Intr-un alt registru, Franţa continuă însă să-i uimească uneori pe contemporani… Cum s-a întîmplat pe data de 18 august cînd, e drept că nu la Paris ci în orasul Montpellier, a fost inaugurată o statuie a lui… Lenin. In puţine ţări de pe glob mai au loc astfel de iniţiative. Iar în majoritatea ţărilor care au cunoscut comunismul tendinţa este exact contrară: statuile reprezentîndu-l pe şeful revoluţiei bolşevice au fost doborîte (uneori cu furie) şi ascunse.

Orasul Montpellier însă, în peisajul urbanistic francez, nu este unul ca oricare altul. El este condus de o figură extrem de controversată a vieţii politice francez: George Freche, fostă personalitate a Partidului Socialist, de care însă socialistii francezi s-au debarasat pentru că omul era prea provocator şi incontrolabil. In vîrstă de 87 de ani, George Freche este şi preşedintele regiunii Languedoc-Roussillon, pe care o conduce cu aere de dictator. El este deci iniţiatorul acestui proiect, şi anume instalarea unei statui a lui Lenin într-o piaţă din Montpellier. Lenin nu este însă singur în respectiva piaţă: alături de el se mai află patru statui reprezentîndu-i pe Jean Jaures, Winston Churchill, Charles de Gaulle si Franklin D. Roosevelt. Oameni numai unul si unul, am putea spune… pentru că George Freche, seful absolut al oraşului Montpellier, a vrut de fapt să creeze un ansamblu cu statui reprezentîndu-i pe marii oameni ai secolului al XX-lea. Si nu este exclus, a anunţat el, să-i mai pună aici si pe Mao si pe Stalin… alături însă de Gandhi, Nasser, Nelson Mandela si Golda Meir.

Pe Georges Freche polemicile nu-l deranjează, dimpotrivă. Cînd i se spune că Lenin este totuşi responsabil de moartea a milioane de oameni, fostul lider socialist răspunde: nu prin numărul de morţi se măsoară grandoarea unui om, ci prin numărul de “declicuri” istorice pe care le-a produs. In materie de declaraţii scandaloase, Georges Freche este un adevărat “maestru” si un recidivist. El şi-a atras deja critici teribile după ce a declarat că în echipa de fotbal a Franţei procentul jucătorilor de culoare este prea mare, sau cînd i-a calificat drept “sub-oameni” pe algerienii care au luptat de partea francezilor în timpul războiului din Algeria.

Un grup de ecologişti a anunţat că va organiza o operaţiune de comado pentru a retrage statuia lui Lenin de la Montpellier. Cei care îl critică pe Georges Freche nu ezită de altfel să-l califice pe acesta drept megaloman, despot, şi aşa mai departe. Mai rămîne întrebarea cum e posibil ca la nivel regional, într-o tară cu o mare tradiţie democratică precum Franţa, să apară un astfel de “baron” care să-i dicteze unui întreg oras “viziunea” sa asupra istoriei ?

Un triumf al genului, putem spune, cu atît mai mult cu cît în Franţa există şi un festival numit “noaptea slamului”. Animatorii acestui festival propun de altfel un “slam session” la Salonul Internaţional al Cărţii pe data de 28 martie.

Să revenim însă la turneul de slam de la Teatrul Odéon: regula jocului este ca respectivii poeţi-interpreţi să compună pe loc un poem gen slam pornind, sau utilizînd, zece cuvinte noi sau care şi-au modificat sensul în ultimii ani. Printre ele se numără “cheval de Troie” (altfel spus cal troian), termen care desemnează acum un virus informatic… Pe listă se mai află cuvinte care sunt usor de înţeles şi pentru români, precum “cresendo”, “mentor” sau “zapper”…

Un “slameur” francez devenit celebru, Grand Corps Malade, defineşte arta sa în felul următor: “slamul este  o întîlnire de moment şi un moment de oralitate între oameni care au în comun gustul poeziei şi al scrisului”.

Fenomenul a luat, cum spuneam, proporţii atît de mari încît există şi o Federaţie franceză de slam. In multe ţări din Africa, poeţii slam sunt consideraţi urmaşii unei categorii de povestitori populari care aveau şi aură de înţelepţi, aşa-numiţii “les griots”. In Africa se vorbeşte acum de “slamophonie”, ceea ce înseamnă de fapt o evoluţie a francofoniei şi o eliberare semantică a limbii franceze… In ţări precum Gabon, Camerun, Mali, Niger, Burkina Faso sau Congo Brazaville, poeţii slam au devenit adevărate celebrităţi… Pentru africani, poezia slam este însă şi o modalitate de a vorbi despre problemele lor, de la sida la copiii soldaţi, de la distrugerea mediului înconjuràtor la turismul sexual. Grupul Negrissime, de exemplu, denunţă prin slam manipularea politică şi orbirea multor şefi de stat. “Prin slam noi îndrăznim să spunem pe faţă, cu forţă, ceea ce altii îndrăznesc doar să-şi spună în gînd”.

Cine spunea că poezia nu mai are un rol social şi că a rămas apanajul unor iniţiaţi? Iată că noi forme poetice se nasc în această lume în care există multă disperare dar şi multà speranţă, iar poezia este sinonimă cu speranţa.

Brasserie Lipp Saint Germain des Près

Celebra braserie pariziana LIPP, din cartierul Saint Germain des Près, împlineste 130 de ani de existenta. În pesiajul parizian ea este considerata un templu al traditiei.

Braseria LIPP face parte dintr-o constalatie de asemenea stabilimente în cartierul amintit: ea este la fel de cunsocuta si apreciatà precum Les Deux Magots, Flore sau Le Procope. Localul s-a nascut de la bun început sub o stea norocoasa: familia de alsacieni care a înfiintat-o, în 1880, Léonard si Pétronille Lipp, nu s-au plâns de lipsa de clienti într-un cartier în plina eververscenta. Desi familia Lipp si-a vândut braseria peste câtiva ani, numele ei nu s-a schimbat, ba chiar a devenit unul emblematic: ea a devenit un loc de întâlnire preferat al oamenilor politici si al artistilor. Cum braseria se afla la o egala distanta între Senat si Parlament, senatorii si deputatii au adoptat-o cu mare placere, cu atât mai mult cu cât preturile ai au ramas întotdeauna abordabile iar calitatea serviciului si a meniului ireprosabila. Atâtea secrete politice s-au intersectat în aceasta braserie încât parizienii, în perioada interbelica, spuneau ca guvernele Frantei se formau de fapt la Lipp. Iata înca o particularitate a braseriei: orologiul acesteia merge cu sapte minute înainte. Si aceasta pentru ca atât dureaza de fapt drumul pe jos pâna la Senat si Parlament: sapte minute. În felul acesta, senatorii si deputatii, care nu se mai dadeau dezlipiti de la mese, reuseau sa fie punctuali la întâlnirile lor chiar daca plecau spre Senat si Parlament fix la ora la care era întâlnirea.

Din 1925, de la ultima sa renovare, nimic nu s-a mai schimbat în aceasta braserie unde la mare cinste se afla berea si specialitatile alsaciene pe baza de “chucrutte”, cum spun francezii, adica varza fiarta în vin alb sau chiar în sampanie. Traditia braseriei mai cere ca toti chelnerii sa fie barbati. Traditie respectata cu strictete, acestia sunt 23 la numar, si poarta chiar un numar pe sortul lor alb, în ordinea vechimii…

Turistii care intra astazi în aceasta braserie, si pe care chelnerii îi trimit în general în sala de la etaj, sunt, multi dintre ei, în cautarea unor fantome culturale: ei spera sa-i mai zareasca acolo pe Picasso, pe Antoine de Saint-Exupéry, pe Yves Montand sau pe Marcello Mastroianni. Lista artistilor si a politicienilor care îsi faceau veacul la Lipp este însa extrem de lunga… Chiar si astazi, multa lume din mediile culturale vine la Lipp pentru ca e bine sa fii vazut acolo, mai ales ca braseria decerneaza si un premiu literar, iar unii scriitori au devenit celebri dupa ce au fost laureatii acestui premiu. Braseria este, în zilele noastre, o legenda, una din legendele Parisului. O adresa sigura la care te poti duce ca sa te scufunzi în trecut si în marea traditie a artei de a trai franceza. Si iata înca un detaliu care spune multe despre acest templu al traditiei: la braseria LIPP nu a fost niciodata acceptat, pe lista bauturilor, un anumit produs de origine americana numit coca-cola.

pasiune pentru cai

Pasiunea pentru cai, pentru cursele de cai si pentru pariuri nu se dezminte în Franta. Sà retinem însà un lucru pe care putini francezi îl stiu: hexagonul detine recordul mondial absolut în materie de numàr de hipodroame: mai precis 251, distribuite pe întregul teritoriu, în orase mai mari sau mai mici, majoritatatea lor avînd statut de statiuni de odihnà. Pentru amatorii de comparatii, mai putem spune cà jumàtate din hipodroamele existente în Europa se aflà… în Franta. Trei sunt regiunile care concentreazà cea mai mare “activitate” la acest capitol: regiunea parizianà în primul rînd, dupà care urmeazà Normandia si Valea Loarei, care detin si un numàr record de herghelii si crescàtorii de cai.

Parisul dispune de douà mari hipodroame aflate în cele douà pàduri mitice care îl încadreazà, la est si la vest, Bois de Boulogne si Bois de Vincennes. Turistii care vin la Paris nu se prea duc, din pàcate, la curse de cai… pentru cà dacàn s-ar duce ar vedea un spectacol uman cu totul si cu totul extraordinar. Existà, în primul rînd, o elità care se mai duce la cursele de cai în costume… adecvate, domnul cu joben si redignota, doamna arborînd pàlàrii fanteziste… Dar existà, mai ales, plàcerea francezilor de a merge la cursele de cai în familie, nu atît petru a paria, cît pentru a admira caii, atelajete si jokeii, si pentru a picnica apoi în preajma hipodromului. Cel mai spectaculos hipodrom este, spun specialistii, cel de la Vincenne, care gàzduieste anual 1200 de curse, altfel spus el este animat timp de 150 de zile an. Creat în 1879, acest hipodrom dispune de o pistà ovalà de aproape doi kilometri, unde sunt disputate cîteva mari concursuri hipici, printre ele Premiul Frantei, si tot aici au loc curse nocturne de mare frumusete. O altà cursà importantà disputatà la Vincenne este Marele Premiu al Americii, creat în 1920, ca omagiu adus participàrii trupelor americane la primul ràzboi mondial… Pentru a avea o idee de cum functioneazà lumea pariurilor, imaginativ-à cà în 2006, de exemplu, pe hipodromul de la Vincenne amatorii de curse au scos din buzunare suma de 40 de milioane de euro pentru a-si satisface aceastà pasiune. Dintre hipodroamele din provincie devenite faimoase se numàrà cel de la Dauville, statiune pe malul Atlanticului în Normandia, si cel de la Vichy, altà satiune celebrà situatà pe un afluent al Loarei. Inchei aceastà scurtà incursiune în universul curselor de cai si al hipodroamelor cu cîteva date istorice: Regelui Sooare, deci lui Ludovc al XIV-lea i se datoreazà împàmîntenirea acestei pasiuni hipice: el este cel care a lansat, de prin 1651, moda si pasiunea curselor de cai. Iatà deci cà de mai bine de 350 ani caii aleargà pentru bucuria spectatorilor si emotia amatorilor de pariuri, dintre care unii, trebuie spus, se mai si ruineazà la curse…

Să vorbim despre… peripeţiile unui craniu. Şi nu este vorba despre orice craniu, ci despre craniul marelui filozof francez René Descartes. Povestea acestui craniu n-ar fi revenit în actualitate dacă nu s-ar fi amestecat într-o veche polemică primul ministru, François Fillon.

În prezent, craniul lui René Descart este “găzduit” de Muzeul Omului de la Paris. Premierul francez a afirmat însă recent că această importantă relicvă a patrimoniului filozofic francez şi-ar avea mai degrabă locul în muzeul celui mai faimos liceu militar din Franţa, situat în localitatea La Flèche, unde René Descartes a lucrat de altfel câţiva ani.

Fraza pe care a pronunţat-o a fost însă incendiară, pentru că Muzeul Omului a reacţionat imediat strigând: nu dăm craniul… decât, dacă, dacă… va fi depus eventual la Panteon… De altfel François Fillon s-a retractat şi a afirmat că nu se mai amestecă în această afacere.

Pentru că, de fapt, mai multe instituţii ar dori să deţină acest craniu, începând cu oraşul natal al lui Descartes situat în regiunea Touraine.

Povestea craniului este însă extrem de lungă, aşa că iată, pe scurt, filmul evenimentelor, extras dintr-o depeşă a Agenţiei France Presse.

Totul a început pe 11 februarie 1650, ziua morţii lui Descartes. El a murit de fapt în urma unei pneumonii pe care a făcut-o la curtea reginei Cristina a Suediei, întrucât nu era obişnuit cu frigul de acolo. După înmormântarea sa, la Stockholm, cu toate onorurile cuvenite unui geniu, cineva însă i-a furat craniul. Profanarea mormântului nu a fost descoperită decât 16 ani mai târziu, când resturile pământeşti ale lui René Descartes au fost transferate în Franţa, dar fără craniu. Între timp, craniul filozofului a început să “circule” în Suedia de la un colecţionar la altul, fiind vândut de fapt cu preţuri din ce în ce mai mari… Cel puţin şase astfel de colecţionari au fost identificaţi de istorici, şi nu le-a fost greu pentru că fiecare nou proprietar al craniului şi-a marcat de fapt numele pe el.. probabil din dorinţa de a deveni în felul acesta nemuritori, în lipsa altor merite.

La începutul secolului al XIX-lea, craniul celui care lansat celebra formulă “cuget deci exist”, a fost vândut la licitaţie şi cumpărat de un chimist membru al Academiei Franceze. Din mâna acestuia, craniul a ajuns la Muzeul de Anatomie Comparată şi Paleontologie de la Paris, şi apoi la Muzeul Omului.

Tot ce putem spune este că iniţiatorul raţionalismului în filozofie nu a avut parte de odihnă post-mortem terestră… Lumea este pasionată şi fascinată de cranii, iar uneori unii cred că, analizându-le, află şi misterul geniului…

Morbidă speranţă pentru că natura este mai subtilă la acest capitol, iar din analiza unui craniu nu aflăm nimic despre cum s-a putut structura o operă literară sau un sistem filozofic…

Închei prin a constata că multe muzee din lume exhibă cranii celebre, o altă formă de morbiditate. Există şi o glumă legată de această practică. Un străin întreabă pe cineva la Paris: nu ştiţi unde pot să văd craniul lui Voltaire? La care i se răspunde: craniul de copil al lui Voltaire este expus la Luvru, craniul său de adult este însă la Londra, iar craniul său de om bătrân la Muzeul Ermitaj de la Sank Petersburg.