Altadata poeţii visau să fie publicaţi sub formă de carte… astăzi ei visează, cel puţin în Franţa, să fie publicaţi în… metrou. Pare o glumă dar nu e. De două decenii, Regia Autonomă a Transporturilor Pariziene lansează în fiecare an un concurs de poezie şi haikuuri, iar cele mai bune texte sunt afişate în metrou. Ceea ce, intre noi fie vorba, este mult mai avantajos decât dacă ar fi publicate într-o carte, pentru că metrourile pariziene transportă zilnic zece milioane de călători… Ceea ce înseamnă zece milioane de cititori potenţiali. Ce n-ar da un scriitor să se ştie citit de zece milioane de oameni, chiar dacă e vorba de un poem în două versuri… Se ştie că în Franţa puţină lume cumpără efectiv poezie, deci multă lume vine mai degrabă la recitaluri de poezie, cum sunt cele organizate cu ocazia “primăverii poeţilor”, manifestare lansată pe 8 martie.

Cu metrourile pariziene, în număr de 3000, se plimbă însă… în jur de 600 de poeme, iar eu personal găsesc foarte poetic acest lucru, că există poeme mobile, călătoare, care străbat Parisul de colo-colo… Mă întreb dacă poemele din vagoanele de metrou nu sunt puţin geloase pe cele afişate în staţiile de metrou şi care sunt, deci, fixe, sedentare. Aceasta este însă soarta textelor literare, nu există egalitate între ele, unele sunt mai bune, altele mai proaste, unele mai citite, altele mai necitite, unele se mişcă prin Paris, altele stau pe loc în staţiile de metrou… Să mai notăm însă că în vagoanele de metrou nu sunt expuse numai poeme recente, ci şi unii clasici: ochiul călătorului poate cădea deci pe un vers de Rimbaud sau de Victor Hugo, pe un vers de Verlaine sau de Beaudelaire… Iar în ce priveşte concursurile de poezie organizate de Regia Autonomă a Transporturilor Pariziene, ei bine, în fiecare an participă la ele cam între 7000 şi 8000 de persoane… Dovadă că poezia nu a murit, deşi marile edituri sunt avide să publice în primul rând romane… Romanul n-a devenit deci groparul poeziei, ea continuă să se infiltreze în viaţa noastră, chiar şi la Paris.

În orice caz, până pe 21 martie poezia va fi regina artelor, dată fiind această manifestare, “primăvara poeţilor”, care a început, cum spuneam, pe 8 martie, Ziua Internaţională a Femeii, şi se va încheia pe 21 martie, ziua de 21 martie fiind Ziua Mondială a Poeziei.

Frumoasă paranteză poetică deci între două date cu încărcătură simbolică.

Actuala ediţie a manifestării “Primăvara poeţilor”, ajunsă la a 12-a ediţie, se numeşte “Couleur femme”… Traducerea mot-à-mot nu spune mare lucru, “culoare femeie”, dar sensul titlului este că de data aceasta poezia feminină va fi pusă în evidentă… Sunt, deci, la mare onoare poetesele: de notat că în limba franceză acest cuvânt este mai puţin pejorativ decât în limba română. Poezia scrisă de femei va fi deci citită şi auziră mai peste tot în aceste zile, şi îmi face plăcere să descopăr într-o depeşă a agenţiei France Presse numele poetei de origine română Linda Maria Baros, foarte activă în ultimii ani în Franţa pe tărâmul poeziei, ea a şi publicat de altfel mai multe volume.

Şi, pentru că este anul Rusiei în Franţa, mai multe poetese din Rusia sunt invitate să efectueze turnee cu lecturi în Franţa, dar şi poetese din Turcia pentru că tocmai a fost Anul Turciei în Franţa…

Primăvara poeţilor înseamnă, pentru a rezuma, 15 000 de manifestări în total, în Franţa şi străinătate, o sursă de oxigen într-un moment când s-a adunat prea mult pesimism şi numeroase eşecuri peste umanitate. Cine ştie, dacă ar fi mai atenţi poate că, oamenii ar descoperi în poezie multe dintre răspunsurile la întrebările lor esenţiale.

Pentru cei care, la Paris, au văzut şi revăzut marile muzee, pentru cei care au vizitat şi revizitat marile monumente, editura Parigramme propune un ghid al muzeelor insolite, adevărate cabinete de curiozităţi ascunzînd enorm de multe suprinze. In jur de o sută de astfel de locuri exotice şi ascunse sunt repertoriate de acest ghid, locuri aflate înafara traseelor turistice obişnuite. Am putea spune că amatorul de muzee insolite trebuie să înveţe să scotocească prin Paris pentru a le găsi, dar ce satisfacţie cînd ajungi să descoperi bijuterii emoţionale precum muzeul vieţii romantice, muzeul erotismului, muzeul vinului, muzeul artelor de bîlci sau muzeul aerului…

Aceste muzee originale ascund adevătare comori şi sunt găzduite, uneori, în tot felul de subsoluri şi pivniţe, în apartamente private sau în restaurante. Umorul şi nostalgia fac parte din exponate, ca să nu mai vorbim de atmosferă.

Muzeul Singer Polignac se află, de exemplu, într-un spital, pentru că expune opere de artă realizate de bolnavi mintali. El conţine 500 de lucrări realizate între 1890 şi 1960 cînd s-a dezvoltat foarte mult în Franţa terapia prin pictură, desen, modelaj şi alte discipline artistice.

Muzeul Catacombelor, aflat în galerii subterane de unde se extrăgea pe vremuri piatra de construcţie, conţine în jur de… 6 milioane de schelete. “Parizienii sunt de trei ori mai numeroşi sub pămînt decît la suprafaţă”, ne explică, nu fără o undă de umor macabru, Dominique Lesbros, realizatorul ghidului. Din detaliile furnizate de el mai aflăm că aceşti morţi au ajuns în catacombe în urma demolării a peste 30 de cimitiruri pariziene, mai ales în cursul secolului al XIX-lea pe fondul marilor lucrări de modernizare a Parisului.

Pentru amatorii de vizite subterane extrem de interesant rămîne Muzeul fostelor cariere ale Capucinilor, aflat la 20 de metri sub pămînt, cu accesul prin incinta spitalului Cochin, foarte cunoscut la Paris. Vizitatorii descoperă în acest muzeu că Parisul subteran este o lume aparte: 300 de kilometri de galerii se află sub oraşul luminilor, iar dintre acestea 65 de kilometri de galerii pot fi găsite doar în arondismentul al 14-lea, unde piatra de construcţie era, s-ar părea, cea mai abundentă. Greu de imaginat pentru cineva care se află în faţa catedralei Notre-Dames că 30 la sută din piatra pe care o conţine a fost extrasă din… măruntaiele Parisului…

Mărturiesc că eu, personal, am însă o mare slăbiciune pentru muzeul artelor de bîlci, găzduit într-un ansamblu de foste depozite pe cheiurile Senei, în zona Bercy. Un colecţionar pasionat, pe nume Jean-Paul Favand, a adunat acolo tiribombe şi căluşei de altă dată, caruseluri şi manejuri, velocipede şi oglinzi deformante, flaşnete şi gondole de lemn… O întreagă lume dispărută poate fi regăsită în acest muzeu feeric: o lume a acelor bîlciuri populare în care artiştii şi cascadorii se întîlneau cu şarlatanii şi ghicitorii. Spirit fin şi amator de frumos, Jean-Paul Favand, colecţionarul, a adunat din întraga Europă doar obiectele care aveau şi o conotaţie artistică, obiecte şi instalaţii de bîlci sculptate şi pictate de artişti uneori naivi, dar inventivi şi plini de har…

Imposibil de enumerat, pe spaţiul unui articol, toată bogăţia de muzee repertoriate de acest ghid. Ele sunt pe toate gustirile însă. Parisul mai ascunde şi un muzul al fumătorului, un muzeu al mulajelor dermatologice şi un muzeu al evantaiului. Sublim este muzeul vechilor orologii. Captivant este muzeul lămpilor, lampadarelor şi corpurilor de iluminat de altădată…

Mai există şi un muzeu al fonografelor şi al gramofoanelor, dar şi un muzeu al hard-rock-ului. Lîngă Opera Garnier poate fi vizitat un muzeu al parfumului unde este expusă, printre altele, o spectaculoasă colecţie de flacoane de parfum, precum şi o orgă de parfum de secol XIX conţinînd 400 de fiole cu esenţe diferite…

Fără îndoială, acest ghid îşi merită adjectivul de insolit, pentru că nu altfel poate fi calificat muzeul misionarilor martiri. El conţine obiecte şi documente aparţinînd diverselor ordine de misionari care au fost executaţi sau ucişi în cursul deplasărilor lor pe planetă… Cei mai mulţi s-ar părea că şi-au pierdut viaţa în Orientul apropiat şi îndepărtat. Primele obiecte care au constituit baza acestui muzeu datează din… 1843.

In registrul frisoanelor garantate mai pot fi vizitate muzeul canalelor de scurgere din Paris şi muzeul anatomiei patologice. In acesta din urmă, un adevărat lăcaş al ororilor, pot fi “admirate” 6500 de tumori, chisturi şi excrescenţe care plutesc senin în borcane cu formol.

Pentru spiritele mai prudente Parisul oferă însă un larg evantai de muzee cu totul şi cu totul poetice, precum muzeul ceaiului, muzeul păpuşilor şi muzeul frivolităţilor din perioada “la belle époque”.

Autorul acestui ghid, împreună cu fotograful care l-a ajutat, pe nume Sylvain Ageorges au avut inspiraţia de a clasifica muzeele insolite pe categorii. Frumoasă idee, altă sursă de poezie de fapt pentru că aşa aflăm că Parisul posedă muzee de istorie dar şi muzee de atmosferă, muzee de societate dar şi muzee mistice, muzee savante dar şi muzee epicuriene, muzee sanctuar dar şi muzee feerice… Pentru cei care vor să aprofundeze Parisul ghidul muzeelor insolite est un instrument extrem de preţios, şi un veritabil catalog de curiozităţi subtile.

In general, la auzul acestui nume, Casanova, lumea face o relaţie imediată cu imaginea “seducătorului”. Si este adevărat că Giacomo Girolamo Casanova, născut în 1725 la Veneţia, a lăsat în urma sa o faimă de seducător. El a fost însă şi un excelent mînuitor al condeiului, altfel spus un veritabil scriitor de talent, iar limba în care a scris nu este italiana ci… franceza. Era şi epoca în care Franţa se afirma ca  prima putere europeană şi ca inspiratoare a lumii. Putem spune chiar că prima mondializare a fost franceză, iar limba franceză se vorbea la toate curţile Europei.

Casanova revine însă în actualitate pentru că… au ieşit din neant, ca să zic aşa, 3700 de pagini de memorii scrise de el… pagini pe care le cumpără acum Biblioteca Naţională a Franţei, cu preţul nu tocmai neglijabil de 7 milioane de euro… Insuşi ministrul francez al culturii, Frédéric Mitterrand a ţinut să semneze actul de cumpărare a acestui voluminos manuscris, pentru că avem de-a face de fapt şi cu cea mai scumpă achiziţie făcută vreodată de această venerabilă instituţie, Biblioteca Naţională a Franţei.

Despre Casanova, care şi-a petrecut numeroase momente la Paris şi în Franţa în general, se mai ştie că a fost diplomat dar şi un veritabil escroc. Nu degeaba veneţienii l-au închis la un moment dat într-o nu mai puţin celebră închisoare din oraşul dogilor, de unde a reuşit să evadeze însă.. Mare călător, el s-a plimbat mereu între Franţa şi Italia, între Elveţia şi Germania, între Spania şi Anglia, ajungînd şî în Rusia. Casanova i-a cunoscut şi a conversat cu marii intelectuali ai secolului luminilor, precum Voltaire şi Jean-Jacques Rousseau.

Despre toate aceste peregrinări este vorba şi în manuscrisul care intră acum în posesia Bibliotecii Naţionale a Franţei, după ce a fost păstrat în secret de un colecţionar care a vrut să rămînă anonim. De notat că memoriile sale sunt publicate de mult, şi că scrierile sale sunt foarte apreciate nu numai de “casanovişti”, adevăraţi specialişti în opera şi în viata lui Casanova, ci şi de publicul larg. In treacăt fie spus, el menţionează în memoriile sale nici mai mult şi nici mai puţin decît 122 de cuceriri feminine, printre care o călugăriţă.

După acest tezaur galant aflat multă vreme în Germania, vorbesc de manuscrisele lui Casanova, au alergat, de la moartea personajului nostru, mulţi colecţionari şi amatori. Iar povestea acestui manuscris de 3700 de pagini este, şi ea, destul de spectaculoasă iar pe alocuri obscură. Se ştie, de exemplu, că aceste pagini au ajuns, după moartea autorului lor, la Leipzig, unde au scăpat ca prin minune de bombardamentele din anii celui de-al doilea război mondial. Aceste pagini au reieşit la lumină doar în 2007, iar de atunci încoace Biblioteca Naţională a Franţei s-a străduit să adune banii necesari achiziţionàrii lor…

Sigur că, pe timp de criză, s-ar putea ca unii să considere drept un mare lux achiziţionarea acestor manuscrise. Dar ei nu au dreptate, scrierile lui Casanova fac parte din patriomoniul european al secolului luminilor, şi din ele emană nu numai spiritul unui libertin, ci şi pasiunea pentru libertate a unei epoci.

Atenţie, drepturile cîştigate de femei în ultimile decenii sunt astăzi ameninţate. Iată mesajul care se          desprinde dintr-o carte apărută în Franţa, o carte despre mişcarea feministă, o carte care începe să facă    valuri, altfel spus să provoace dezbateri şi chiar polemici.
Să începem prin a preciza că autorul cărţii este o importantă personalitate a culturii franceze, dar şi a mişcării feministe: Elisabeth Badinter. Ea s-a ilustrat prin numeroase titluri pe terenul filozofiei fiind specialistă în secolul luminilor.
Cartea, care a apărut la mijlocul săptămîni trecute în librării şi beneficiază deja de cronici incitante şi de o puternică mediatizare, se numeşte “Le conflit. La femme et la mère”.
In traducere mai liberă şi mai adecvată am putea spune însă: “Conflictul dintre femeie şi mamă”. Pentru că Elisabeth Badinter pune faţă în faţă imaginea mamei şi imaginea femeii, aşa cum evoluează ele astăzi, constatînd că aceste două ipostaze sunt într-adevăr în conflict. Mai precis, autoarea consideră că în prezent libertatea femeii este în regres. A fost o vreme, scrie Elisabeth Badinter, cînd feministele s-au luptat pentru ca femeile să aibă drept de vot, pentru ca femeile să aibă dreptul de a purta pantaloni, pentru ca femeile să poatà utiliza anti-concepţionale, pentru ca femeile să aibe dreptul de a avorta… O luptă lungă, mai subliniazà Elisabeth Badinter, o luptă pentru egalitate la toate nivelurile dintre femeie şi bărbat, în ce priveşte salariile, în ce priveşte accesul la posturi de conducere, şi aşa mai departe.
De o vreme, însă, aceste spaţii de libertate cucerite de mişcarea feministă sunt contestate de tot felul alte “modele”.  Un fel de contra-mişcare vine din Statele Unite şi se extinde în Europa… Un discurs naturalist, cu elemente ecologiste, tinde să impună un alt statut femeii: cel de mamă care alăptează cu sîrg şi care se ocupă în primul rînd de copiii ei… Un fel de nouă ideologie se inflitrează în spirite şi proclamă că femeia care nu devine mamă îşi ratează de fapt viaţa, şi că mama care nu se ocupă intens de copiii ei este una denaturată…
Elisabeth Badinter denunţă un fel de dictatură a celor care încearcă să le culpabilizeze pe femei atunci cînd acestea îşi investesc energiile şi timpul în carieră mai mult decît în creşterea şi educarea copiilor.
Pentru a rezuma,  ea consideră că emanciparea feminină este astăzi în pericol chiar şi într-o ţară ca Franţa. In ciuda faptului că Franţa este una dintre primele ţări din lume unde femeile şi-au cîştigat dreptul de a fi egale cu bărbaţii, cînd vine vorba de sarcinile casnice, acestea din urmă cad tot pe umerii femeilor în proporţie de 80 la sută, după cum arată anchetele de opinie…  Aproape că a fost inventată, mai spune Elisabeth Bandinter, un nou tip de mamă, mama ecologică. Ea este mama ideală care îşi alăpteazà copilul, deci nu recurge la lapte industrial, ba chiar preferă să se întoarcă la scutece şi să le spele, ca să nu arunce în natură pamperşii uzaţi…
Intr-o primă fază, mai spune autoarea cărţii, pamperşii au fost simbolul eliberării femeii de numeroase servituţi domestice, un simbol chiar al emancipării femeii. Acum, însă, pe un fond de ofensivă ecologică, se vorbeşte chiar despre instaurarea unui impozit pe pamperşi, produsul fiind considerat poluant pentru natură…
Iată deci tot atîtea idei susceptibile să provoace noi dezbateri şi polemici în Franţa, şi aceasta în plin moment electoral… pentru că luna viitoare francezii votează în cadrul scrutinului regional… iar doamna Badinter denunţă faptul că în Franţa nu sunt destule creşe, de exemplu, un subiect care ar trebui, spune ea, să capete un loc mai important în dezbaterea politică actuală… ceea ce, din păcate, nu este cazul.
In final am putea spune că Elisabeth Badinter denunţă în cartea sa “ideologia mamei perfecte” şi mai ales manipularea unei anumite imagini a bebeluşului, a noului născut care are nevoie acută de mama sa, imagine care… de fapt, devine aliatul unei mentalităţi patriarhale şi chiar maciste.

Nu este prima dată cînd în Franţa sunt lansate semnale de alarmă legate de… degradarea meseriei de jurnalist. In prezent, opt ziarişti s-au asociat pentru a vorbi despre acest subiect, iar canalul de televiziune ARTE i-a reunit pe data de 9 februarie în cadrul unei emisiuni extrem de mediatizate…

Cei 8, nume celebre în Franţa, pornesc de la constatarea că Internetul a modificat total statutul meseriei de jurnalist. Internetul, spun ei, ameninţă chiar să reducă la tăcere jurnalismul tradiţional, de exemplu cel scris. Tot mai puţină lume cumpără ziare, iar tinerii, cînd vor să se informeze, au reflexul de a-şi căuta informaţia pe Internet. Altădată, mai spun aceşti opt ziarişti furioşi, ziaristul era purtătorul de cuvînt al publicului, al comunităţii, al oamenilor… Aceştia le încredinţau ziariştilor punctul lor de vedere. Acum, publicul aproape că şi-a pierdut încrederea în ziarişti. Si în orice caz preferă să-şi exprime părerea direct, tot prin intermediul internetului. Sute de mii de bloguri au apărut în ultimii ani, ceea ce nu este un lucru rău pentru că asistăm la crearea unei democraţii directe, inclusiv pe tărîmul informaţiei…

Din păcate, însă, pe internet putem găsi, alăturate, atît informaţii competente furnizate de experţi şi specialişti, cît şi provocări lansate de şarlatani şi psihopaţi… Altfel spus, un amestec teribil, iar criteriile de selecţie a informaţiilor fiabile rămîn… greu de definit.

Cum să ai acces la adevăr în aceste condiţii, iată marea întrebare. Pentru că în contextul confuziei generale, opinia unui extremist riscă să aibe aceeaşi valoare cu cea a unui expert.

Meseria de ziarist este deci ameninţată cu dispariţia, spun cele opt vedete ale jurnalismului francez, ceea ce, mai adaugă ele, pune în pericol chiar democraţia. In prezent, mai subliniazà ei, jurnalismul este cangrenat de mimetism, de dictatura emoţiei, de confuzia dintre informaţie şi divertisment. Denis Jeambar, fost director al revistei L’EXPRESS, spune: “Presa scrisă se uită la televizor, televizorul ascultă radioul, radioul citeşte presa scrisă”… Mediile de informare deci se închid în mai multe cercuri concentrice… Mediile de informare tradiţionale nu au reuşit încă să facă virajul spre Internet şi îşi pierd tot mai mult din audienţă. In acelaşi timp, însă, cineva care se informează exclusiv din surse legate de Internet riscă să fie manipulat de escroci sau de extremişti. Paradoxal mai rămîne şi faptul că site-urile consacrate informaţiei nu sunt încă rentabile, deşi toată lumea spune cà viitorul aparţine internetului.

Aproape că putem vorbi de… moartea informaţiei, iată concluzia. In Franta a şi apărut o carte cu acest titlu, ea se numeste chiar aşa “La mort de l’information” şi a fost publicată în urmă cu trei ani, fiind scrisă de un mare ziarist francez, Albert du Roy. El deplînge, printre altele, faptul că astăzi, orice patron care se respectă, orice om politic, orice vedetă are un ataşat de presă sau un director de imagine. Iar ziaristul este invitat de fapt să transmită publicului, cu fidelitate dacă se poate, această imagine pe care celebrităţile zilei sau cei aflaţi în zona puterii şi a deciziei şi-o modelazà ei înşişi. O mai mare degradare a meseriei de ziarist, cînd nu i se cere acestuia decît să transmită mai departe informaţie prefabricată, nici că se poate… Albert du Roy mai critică acerba concurenţă dintre mediile de informare, o altă sursă de asasinare a informaţiei pentru că fiecare caută de fapt emoţia, senzaţionalul şi spectacolul informaţiei. Si, colac peste pupăză, mediile de informare sunt cumpărate deseori de mari patroni, cum să te mai pretinzi deci independent în aceste condiţii?

Să nu disperăm, însă, cei care citesc aceste rînduri ştiu că pot miza pe Radio France Internationale şi pe blogurile sale pentru o informaţie rapidă, corectă, obiectivă şi inteligentă.

In topul celor mai citite eseuri figurează, luna aceasta, două cărţi scrise de doi oameni care s-au aflat la conducerea Franţei pînă nu demult: pe locul doi se află cartea unui fost prim ministru, Lionel Jospin, iar pe locul opt se află primul volum al memoriilor unui fost preşedinte, Jacques Chirac. Ciudată ironie a destinului: francezii îi citesc de zor pe nişte oameni care ne povestesc istoria recentă a Franţei. Ironia este şi mai mare în cazul lui Lionel Jospin: cînd a candidat pentru alegerile prezidenţiale, în 2002, el ar fi vrut să iasă pe locul al doilea, la primul tur de scrutin, împreună cu Jacques Chirac. Dar n-a fost să fie, francezii l-au preferat pe locul doi pe şeful extremei drepte. In schimb, Lionel Jospin se află pe locul al doilea acum, dar în topul celor mai citite eseuri…

Dintre toate ţările din lume, Franţa pare să fi dat cel mai mare număr de preşedinţi şi prim miniştri care au cochetat cu literatura şi cu memorialistica. Dintre cei recenţi, unul este membru al Academiei Franceze, Valéry Giscard d’Estaing, deşi gurile rele spun că romanele sale edulcorate n-au nici o valoare. Ultimul dintre ele, în care imaginează o poveste de dreagoste între un preşedinte francez şi o prinţesă britanică (aluzie la Diana), este chiar considerat de critică drept total ridicol.

Mult mai interesante sunt scrierile generalului De Gaulle, publicate în prestigioasa colecţie La Pléiade a Editurii Gallimard. Deşi, şi în cazul său, unii îl critică pentru stilul său plin de emfază, iar gurile rele spun că De Gaulle ar trebuie scos acum din “La Pléiade”.

Şi François Mitterrand, preşedinte al Franţei între 1981 şi 1995, a lăsat în urma sa în jur de 20 de titluri, mai ales eseuri şi corespondenţă, el fiind însă mai ales un mare prieten al scriitorilor. Unii dintre ei, precum scriitoarea Françoise Sagan, s-a aflat chiar în anturajul său intim. El l-a admirat mult, printre alţii, şi pe Emil Cioran, pe care s-ar părea că l-a şi invitat de două ori să ia masa la Palatul Elysée, dar filozoful nostru cinic a refuzat cu înţelepciune (în viziunea sa un filozof nu avea nici un motiv să se aşeze la masă cu puterea).

Un veritabil scriitor este şi Dominique de Villepin, fost prim ministru pe vremea preşedintelui Chirc. El este autorul unor cărţi despre Napoleon, al unor eseuri despre lumea contemporană dar şi al unui roman, apărut anul trecut, şi intitulat “Ultimul martor” (titlu premonitoriu pentru că Villepin se află implicat într-un complicat proces de manipulare politică). Dominique de Villepin i-a surprins însă pe contemporanii săi în 2007 şi cu un eseu de 800 de pagini despre… puterea poeziei. De altfel el însuşi scrie poezie…

Şi pentru că vorbim de poezie, merită să amintim că George Pompidou, iniţial prim ministru şi apoi, între 1969 şi 1974, preşedinte al Franţei, a lăsat în urma sa o… antologie de poezie franceză realizată de el însuşi în 1961.

S-ar părea că dintre toţi cei care s-au perindat în ultimii 50 de ani la cîrma Franţei relaţiile cele mai proaste cu literatura le are… actualul şef al statului Nicolas Sarkozy. Nu ştim precis ce citeşte el, sau ce cărţi i-au plăcut în viaţă, dar ştim ce nu-i place. El a avut proasta inspiraţie acum vreo doi ani de a spune că în adolescenţă era torturat cînd trebuia să citească la şcoală un autor clasic, mai precis un roman din secolul al XVII-lea scris de Prinţesa de Clèves. Ei bine, de atunci, distinsa prinţesă care era de fapt dată uitării a revenit în topul vînzărilor, editurile au reeditat-o şi lumea a început din nou să citească paginile galante ale acestei doamne din lumea bună a secolului al XVII-lea. Dovadă că un şef de stat care nu iubeşte literatura poate totuşi aduce servicii imense literaturii.

In topul celor mai citite eseuri mai figurează însă un nume de fost înalt demnitar: el nu este însă francez ci britanic, şi se numeşte Winston Churchill, fost prim ministru în anii celui de-al doilea război mondial. Memoriile sale legate de perioada 1919-1941 par să fie suscitat un mare interese în Franţa, iar cartea sa se află pe locul 11 în topul vînzărilor. De notat însă că Winston Churchill rămîne singurul înalt demnitar care a obţinut… premiul Nobel pentru literatură, mai precis în 1953, pentru memoriile, eseurile şi discursurile sale încărcate de fibră umanistă şi fineţe analitică.

Brasserie Lipp Saint Germain des Près

Celebra braserie pariziana LIPP, din cartierul Saint Germain des Près, împlineste 130 de ani de existenta. În pesiajul parizian ea este considerata un templu al traditiei.

Braseria LIPP face parte dintr-o constalatie de asemenea stabilimente în cartierul amintit: ea este la fel de cunsocuta si apreciatà precum Les Deux Magots, Flore sau Le Procope. Localul s-a nascut de la bun început sub o stea norocoasa: familia de alsacieni care a înfiintat-o, în 1880, Léonard si Pétronille Lipp, nu s-au plâns de lipsa de clienti într-un cartier în plina eververscenta. Desi familia Lipp si-a vândut braseria peste câtiva ani, numele ei nu s-a schimbat, ba chiar a devenit unul emblematic: ea a devenit un loc de întâlnire preferat al oamenilor politici si al artistilor. Cum braseria se afla la o egala distanta între Senat si Parlament, senatorii si deputatii au adoptat-o cu mare placere, cu atât mai mult cu cât preturile ai au ramas întotdeauna abordabile iar calitatea serviciului si a meniului ireprosabila. Atâtea secrete politice s-au intersectat în aceasta braserie încât parizienii, în perioada interbelica, spuneau ca guvernele Frantei se formau de fapt la Lipp. Iata înca o particularitate a braseriei: orologiul acesteia merge cu sapte minute înainte. Si aceasta pentru ca atât dureaza de fapt drumul pe jos pâna la Senat si Parlament: sapte minute. În felul acesta, senatorii si deputatii, care nu se mai dadeau dezlipiti de la mese, reuseau sa fie punctuali la întâlnirile lor chiar daca plecau spre Senat si Parlament fix la ora la care era întâlnirea.

Din 1925, de la ultima sa renovare, nimic nu s-a mai schimbat în aceasta braserie unde la mare cinste se afla berea si specialitatile alsaciene pe baza de “chucrutte”, cum spun francezii, adica varza fiarta în vin alb sau chiar în sampanie. Traditia braseriei mai cere ca toti chelnerii sa fie barbati. Traditie respectata cu strictete, acestia sunt 23 la numar, si poarta chiar un numar pe sortul lor alb, în ordinea vechimii…

Turistii care intra astazi în aceasta braserie, si pe care chelnerii îi trimit în general în sala de la etaj, sunt, multi dintre ei, în cautarea unor fantome culturale: ei spera sa-i mai zareasca acolo pe Picasso, pe Antoine de Saint-Exupéry, pe Yves Montand sau pe Marcello Mastroianni. Lista artistilor si a politicienilor care îsi faceau veacul la Lipp este însa extrem de lunga… Chiar si astazi, multa lume din mediile culturale vine la Lipp pentru ca e bine sa fii vazut acolo, mai ales ca braseria decerneaza si un premiu literar, iar unii scriitori au devenit celebri dupa ce au fost laureatii acestui premiu. Braseria este, în zilele noastre, o legenda, una din legendele Parisului. O adresa sigura la care te poti duce ca sa te scufunzi în trecut si în marea traditie a artei de a trai franceza. Si iata înca un detaliu care spune multe despre acest templu al traditiei: la braseria LIPP nu a fost niciodata acceptat, pe lista bauturilor, un anumit produs de origine americana numit coca-cola.

Nu ştiu prea bine de ce, dar luna ianuarie, sau cel puţin primele ei două sau trei săptămîni, mi se par un fel de agonie a Crăciunlui şi a nopţii de revelion. Oamenii parcă nu vor să se despartă de perioada sărbătorilor şi de zilele de vacanţă, drept pentru care în oraşe rămîn încă agăţate de stîlpi şi de balcoane tot felul de ghirlande şi de instalaţii electrice, vitrinele nu se grăbesc să-şi evacueze globurile şi ramurile de brad, un anumit aer de petrecere întreruptă prea repede pluteşte în aer.

Dar soarta cea mai dureroasă şi paradoxală o au brazii de Crăciun… Ii văd, de ani de zile, pe toată durata lunii ianuarie, cum sunt daţi afară din case, fără milă şi în cele mai umilitoare posturi. Ïi descopăr, goi şi parcă înfriguraţi, zăcînd pe străzi şi pe lîngă ziduri, la marginea trotuarelor sau pe lîngă tot felul de pubele. Cum oamenii nu-şi aruncă brazii de Crăciun toţi în acelaşi timp, aceste expulzări barbare au loc pe rînd… Unii îşi despodobesc pomii imediat după Anul Nou, alţii după Bobotează… Cel puţin la Paris, mă întîlnesc cu aceşti brazi uscaţi şi fără adăpost chiar şi după 15 ianuarie… Faptul că unor familii nu le vine să se despartă de brazii de Crăciun nu înseamnă că nu o fac apoi fără scrupule, şi într-un mod umilitor pentru sărmanele conifere… De altfel, deseori, cînd mă plimb prin cartierul meu sau vin spre Casa Radio, îmi vine să mă opresc în faţa acestor brazi şi brăduţi pe care-i întîlnesc zgribuliţi şi îmi vine să le spun: “aşa sunt oamenii… după ce v-au tratat ca pe nişte generali, v-au decorat şi v-au împodobit, v-au ţinut la loc de cinste şi v-au admirat, acum vă tratează ca pe nişte dezertori, vă pun la stîlpul infamiei şi vă abandonează în frig şi în ploaie… voi sunteţi, după simbolul naşterii Mîntuitorului, simbolul uitării simbolurilor, simbolul transformării rapide a sacrului în gunoi… ”

De cînd am devenit confesorul brazilor de Crăciun aruncaţi pe drumuri, am început să disting mai multe categorii de oameni. Există, înainte de toate, cei care îşi aruncă brazii fără nici o mustrare de conştiinţă, fără să se gîndească o clipă, după ce l-au onorat la cea mai fascinantă sărbătoare creştină, că bradul ar trebui scos din scenă măcar cu o minimă delicateţe. La această delicateţe se gîndesc probabil unii, nu mulţi, care, înainte de a se debarasa de brad, îi taie crengile. Acestea din urmă pot fi aruncate astfel ceva mai uşor la pubelă, în timp ce trunchiul ciopîrţit al bradului este abandonat lîngă pubelă, ca un ciudat invalid de răboi – e ca şi cum unui războinic care a avut o sută de braţe nu i-ar fi rămas după luptă decît cioturile… Mai există însă şi o a treia categoriede oameni: sunt cei care nu reuşesc, parcă,  să-şi arunce brazii pe stradă (ca pe un chiriaş care nu mai are cu ce să-şi plătească chiria) şi îi lasă să zacă o vreme în holurile imobilelor. E ca şi cum aceşti brazi care încep déjà să se usuce ar trebui să treacă printr-un fel de purgatoriu înainte de a înfrunta groapa de gunoi municipală.

Mi s-a întîmplat cîndva, invitat fiind într-o casă de om, undeva la ţară, să asist după noaptea Anului Nou la un ritual care m-a emoţionat: familia respectivă şi-a scos bradul de Crăciun în grădină, l-a transformat în lemne de foc, după care l-a “sacrificat” ritualic urmărind fascinaţi spectacolul focului şi al scînteielor produse de crengile uscate.

Impărtăşindu-vă aceste gînduri şi observaţii nu am, din păcate, nici o soluţie pentru a-i conferi bradului de Crăciun, după ce şi-a îndeplinit rolul, o retragere demnă de darul pe care ni l-a făcut. Dar măcar îi fac şi eu un dar în schimb, scriind aceste rînduri.

“Doamne, binecuvîntează aceste telefoane mobile şi dă-le celor care le vor folosi pentru tranzacţiile lor financiare cît mai mult profit. Fă, Doamne, ca aceste unelte ale muncii moderne să-i îmbogăţească pe cei care stau cu ele lipite de ureche şi speculează bani nemunciţi. Şi dă-le şi băncilor care îi angajează pe aceşti traderi cît mai multe cîştiguri, că ele, băncile, vehiculează pe piaţa financiară speculativă miliarde de euro şi de dolari şi de lire sterline…”

Probabil că nu aceasta a fost rugăciunea pronunţată de un preot britanic în prima luni după Crăciun într-o biserică din cartierul financiar al Londrei, The City, dar s-ar fi potrivit în orice caz situaţiei. Pentru că nu altceva decît o ceremonie de binecuvîntare a telefoanelor mobile a fost organizată în biserica St. Lauwrence Jewry, iar proprietarii acestor telefoane au fost traderi şi agenţi financiari din City.

Ştirea este transmisă într-o depeşă a Agenţiei France Presse care ne mai precizează că biserica cu pricina este foarte veche, datează din 1136. Iar ideea acestei binecuvîntări a telefoanelor mobile n-ar fi decît continuarea unei vechi tradiţii creştine. In unele ţări exista acest obicei, ca imediat după Crăciun, ţăranii şi meşteşugarii să-şi aducă uneltele de muncă la biserică pentru binecuvîntarea lor de către preot. Timp de secole, aceste unelte au fost, ca să zic aşa, cele banale, lipsite de dimensiune electronică: oamenii lucrau cu plugul, cu sapa şi hîrleţul, cu căruţa şi cu roaba, cu secera şi cu coasa…

In era progresului tehnologic, însă, iată că biserica se adaptează la noile tehnologii şi la noile unelte. Că doar ce altceva a devenit, telefonul mobil, în aceste vremuri, decît o unealtă de lucru? Fără telefon mobil, traderul este mort. De altfel, ne mai precizează Agenţia France Presse, în timpul ceremoniei de binecuvîntare a telefoanelor mobile despre care vorbim, interesaţii şi le-au putut păstra în stare de funcţionare, doar cu soneria dată la zero… Şi pe bună dreptate pentru că un apel legat de o bună afacere poate să pice în orice moment, inclusiv în timpul binecuvîntării telefoanelor mobile.

Nu ştim dacă de la această binecuvîntare şi pînă la scrierea acestor rînduri răutăcioase respectivii traderi şi-au mai umplut buzunarele cu cîteva milioane de lire sterline… Un lucru este sigur, însă… Dumnezeul în care cred aceşti traderi precum şi preotul care le-a binecuvîntat telefoanele mobile, acest Dumnezeu deci este fără îndoială convins că actualul sistem financiar mondial bazat pe speculaţii dintre cele mai sofisticate nu trebuie schimbat. Există, deci, un Dumnezeu al speculanţilor cum există şi unul al hoţilor. Incă din antichitate, Hermes era zeul negustorilor, dar şi al hoţilor. Escrocilor nu le este interzis să se roage, şi nici asasinilor de altfel. In definitiv, aceşti traderi care cer să le fie binecuvîntate telefoanele mobile sunt nişte dulci copii faţă de mafioţii care cer să le fie binecuvintate maşinile, vasele şi avioanele cu care transportă droguri.

Din cele mai vechi timpuri ale creştinismului, există şi ritualuri de binecuvîntare a armelor… Cu arme binecuvîntate de papă s-au dus cruciaţii, în 1203, să cucerească Ierusalimul, dar pe drum s-au răzgîndit şi au jefuit o altă capitală a creştinătăţii, Constantinopolul. Cînd e vorba de bani şi de profit, de mărire si de putere, nu ştiu cum se face că toate formele de binecuvîntare sunt posibile. Nu şi-au luat obiceiul, democraţii post-comunişti din România, să recurgă şi ei la icoane şi sfinţiri pentru a-şi stimula electoratul? Cîte săli de tribunal (în care s-au pronunţat judecăţi strîmbe) nu au fost sfinţite la inaugurarea lor în România?  Bunul simţ ne spune că biserica însăşi ar trebui să fie mai prudentă cu ce sfinţeşte şi pe cine binecuvîntează, pentru a-şi păstra neîntinarea. Dar lucrurile sunt complicate pe pămînt, mai ales că banul, aşa cum spune o veche vorbă creştină, este ochiul dracului.

Teribil, subiect, cu care m-am confruntat de multe ori de cînd sunt în Franţa. Nu l-aş fi abordat însă dacă n-aş fi descoperit o gafă în ziarul Le Monde: un articol semnat de Mirel Bran despre alegerile din România apare ca fiind trimis de la… Budapesta. Sunt aproape sigur că este o greşeală a persoanei care a făcut corectura, şi care, văzînd că e vorba de un subiect românesc.., a plasat acolo numele oraşului Budapesta în loc de numele oraşului Bucureşti. Este adevărat că în franceză sonoritatea celor două oraşe are ceva de natură să păcălească: francezii spun Budapest pentru Budapesta şi Bucarest pentru Bucureşti. Deci, ca să zic aşa, pentru unii, între Budapest şi Bucarest nu este mare diferenţă, dar confuzia trădează şi o lipsă de cunoaştere a Europei de răsărit.

De nenumărate ori, din 1987, de cînd trăiesc în Franţa, am fost martor la acest tip de confuzie. Şi uneori am auzit-o din gura unor intelectuali…

Nu pot să spun cît de penibil este să reacţionezi cînd oameni pe care îi cunoşti de o bună bucată de vreme te întreabă la un moment dat… “Şi, vă mai întoarceţi din cînd în cînd la dumneavoastră, la… Budapest”? Mi s-a întîmplat de multe ori să-i corectez pe aceşti francezi, foarte inimoşi şi foarte simpatici de altfel, spunîndu-le… “Bucarest. C’est pas Budapest, c’est Bucarest. La Capitale de la Roumanie c’est Bucarest”.

Ceea ce nu înseamnă că uneori… confuzia nu se repetă. Mi s-a întîmplat acest lucru şi în Anglia, si în alte ţări europene, dar niciodată în Statele Unite de exemplu. Să fie oare mai atenţi americanii la geografie decît verişorii noştri occidentali?  Greu de spus.

În orice caz, am mai reperat o gafă de acest gen în Franţa, şi anume cînd noi românii suntem lăudaţi pentru… şarmul nostru slav. Complicat devine dialogul şi în acest caz pentru că, evident, nouă ne sare muştarul şi începem să povestim cît suntem de latini… Nu e cazul să disperăm, însă, confuziile ale căror victime suntem fac parte fără îndoială din… identitatea noastră, şi ar trebui să reflectăm la modul în care ne văd ceilalţi, şi să ne întrebăm de ce ne văd în acest fel… şi cu gafele respective.