmă pot fi aruncate astfel ceva mai uşor la pubelă, în timp ce trunchiul ciopîrţit al bradului este abandonat lîngă pubelă, ca un ciudat invalid de răboi – e ca şi cum unui războinic care a avut o sută de braţe nu i-ar fi rămas după luptă decît cioturile… Mai există însă şi o a treia categoriede oameni: sunt cei care nu reuşesc, parcă,  să-şi arunce brazii pe stradă (ca pe un chiriaş care nu mai are cu ce să-şi plătească chiria) şi îi lasă să zacă o vreme în holurile imobilelor. E ca şi cum aceşti brazi care încep déjà să se usuce ar trebui să treacă printr-un fel de purgatoriu înainte de a înfrunta groapa de gunoi municipală.

Mi s-a întîmplat cîndva, invitat fiind într-o casă de om, undeva la ţară, să asist după noaptea Anului Nou la un ritual care m-a emoţionat: familia respectivă şi-a scos bradul de Crăciun în grădină, l-a transformat în lemne de foc, după care l-a “sacrificat” ritualic urmărind fascinaţi spectacolul focului şi al scînteielor produse de crengile uscate.

Impărtăşindu-vă aceste gînduri şi observaţii nu am, din păcate, nici o soluţie pentru a-i conferi bradului de Crăciun, după ce şi-a îndeplinit rolul, o retragere demnă de darul pe care ni l-a făcut. Dar măcar îi fac şi eu un dar în schimb, scriind aceste rînduri.

“Doamne, binecuvîntează aceste telefoane mobile şi dă-le celor care le vor folosi pentru tranzacţiile lor financiare cît mai mult profit. Fă, Doamne, ca aceste unelte ale muncii moderne să-i îmbogăţească pe cei care stau cu ele lipite de ureche şi speculează bani nemunciţi. Şi dă-le şi băncilor care îi angajează pe aceşti traderi cît mai multe cîştiguri, că ele, băncile, vehiculează pe piaţa financiară speculativă miliarde de euro şi de dolari şi de lire sterline…”

Probabil că nu aceasta a fost rugăciunea pronunţată de un preot britanic în prima luni după Crăciun într-o biserică din cartierul financiar al Londrei, The City, dar s-ar fi potrivit în orice caz situaţiei. Pentru că nu altceva decît o ceremonie de binecuvîntare a telefoanelor mobile a fost organizată în biserica St. Lauwrence Jewry, iar proprietarii acestor telefoane au fost traderi şi agenţi financiari din City.

Ştirea este transmisă într-o depeşă a Agenţiei France Presse care ne mai precizează că biserica cu pricina este foarte veche, datează din 1136. Iar ideea acestei binecuvîntări a telefoanelor mobile n-ar fi decît continuarea unei vechi tradiţii creştine. In unele ţări exista acest obicei, ca imediat după Crăciun, ţăranii şi meşteşugarii să-şi aducă uneltele de muncă la biserică pentru binecuvîntarea lor de către preot. Timp de secole, aceste unelte au fost, ca să zic aşa, cele banale, lipsite de dimensiune electronică: oamenii lucrau cu plugul, cu sapa şi hîrleţul, cu căruţa şi cu roaba, cu secera şi cu coasa…

In era progresului tehnologic, însă, iată că biserica se adaptează la noile tehnologii şi la noile unelte. Că doar ce altceva a devenit, telefonul mobil, în aceste vremuri, decît o unealtă de lucru? Fără telefon mobil, traderul este mort. De altfel, ne mai precizează Agenţia France Presse, în timpul ceremoniei de binecuvîntare a telefoanelor mobile despre care vorbim, interesaţii şi le-au putut păstra în stare de funcţionare, doar cu soneria dată la zero… Şi pe bună dreptate pentru că un apel legat de o bună afacere poate să pice în orice moment, inclusiv în timpul binecuvîntării telefoanelor mobile.

Nu ştim dacă de la această binecuvîntare şi pînă la scrierea acestor rînduri răutăcioase respectivii traderi şi-au mai umplut buzunarele cu cîteva milioane de lire sterline… Un lucru este sigur, însă… Dumnezeul în care cred aceşti traderi precum şi preotul care le-a binecuvîntat telefoanele mobile, acest Dumnezeu deci este fără îndoială convins că actualul sistem financiar mondial bazat pe speculaţii dintre cele mai sofisticate nu trebuie schimbat. Există, deci, un Dumnezeu al speculanţilor cum există şi unul al hoţilor. Incă din antichitate, Hermes era zeul negustorilor, dar şi al hoţilor. Escrocilor nu le este interzis să se roage, şi nici asasinilor de altfel. In definitiv, aceşti traderi care cer să le fie binecuvîntate telefoanele mobile sunt nişte dulci copii faţă de mafioţii care cer să le fie binecuvintate maşinile, vasele şi avioanele cu care transportă droguri.

Din cele mai vechi timpuri ale creştinismului, există şi ritualuri de binecuvîntare a armelor… Cu arme binecuvîntate de papă s-au dus cruciaţii, în 1203, să cucerească Ierusalimul, dar pe drum s-au răzgîndit şi au jefuit o altă capitală a creştinătăţii, Constantinopolul. Cînd e vorba de bani şi de profit, de mărire si de putere, nu ştiu cum se face că toate formele de binecuvîntare sunt posibile. Nu şi-au luat obiceiul, democraţii post-comunişti din România, să recurgă şi ei la icoane şi sfinţiri pentru a-şi stimula electoratul? Cîte săli de tribunal (în care s-au pronunţat judecăţi strîmbe) nu au fost sfinţite la inaugurarea lor în România?  Bunul simţ ne spune că biserica însăşi ar trebui să fie mai prudentă cu ce sfinţeşte şi pe cine binecuvîntează, pentru a-şi păstra neîntinarea. Dar lucrurile sunt complicate pe pămînt, mai ales că banul, aşa cum spune o veche vorbă creştină, este ochiul dracului.

Teribil, subiect, cu care m-am confruntat de multe ori de cînd sunt în Franţa. Nu l-aş fi abordat însă dacă n-aş fi descoperit o gafă în ziarul Le Monde: un articol semnat de Mirel Bran despre alegerile din România apare ca fiind trimis de la… Budapesta. Sunt aproape sigur că este o greşeală a persoanei care a făcut corectura, şi care, văzînd că e vorba de un subiect românesc.., a plasat acolo numele oraşului Budapesta în loc de numele oraşului Bucureşti. Este adevărat că în franceză sonoritatea celor două oraşe are ceva de natură să păcălească: francezii spun Budapest pentru Budapesta şi Bucarest pentru Bucureşti. Deci, ca să zic aşa, pentru unii, între Budapest şi Bucarest nu este mare diferenţă, dar confuzia trădează şi o lipsă de cunoaştere a Europei de răsărit.

De nenumărate ori, din 1987, de cînd trăiesc în Franţa, am fost martor la acest tip de confuzie. Şi uneori am auzit-o din gura unor intelectuali…

Nu pot să spun cît de penibil este să reacţionezi cînd oameni pe care îi cunoşti de o bună bucată de vreme te întreabă la un moment dat… “Şi, vă mai întoarceţi din cînd în cînd la dumneavoastră, la… Budapest”? Mi s-a întîmplat de multe ori să-i corectez pe aceşti francezi, foarte inimoşi şi foarte simpatici de altfel, spunîndu-le… “Bucarest. C’est pas Budapest, c’est Bucarest. La Capitale de la Roumanie c’est Bucarest”.

Ceea ce nu înseamnă că uneori… confuzia nu se repetă. Mi s-a întîmplat acest lucru şi în Anglia, si în alte ţări europene, dar niciodată în Statele Unite de exemplu. Să fie oare mai atenţi americanii la geografie decît verişorii noştri occidentali?  Greu de spus.

În orice caz, am mai reperat o gafă de acest gen în Franţa, şi anume cînd noi românii suntem lăudaţi pentru… şarmul nostru slav. Complicat devine dialogul şi în acest caz pentru că, evident, nouă ne sare muştarul şi începem să povestim cît suntem de latini… Nu e cazul să disperăm, însă, confuziile ale căror victime suntem fac parte fără îndoială din… identitatea noastră, şi ar trebui să reflectăm la modul în care ne văd ceilalţi, şi să ne întrebăm de ce ne văd în acest fel… şi cu gafele respective.

Zidul Berlinului

Zidul Berlinului este fără îndoială cel mai celebru dintre toate cele care, în decursul istoriei, i-au separat pe oameni. La ora la care el se prăbuşea, cu 20 de ani în urmă, berlinezii, germanii şi în general toţi cei care se aflau la faţa locului nici nu-şi imaginau că toate acele bucăţele de zid dărâmat urmau să devină nişte adevărate relicve.

De altfel, astăzi, turiştii care se duc să viziteze zidul, sau ce a mai rămas din el şi locul pe care s-a aflat, cumpără mici “mostre” de zid (mai mult sau mai puţin autentice), şi le ţin apoi ca amintire.  Culmea culmilor, muncipalitatea berlineză încearcă acum să recupereze şi chiar să răscumpere cu bani grei diversele tronsoane de zid răspândite fie în Germania fie prin alte colţuri ale lumii, pentru a le expune în muzeul dedicat zidului.

Zidul de la Berlin este o celebritate şi datorită faptului că, până la urmă, povestea sa s-a terminat cu bine. Poporul a învins, Germania s-a reunificat, Berlinul s-a reunificat, familille s-au regăsit şi totul a devenit o amintire încărcată de metafore istorice. Mai există însă şi alte ziduri pe pământ care aşteaptă să-şi încheie cariera cu acest tip de victorie a raţiunii asupra minciunii.

Zid in Fasia Gaza

Să nu uităm, de exemplu, că oraşul Nicosia, în Cipru, este separat şi el de un fel de “zid”,

şi că reunificarea insulei nu pare să fie la ordinea zilei. Un alt “zid” incriminat de unii istorici şi oameni politici este cel ridicat de israelieni pentru a-i ţine la distanţă pe palestinienii din Cisiordania şi din Gaza. Mai există şi un “zid” ridicat de americani pentru a-i ţine la distanţă pe imigranţii mexicani.

Zidurile n-au lipsit în istorie, nici în vechime şi nici în cea modernă.

Ierusalim

Poate că este semnificativ şi faptul că singura construcţie pământeană care se vede de pe lună este… un zid, mai precis cel chinezesc. Unele ziduri sunt simboluri ale modului în care s-au suprapus epocile istorice şi s-au încâlcit fără nici o şansă de descâlcire imediată, cum este Zidul Plângerii la Ierusalim.

Zidurile sunt făcute să se prăbuşească unele după altele, mai devreme sau mai tîrziu.

Sigur, unele se mai prăbuşesc şi din voinţa divină, precum cele de la Ierihon, după cum

Ierusalim

ne spune Biblia. Evreii au fost atunci sfătuiţi de Dumnezeu să sune din trâmbiţe şi să facă procesiuni în jurul cetăţii, şi zidurile s-au prăbuşit. Ce simplu ar fi dacă această reţetă ar funcţiona peste tot.

” Zidul Atlanticului” construit de Rommel în anii celui de-al Doilea Război Mondial pentru a-i ţine la distanţă pe aliaţi a căzut cu mari sacrificii umane: 10.000 de soldaţi au murit în ziua debarcării, pe 6 iunie 1944, când a fost străpuns.

Istoria zidurilor este tragică şi fascinantă, ca să nu mai vorbim că uneori, după ce ele dispar, rămân zidurile psihologice şi afective, în minţile şi în sufletele oamenilor, care sunt chiar mai solide şi mai rezistente decât cele din piatră, beton sau metal.

Philippe Séguin - Cour des Comptes

O noua polemică în Franţa provocată de cheltuielile făcute în ultimele şase luni ale anului trecut când Hexagonul a asigurat preşedinţia Uniunii Europene.  Cifrele au căzut brusc lăsând cu gura căscată o opinie publică obişnuită mai degrabă cu discursurile sobre legate de criza economică… Ei bine, ne informează Curtea de Conturi, anul trecut preşedinţia franceză a Uniunii Europene a costat 171 de milioane de euro. Suma în sine nu spune nimic decât dacă facem nişte comparaţii şi dacă descoperim de exemplu că alte ţări care s-au aflat în fruntea Uniunii Europene n-au cheltuit mai mult de 70 sau 80 de milioane pentru perioadele respective.

“Obrazul subţire cu cheltuială se ţine” – spune o vorbă românească. În Franţa dictonul ar suna altfel, de exemplu: “Noblesse oblige”. La mare tradiţie în ce priveşte fastul se impun şi cheltuielile de rigoare. Iar fastul a fost prezent, poate în doză prea mare, cu ocazia Reuniunii pentru Mediterana, de pe 13 iulie 2008. Ei bine, dacă ne uităm pe lista de cheltuieli a acestei manifestări, avem motive să rămânem uşor uluiţi. Dineul din ziua respectivă, la care au participat 200 de invitaţi, a costat peste un milion de euro, ceea ce înseamnă că un tacâm a fost de aproximativ 5000 de euro. Pedantă cum e, Curtea de Conturi ne dă cifra precisă: 5362 de euro pe invitat. Să auzi şi să nu crezi! Ce-o fi costat atât de scump pe cap de om, greu de înţeles. Poate vinul, dat fiind că în Franţa poţi să bei vin care să te coste trei euro sticla sau 3000 sticla. Sau poate serviciul, dat fiind că dineul a avut loc la Grand Palais.

De altfel, cheltuielile enorme ale acelui “sommet” tot de la Grand Palais se trag. Pentru că, aflăm tot din raportul Curţii de Conturi, Parisul nu are un centru de congrese corespunzător normelor actuale internaţionale. Şi atunci, improvizează. De exemplu a cheltuit 245. 000 de euro pentru a instala la Grand Palais un duş, ca să fie dacă are nevoie preşedintele, instalaţie a cărei durată de viaţă a fost de patru ore, că după dineu toată lumea s-a risipit.

Nu ştiu cum face Nicolas Sarkozy în ultimul timp dar îi care pe cap tot felul de polemici. Ultima era legată de promovarea fiului său într-un post de mare răspundere. Acum s-a iscat discuţia aceasta legată de “tacâmul la 5000 de euro”, mină de aur pentru opoziţie. Dar culmea este că în această ultimă afacere Nicolas Sarkozy chiar că nu poate fi bănuit că ar fi fost beneficiar. Pentru că el, toată lumea ştie, este la regim. De băut alcool nu bea, mănâncă numai carne de pasăre sau peşte, iar în materie de brânză o preferă pe cea mai modestă, mai puţin grasă şi mai puţin sofisticată, brânza de vacă. El sigur n-a mâncat de 5000 de euro la dineul respectiv, deci putem conchide că i se aduc reproşuri nejustificate.

O carte greu de plasat într-o categorie,  scrisă de un actor celebru,  Lorànt Deutsch. Cartea ar putea fi definită totuşi ca un ghid insolit al Parisului şi ca o călătorie romantică în istoria Franţei. Titlul cărţii este de altfel şi el o curiozitate: “Métronome. L’Histoire de France au rythme du métro” (Metronom. Istoria Franţei în ritmul metroului.) Apărută la Editura Michel Lafon, cartea este un enorm succes de librărie, şi s-a aflat timp de multe săptămâni pe primul loc în topul vânzărilor la specialitatea eseuri.

Lorànt Deutsch trăieşte la Paris de 20 de ani, s-a îndrăgostit de acest oraş (şi nu este singurul) şi ne descrie în cartea sa un Paris insolit, ascuns, mai puţin cunoscut, pornind de la numele unor staţii de metrou. El ne istoriseşte însă, concomitent, povestea să de dragoste cu Parisul şi reia tema în unele dintre interviurile sale: pentru el Parisul este o fată… . Ceea ce ne invită aproape să reflectăm la… sexul oraşelor.  Dacă Parisul este de sex feminin şi este o fata, ce am putea spune oare despre Londra ? Că este o bătrână doamnă ? Dar despre Roma ? Că este o “mamă”, aşa cum reiese dintr-un film de Passolini. Dar despre Bucureşti ? Este Bucureştiul un domn sau o doamnă ? În ce priveşte Bucureştiul mărturisesc că am auzit o dată pe cineva spunând că este… o bătrână domnişoară….

Revin însă la cartea lui Lorànt Deutsch şi la mărturisirile sale: dacă ne uităm bine la harta Parisului, spune el, vedem că insula Cetăţii (Ile de la Cité), care este de fapt inima Parisului, unde se afla de altfel şi catedrala Notre Dame, această insulă deci are forma unui… leagăn. Această insulă în formă de leagăn este matricea Parisului, dar pe ea se mai află şi mică şi discretă piaţa Dauphine, care are o formă triunghiulară… ca un pubis feminin, spune Lorànt Deutsch pentru a-şi argumenta demonstraţia, de ce Parisul este o femeie.

Pentru a-şi scrie acest eseu, el a citit însă în jur de 500 sau 600 de cărţi despre Paris. Apoi, mai spune el, a rescris 21 de secole de istorie pariziană, fiecare capitol purtând numele unei staţii de metrou din Paris. De exemplu, staţia “Place d’Italie” evocă nici mai mult şi nici mai puţin, drumul care ducea spre Italia şi spre Roma,  şi care a început să fie frecventat încă din secolul al II-lea al erei noastre. Tot de la Place d’Italie au plecat spre Italia şi trupele franceze în frunte cu Napoelon, imediat după revoluţia franceză.

Există, o altă staţie de metrou numită Notre Dame des Champs (reamintesc că “champ” înseamnă câmp) care evocă existenţa unei catedrale unde, în secolul al III-lea era noastră, se rugă episcopul Saint-Denis, primul episcop creştin al Parisului.

Lorant Deutsch povesteşte atâtea lucruri incredibile, dar adevărate, în cartea sa încât chiar şi parizienii precum şi bunii cunoscători ai istoriei Franţei sunt surprinşi. El ne informează, de exemplu, că prima aşezare a galilor, Lutèce, nu se afla pe Ile de la Cité ci… la Nanterre, că rămăşiţele pământeşti ale ultimilor gali masacraţi de romani se odihnesc sub… Turnul Eiffel, şi că vestigiile primei catedrale pariziene se află sub parkingul unui imobil modern din arondismentul al cincilea. Tot aşa, pentru cei care vor să vadă efectiv ce a mai rămas din închisoarea Bastilia, dărâmată la revoluţie, Lorànt Deutsch ne dă o adresă: un restaurant al cărui patron îşi ţine vinurile într-o pivniţă care este de fapt una din fostele celule ale închisorii.  Din cartea sa mai aflăm, de exemplu, care este originea cuvântului bulevard:   vine din două cuvinte olandeze, bol care înseamnă bârna şi voerk care înseamnă lucrare.

Există multe ghiduri insolite ale Parisului: există un ghid al Parisului subteran (al catacombelor şi al sistemului de canalizare), există un ghid al locurilor unde se poate picninca la Paris, există un ghid al curţilor şi grădinilor interioare, private, ale Parisului, există un ghid al femeilor frumoase din Paris… În această panoplie cartea lui Lorànt Deutsch vine că un formidabil cadou, şi de altfel probabil că se va vinde încă şi mai bine la Crăciun.

Francezii îi spun “Asterix, le Galois”. Noi românii ar trebui să-i spunem Asterix Galul. Generaţia mea, adică a celor care au în jur de 50 de ani, cît are şi Asterix, îl ştiu încă de pe vremea comunismului, cînd un superb film de desen animat francez a fost difuzat prin anii 70 pe ecranele româneşti, “Asterix şi Cleopatra”.

Cine este Asterix, deci? Este un erou din antichitatea galo-romană, invincibil şi dotat cu două mari mustăţi blonde, şi care, împreună cu Obélix şi cu o întreagă bandă de prieteni, îi bate pe romani de nu se văd.

Din 1959 încoace, cînd a fost creat de desenatorii Albert Uderzo si René Goscinny, Asterix a devenit unul dintre cei mai faimoşi eroi de benzi desenate din lume. 33 de albume au fost scoase de atunci în Franţa, al 34 urmînd să apară pe 22 noiembrie. În cei 50 de ani de viată Asterix a reuşit să-şi îmbogăţească editorii, care au vîndut în lume 325 de milioane de albume, şi să reziste nu numai împotriva romanilor ci şi… împotriva Hollywood-ului. El şi-a găsit un loc în sufletul multor copii şi adulţi, în ciuda asaltului pe care l-au dat, în aceeaşi perioadă, personajele lui Walt Disney. Aventurile lui Asterix au fost traduse în 107 limbi, iar lîngă Paris a fost creat un parc de distractii Asterix înaintea mult mai celebrului Disney Land.

Asterix are deci 50 de ani şi francezii ţin să-l sărbătorească aşa cum trebuie: prin expoziţii, animaţii de stradă, spectacole şi colocvii.

Iar pe 29 octombrie, ziua cînd efectiv s-a născut Asterix, pentru că primele benzi desenate cu el au apărut într-o revistă pe 29 octombrie 1959, pe 29 octombrie deci va avea loc o mare manifestare chiar în centrul Parisului.

Pe insula unde se află catedrala Notre Dames, în Place de la Concorde, în jurul turnului Eiffel, lumea va asista la o invazie a galilor în frunte cu Asterix, Obelix şi celelalte personaje.

Nu ştim dacă el va fi sărbătorit cu aceeaşi amploare şi în alte ţări, dar e bine de ştiut că personajul nostru este foarte popular în Germania, în Belgia, în Spania, în ţările nordice…

Asterix mai are succes în Africa de sud, în Algeria, în Indonezia, în Polonia…

America nu l-a iubit însă pe Asterix şi nu ştie mai nimic de el şi nici Canada anglofonă, spre deosebire de Quebec unde trăiesc francofonii.

Românii cred că îl ştiu pe Asterix datorită unor filme de mare spectacol, precum “Asterix la Jocurile Olimpice” sau “Misiunea Cleopatra”.

De menţionat că şi poşta franceză îl omagiază pe Asterix şi a scos un timbru cu efigia acestuia. Să mai adăugăm că în Franţa dar mai ales în Corsica se vinde foarte bine… salamul de măgar. Şi asta din 1973 încoace cînd a apărut un album intitulat “Asterix în Corsica” – şi unde eroul nostru apare mâncând foarte pofticios această specialitate.

Atentia opiniei publice franceze este concentrata  zilele acestea pe diverse scandaluri si polemici, începând cu procesul Clearstream, continuând cu afacerea Polanski si terminînd cu criticile care i se aduc ministrului culturii, Frederic Mittérand. Adevaratul scandal, însa, pentru unii observatori, este altul.

Exista, într-adevar, mai multe voci care spun ca adevaratul scandal este altul si anume tentativa de promovare a lui Jean Sarkozy, fiul presedintelui Nicolas Sarkozy, în fruntea unei unei imense structuri de amenajare teritoriala. Este vorba de institutia care se ocupa de  amenajarea sectorului La Defense, din vestul Parisului, implicînd 150 000 de salariati si o populatie de 200 000 de persoane. Jean Sarkozy, care s-a lansat deja pe scena politica, a candidat  pentru aceasta functie, pe care a ocupat-o la un moment dat si tatal sau.

Cum se numeste aceasta manevra de promovare a unui om fara experienta, într-o astfel de functie, decît nepotism? se întreaba pe diverse bloguri unii responsabili politici. Un lider centrist a lansat deja o petitie pe Internet si a adunat o mie de semnaturi, cerîndu-i lui Jean Sarkozy sa renunte la aceasta candidatura. “Terminati-va întâi studiile de drept si faceti cîteva stagii în cîteva întreprinderi si abia mai târziu  candidati pentru aceasta functie”, îl sfàtuieste pe Jean Sarkozy liderul centrist Christopge Grébert.

Cînd ziarele au început sa vorbeasca despre aceasta tentativa de promovare, unii comentatori si oameni politici au crezut ca este vorba de o gluma. Altii si-au amintit însa imediat ca aceasta structura creata în 1958 este o adevarata “pompa financiara” din care s-au aprovizionat toate retelele gauliste. De notat ca în aceasta zona, La Defense, se afla o enorma concentrare de birouri într-un ansamblu de zgîrie nori care continua sa se înmulteasca. Deci, fiul tinteste bine, spun diversi comentatori, ca sa-si creeze o rampa de lansare pentru a merge pe urmele tatalui. Fiul, însa, se arata combativ si pretinde ca, de doi ani, de cînd este presedintele majoritatii respectivului departament, cunoaste toate dosarele.

“Va cer sa ma judecati nu dupa ce scrie în certificatul meu de nastere ci dupa actiunile mele si rezultate” a spus el, cuvinte reproduce  de Agentia France Presse. În tabara stângii, însa, unii responsabili considera, citez, aceasta, posibila numire drept “scandaloasa”. Iata ce declara, de exemplu, un tînar deputat socialist, Michèle Delaunay, cuvinte reluate tot de France Presse “Aceasta numire iminenta este o demonstratie suplimentara a faptului ca nu mai exista masura în ceea ce  priveste puterea detinuta de partidul guvernamental si de presedintele Republicii. Pîna unde va merge coliziunea între putere si lumea banului respectiv a afacerilor? Cum sa nu fie resimtita aceasta numire ca o provocare de ceilalti tineri francezi care, în proportie de 25 la suta, sunt în  somaj si disperati?”.