Deci, ca să trec direct la subiect, cum spune şi doamna învăţătoare, te rog să nu-mi aduci nimic anul acesta. Dar nimic, nimic. Iar dacă mă întrebi de ce nu mai vreau nimic de la tine, nici jucării şi nici cadouri, uite, îţi spun: pentru că aseară m-am uitat împreună cu bunicul la un jurnal la televizor şi m-am speriat. Tata şi mama nu mă prea lasă să mă uit la jurnale sau să ascult buletine de ştiri… “Lasă că are timp ăsta micu’ mai târziu să se scârbească de lume”, spune tata. Ieri seară, însă, bunicul mi-a spus : “hai să vezi şi tu ce se întâmplă prin lume”. Şi vreau să-ţi spun, dragă Moş Crăciun, că am rămas cu gura căscată. Iată ce am înţeles eu din ştirile date la televizor. În primul rând am descoperit că lângă casa noastră este o “zonă” care se scufundă. Îi zice “zona euro”. Bunicul mi-a explicat că zona asta se prăbuşeşte din cauza datoriilor care s-au adunat ca un munte şi apasă pe ea. Când l-am întrebat dacă şi noi suntem în zona euro, bunicul mi-a spus “ne-a ferit Dumnezeu, dar până la urmă tot ne scufundăm cu ea”. Iată de ce, dragă Moş Crăciun, nu vreau să-mi aduci nimic anul acesta, dar banii pe care i-ai pus deoparte pentru jucăriile mele dă-i te rog zonei euro. Nu ştiu de cât are nevoie zona asta ca să nu se prăbuşească, dar poate că prin contribuţia mea se va mai uşura puţin. De altfel am de gând să vorbesc şi cu prietenii mei Gigel şi Costel, să le spun şi lor să renunţe la cadouri şi să cedeze contravaloarea lor în bani zonei euro. Ca s-o salvăm. Că aşa am înţeles de la televizor, că toţi trebuie să facem un efort ca să o salvăm.
Eu, în orice caz, dragă Moş Crăciun, când o să fiu mare, am de gând să muncesc ca să plătesc toată datoria asta. Chiar dacă nu am împrumutat eu banii ăştia, mă angajez deja să fiu harnic şi conştiincios şi să o plătesc până la ultimul bănuţ. Ca să nu se scufunde zona şi casa mea odată cu ea. Că aşa mi-a zis şi bunicu’: “iată ce vă lăsăm noi moştenire, datoria publică”. Eu nu prea înţeleg cum e cu datoria publică, din cauza asta i-am cerut bunicului să-mi explice, cum de a devenit ea aşa de mare şi mai e şi publică în plus. Bunicul însă răspunde întotdeauna cu nişte mormăituri şi pe scurt, aşa că tot ce-am putut scoate de la el a fost următoarea frază “asta e, dacă noi adulţii nu avem materie cenuşie”.
Şi acum ajung la ultima mea rugăminte, dragă Moş Crăciun. Dacă poţi, adu-le în dar adulţilor nişte materie cenuşie. Eu am încercat să găsesc materie din asta, am întrebat la cofetărie şi la supermarket, chiar şi la librărie şi la chioşcul de ziare, dar s-ar părea că pe la noi nu se găseşte. Aşa că ultima mea speranţă e în tine, dragă Moş Crăciun. Nu ne mai aduce nouă, copiilor, nimic, dar încearcă să le oferi părinţilor noştri măcar câteva fire de “materie cenuşie”.
Mulţumesc frumos,
Nelu, primul la carte, clasa I-a A.

Lucrarea este un eveniment întrucât ne propune de fapt cu demolarea unui mit. Istoricii care şi-au reunit forţele, capacitatea de a cerceta precum şi inteligenţa pentru a redacta această istorie a virilităţii ajung de fapt la următoarea concluzie: virilitatea este o construcţie culturală a bărbatului sau a bărbaţilor pentru a-şi impune dominaţia asupra femeilor şi asupra familiei, sau, în funcţie de epocă, asupra sclavilor, a servitorilor, a vasalilor sau claselor considerate “inferioare”. Virilitatea a fost “inventată”, ne spun istoricii, în antichitate şi s-a dezvoltat în mod progresiv sub formă de mit, de legendă, de model până în secolul luminilor pentru a triumfa în mod absolut în secolul al XIX-lea. Secolul al XX-lea marchează însă un declin al acestui mit şi vom vedea imediat de ce.

Pornind de la câteva detalii de anatomie, de la organul de reproducere masculin şi de la fiziologia penisului în erecţie, bărbaţii şi-au creat de fapt un imperiu, ne spus istoricii francezi. Virilitatea a devenit sinonimă cu mândria, cu forţa, cu autoritatea, cu curajul, cu ideea de dominaţie, cu ideea de eroism. Bărbatul occidental, pentru că despre istoria sa este vorba, a uitat repede că şi femeile pot fi curajoase, puternice şi capabile să conducă. Poveştile, legendele, ideea de respect şi de admiraţie s-au structurat repede în jurul persoanei masculine încarnată de războinic, de cavaler, de conchistador, de imaginea seducătorului sau a aventurierului, precum şi a şefului de familie. Performanţa sexuală şi ideea de autoritate au făcut bloc, bărbaţii şi-au creat de fapt un club aparte pentru a-şi povesti în acelaşi timp aventurile războinice şi cele galante, şi pentru a-şi consolida astfel şi mai bine mitul masculinităţii dominatoare.

Între acest mit, între această construcţie şi realitate există însă, în anumite epoci istorice, o adevărată prăpastie. Autorii celor trei volume dedicate virilităţii evocă de exemplu lumea Greciei antice unde homosexualitatea era o practică relativ curentă, ca şi pedofilia. Tinerii efebi (altfel spus adolescenţi între 12 şi 14 ani) erau “educaţi” de un maestru-amant iar iniţierea lor în virilitate trecea printr-o fază mai puţin erectivă. În tot acest timp femeile rămâneau închise în casa patriarhului, în spaţiul rezervat lor, gineceu, iar rolul lor era în primul rând reproductiv. În ciuda acestor realităţi, ţinând de moravuri şi sexualitate, grecii sunt cei care au exaltat primii ideea de virilitate, de prestigiu viril, de model masculin asociind forţa cu performanţa sexuală.

Evul mediu, renaşterea, epoca colonială au continuat apoi să cultive această imagine. “Adevăratul bărbat” era masculul avid de glorie, care îşi afişa bravura, care căuta pericolul. Meseriile “virile” erau cele care ţineau de mânuirea armelor şi de campaniile militare… Nu contează faptul că, în saloanele aristocraţiei, acest “bărbat viril”, pentru a le seduce pe frumoasele doamne, îşi petrecea o bună parte din timp învăţând nişte paşi de dans complicaţi, sau că se îmbrăca în culori ţipătoare sau că îşi punea perucă, se împopoţona cu panglici şi cu dantele de tot felul fără să aibă în nici un fel simţul ridicolului… Era epoca în care bragheta trebuia pusă în evidenţă cu o fundă sau cu o protuberanţă vestimentară.

Abia în secolul al XX-lea soclul virilităţii, devenită un fel de cult, a început să se fisureze puţin prin faptul că femeile au cerut egalitatea în drepturi cu bărbaţii. Cultul virilităţii a mai fost însă fisurat şi din cauza războaielor dezastruoase ale secolului al XX-lea. Milioanele de soldaţi care au murit în tranşeele pline de noroi şi de şobolani ale primului război mondial n-au mai putut în nici un caz să alimenteze mitul virilităţii. Eroismul a dispărut aproape total din războaiele acestui secol, soldatul şi-a pierdut practic virilitatea în faţa noilor arme de distrugere în masă: bombe, gaze otrăvitoare, flăcări sau arma atomică.

Autorii acestei “Istorii de virilităţii” constată deci că în prezent asistăm la un declin al “imperiului masculin”. Modelul virilităţii începe să-şi epuizeze resursele, femeile sunt din ce în ce mai numeroase în posturi care ţin de decizie şi de autoritate. Domeniul militar nu mai este unul rezervat exclusiv bărbaţilor, iar uneori se vorbeşte despre chiar “femei virile”. Imaginea bărbatului “machio” a devenit ţinta multor ironii şi chiar a dispreţului, deşi ea nu a dispărut total… Iar psihanaliştii descoperă chiar că mulţi bărbaţi sunt obsedaţi de “devirilizare”, ca şi cum noua putere a femeilor ar fi castratoare.

Pentru a rezuma, putem spune că această istorie a virilităţii se impune ca o lucrare de referinţă şi ca o noutate absolută în ce priveşte analiza evoluţiei unui mit. Iar un cronicar al cărţii care semnează în ziarul LE FIGARO se întreabă chiar: şi dacă virilitatea nici nu există?

(“Istoria virilităţii” – Editura Seuil, trei volume, studiu realizat sub direcţia istoricilor Alain CORBIN, George VIGARELLO şi Jean Jacquest COURTINE.)

La prima vedere pare că suntem într-un film ştiinţifico-fantastic. Dar de fapt este vorba de o pură realitate în acest peisaj care rămâne straniu şi de neînţeles pentru 99 la sută din locuitorii planetei, mă refer la lumea bursieră. În ultimii 15 ani roboţii-traderi şi-au făcut apariţia masiv în jocul bursier. Din ce în ce mai performanţe, mai specializate, capabile să analizeze într-o fracţiune de secundă milioane de informaţii şi de date, aceste maşini sunt programate să cumpere şi să vândă acţiuni, să compare şi să ia decizii.

Într-un articol publicat în ediţia de pe 5 octombrie a ziarului LE MONDE se arată că “ofensiva acestor” roboţi are de ce să ne sperie. În prezent, 70 la sută din volumul schimburilor bursiere din Statele Unite şi 50 la sută din schimburile bursiere din Europa sunt asigurate de automate. Un specialist în electronică explică în ziarul LE MONDE motivele pentru care au început să fie introduse treptat aceste maşini: randamentul lor este mai mare decât cel uman şi în plus nu cer nici un fel de bonus. Iată deci o manieră de a termina cu scandalurile provocate de sumele astronomice încasate de traderi. Câştigurile pe care le aduc roboţii agenţiilor specializate în operaţiuni bursiere nu fac nici un fel de valuri şi apar ca… normale.

Avantajul legat de roboţii-traderi ţine de rapiditatea şi de volumul operaţiunilor pe care le pot asuma. Iată ce scrie LE MONDE: “Aceste automate extrem de puternice execută ordine cât ai clipi din ochi. La Paris, de exemplu, un regulator bursier a recenzat 700 de ordine date într-o secundă, dintre care 200 de acelaşi actor bursier”.

Merită reţinut acest nume “trader de mare frecvenţă” (în franceză i se spune “trading à haute fréquence” sau THF. Ei sunt nişte roboţi ultrarapizi, au apărut imediat după anul 2000 în Statele Unite iar din 2007 încoace, odată cu liberalizarea platformelor bursiere, şi în Europa. Astăzi ei ocupă 40 la sută din piaţa bursieră europeană şi 56 la sută din cea americană. Viteza cu care acţionează provoacă însă, uneori, mişcări artificiale, aparent iraţionale sau în orice caz surprinzătoare pe pieţele financiare: când un robot dă ordin de cumpărare pentru câteva mii de acţiuni şi îl anulează apoi o secundă mai târziu, se pot produce reacţii în lanţ cu perturbarea multor parametri.

Ceea ce ar trebui să mai provoace nelinişte este faptul că aceste maşini nu execută doar ordine programate de un actor uman. Nu, ele încep să dispună de inteligenţă artificială şi iau decizii în funcţie de evoluţia pieţii şi de cursul acţiunilor.

Faptul că această lume a speculaţiei financiare devine atât de sofisticată n-ar fi o problemă dacă n-ar suferi din cauza ei miliarde de oameni care habar nu au ce înseamnă un “flash trading” sau un indice bursier. Singura consolare în acest context este că traderii umani par să fie în continuare mai periculoşi chiar decât maşinile şi decât psihopaţii. Le Monde evocă un studiu realizat în Elveţia unde au fost puşi în faţa unui joc informatic 28 de traderi şi 24 de psihopaţi. Ei bine, experienţa a pus în evidenţă faptul că primii, adică traderii, s-au dovedit a fi, prin deciziile sinucigaşe luate, cu adevărat nebuni de legat.

- Ei, ce v-a plăcut mai mult săptămîna asta, nunta lui Kate cu William, sau beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea ?

Întrebarea m-a făcut să tresar și am tras cu ochiul la masa de alături unde stăteau de vorbă trei tineri, doi băieţi și o fată, după toate probabilităţie studenţi.

- Sincer să-ţi spun, răspunse cel de-al doilea sudent, mie mi-a plăcut mai mult înmormîntarea Dianei.

Am auzit apoi rîsete și restul conversatiei a fost acoperită de zgomotele străzii combinate cu cele din cafenea.

Ceea ce auzisem însă mi s-a apărut absolut benefic pentru spirit. Iată, mi-am spus, trei reprezentanţi ai speciei umane care nu și-au pierdut umorul și nici simţul critic. Şi mai ales nu și-au pierdut capacitatea de a analiza unele evenimente ale lumii contemporane în raport cu adevărata lor natură. Pentru că acesta este adevărul adevărat: atît nunta lui Kate cu William cît și beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea au fost de fapt niște spectacole planetare, niște supraproducţii. Imposibil să nu le plasezi în aceeași categorie cu înmormîntarea prinţesei Dianei din toamna lui 1997. In toate cele trei cazuri ingredientele esenţiale au fost aceleaşi: hipermediatizare, enorme mase de oameni emoţionate, o foarte minuţioasă punere în scenă, elemente de ritual…

Ascultîndu-i pe cei trei studenţi vorbind despre aceste show-uri mi-am spus în gînd: mie mi-au plăcut însă, în anii din urmă, şi Jocurile Olimpice de la Beijing.  Nu a fost festivitatea de deschidere un imens show planetar din aceeaşi categorie cu celelalte trei evenimente menţionate, nunta regală de la Londra, înmormîntarea Dianei şi beatificarea papei? Şi de ce să nu includem în aceeaşi categorie şi alegerile prezidenţiale americane? Nu au devenit şi acestea un show la care participă, într-un fel sau altul, cu sufletul la gură, aproape toţi oamenii de pe planetă, de parcă propriul lor viitor s-ar scrie acolo, la Casa Albă (ceea ce într-o anumită măsură este adevărat)?

Televiziunea şi cinematograful au deschis această pagină nouă în istoria umanităţii, cea a spectacolelor colective globale, transnaţionale şi transculturale. Cînd americanii, indienii, ruşii, japonezii, patagonezii, finlandezii, grecii, sirienii sau diversele etnii din statul Burkina Fasso privesc cu exact aceeaşi fascinaţie filmul Titanic şi resimt exact aceaşi emoţie cînd ea scapă şi el se îneacă, nu poţi decît să constaţi că oamenii sunt pretutindeni la fel. E ciudat în acest caz de ce se mai luptă atît de des între ei, de ce se urăsc şi se detestă în diverse alte împrejurări.

Unul dintre show-urile televizate fondatoare ale noii orînduiri mediatice bazată pe spectacol global a fost pe 29 iulie 1969 cînd primul om (un american, mai precis) a pus piciorul pe lună. Intreaga planetă a urmărit atunci evenimentul în direct. De atunci, marile show-uri planetare în direct au devenit pîinea noastră aproape cotidiană, suntem aproape dependenţi de ele. Iar uneori oamenii nici nu mai fac prea bine distincţia dintre ficţiune şi realitate, dar fiind că actualitatea este prezentată cu mijloacele şi tehnicile emoţionale şi narative ale filmelor de la Hollywood. Personal nu m-aş mira să aud într-o zi într-o cafenea şi o întrebare de genul acesta:

- Ei, ce ţi-a plăcut mai mult în anii din urmă, foiletonul cu războiul împotriva lui Sadam Hussein sau cel cu războiul împotriva lui Muamar Ghaddafi?

Comentatorilor care urmăresc cu atenţie evenimentele din Libia nu le-a scăpat faptul că Muammar Ghaddafi, cînd se adresează poporului, vorbeşte despre sine la persoana a III-a singular. Ceea ce le spune el concetăţenilor săi nu uimeşte pe nimeni (în esenţă el ameninţă că va măcelări pe toţi cei care s-au revoltat), dar modul în care o face este un indicator uluitor al megalomaniei sale.

“Muammar Ghaddafi nu este preşedinte, el este liderul revoluţiei libiene”, spunea dictatorul de la Tripoli, adică Muammar Ghaddafi, pe 22 februarie.

Cînd un dictator vorbeşte despre sine la persoana a III-a singular suntem de fapt în faţa unei atitudini extrem de infantile, dar şi a unui spectacolul oferit de un individ care are despre sine însuşi o părere absolut extraordinară. El se consideră de fapt atît de genial, atît de nemaipomenit, atît de unic în genul său şi eventual pe planetă, atît de dotat cu toate calităţile încît, iată, nu îndrăzneşte să-şi spună sieşi “eu” şi se autotratează la persoana a III-a singular, deci cu “el”.

In mintea sa se produce evident o dedublare. “Eu, Muammar Ghaddafi, sunt atît de sublim încît nu pot să vorbesc despre mine însumi decît făcînd un pas înafara propriei mele persoane şi privindu-mă pe mine însumi din exterior, cu admiraţia pe care o merit”, iată ce îşi spune de fapt, instinctiv, personajul.

Si unii copii însă, în perioada cînd încă nu li s-a structruat “eu”-l, utilizează această formă de exprimare. “Ce faci, Gigel?” întreabă de exemplu unchiul sau mătuşa. “Gigel se joacă” răspunde Gigel care are doar doi ani şi nu-i vine, nu poate încă să spună “eu mă joc”.

Tentaţia de a se pune în valoarea prin utilizarea persoanei a III-a singular nu este însă una recentă, nu a apărut în orice caz odată cu intrarea totală în delir a colonelului Ghaddafi. Impăratul roman Cezar a “lansat” într-un fel acest “stil” de auto-punere în valoare vorbind despre sine la persoana a treia în monumentala sa lucrare “Războaiele galice”. Si unii monarhi absolutişti precum Ludovic al XIV-lea, numit şi Regele Soare, au mai utilizat acest tip de identificare cu geniul.

Uneori, însă, persoana a III-a singular apare şi în discursurile “solemne” ale unor preşedinţi sau prim miniştri din epoca modernă. “Astăzi, Preşedintele ţării vă asigură că au fost luate toate măsurile necesare pentru, etc. etc.”. Acest tip de frază spusă chiar de “preşedintele” ţării are valoarea ei de amplificare a emoţiei, a importanţei mesajului.

Recent, în Franţa, actorul Alain Delon, pe care uneori presa îl critică pentru megalomania afişată, a dat cîteva interviuri în care a vorbit despre sine la persoana a III-a singular. Dovadă că această “boală” a admiraţiei excesive de sine poate lovi oriunde, în toate mediile socale şi în toate ţările şi culturile. Intre naivitate şi ridicol, utilizarea persoanei a III-a singular (a pronumelui “el”) de către cineva căruia nu-i mai este suficientă persoana întîia singular (deci pronumele “eu”) devine un indicator evident de megalomanie şi paranoia.

Mai există însă o formulă folosită în special de regi şi destinată să le pună în valoare grandoarea, să le dea greutate. “Noi, Majestatea Noastră, am decis ca… ” spuneau uneori (sau scriau în documente oficiale), diverşi monarhi europeni.

După cum vedem, “eu”-l nu este un concept existenţial suficient pentru unii, care îl evită chiar cu riscul de a sări de pe fix.

Cînd un japonez îţi înmînează un cadou, gestul ţine de ceremonie. O ceremonie devine şi despachetarea, descoperirea cadoului, iar prezentarea sa (modul în care a fost împachetat cu grijă în mai multe rînduri de ambalaje) este infinit mai importantă decît obiectul însuşi. Acesta din urmă nici nu trebuie să fie ceva util, important este doar faptul că persoana care oferă un cadou demonstrează că s-a gîndit la cel care primeşte cadoul.

Intr-un salon de ceai sau în templele unde există pavilioane de ceai, ceremonia servirii acestui lichid purtător de multiple simboluri  devine un adevărat balet al simţurilor. Platoul, ceaşca, ustensilele de preparat ceaiul, aşteptarea… toate aceste ingrediente au un sens, construiesc un moment poetic pentru ca omul care va servi ceaiul să poată trăi un moment de comuniune cu frumosul. A servi un ceai verde în faţa unei grădini zen înseamnă a conferi vieţii un sens profund: clipa încărcată de graţie şi frumuseţe te înalţă deasupra durităţii vieţii.

Japonezii nu sunt în nici un caz naivi cultivînd gustul pentru poezie şi ceremonie. Tocmai pentru că viaţa lor este dură, tocmai pentru că muncesc foarte mult, tocmai pentru că trebuie să se supună unei ierarhii stricte de la naştere pînă la moarte, ei cultivă fragmente de frumos pentru a evada din constrîngeri.

La intrarea într-un templu şintoist există întotdeauna o fîntînă. Călătorul care vine să se închine unui spirit (un kami) din panetonul şintoist (care numără cam 8 milioane de spirite), îşi începe ceremonia printr-o purificare. Intîi îşi spală mîinile şi apoi îşi clăteşte gura. In faţa templului se află un fel de gong de care atîrnă o funie. Călătorul trebuie să tragă de trei ori de funie şi gongul bate de trei ori. Numai aşa se trezeşte spiritul căruia vrei să i te adresezi. După ce te închini la el şi îţi formulezi o dorinţă trebuie să-i dai spiritului şi o ofrandă, în general o monedă pe care o arunci într-o cutie. Sunetul produs de moneda care se rostogoleşte în interiorul labirintic al cutiei face parte şi el din ritual. Ceremonia este aproape încheiată, mai rămîne să tragi din nou de funie de trei ori, pentru ca alte trei bătăi de gong să-l anunţe pe kami că poate să adoarmă la loc. Nimeni nu ştie cum de se trezeşte, dintre cei 8 milioane de kami, exact cel de care ai tu nevoie. Acest lucru nu este însă important, la japonezi relaţia cu divinitatea este şi ea încărcată de poezie.

Nu poţi înţelege ce înseamnă un haiku, această formă fixă de poezie inventată de japonezi, decît dacă intri în atelierul un caligraf. Atunci îţi dai seama că poezia începe înainte de captarea ei pe o foaie de hîrtie. Mai precis, începe prin alegerea foii de hîrtie, a pensulei şi a cernelii… Un haiku începe odată cu ceremonia caligrafierii lui, cu gesturile caligrafului îmbrăcat într-un kimonou, cu modul în care se concentrează… Cînd caligraful îşi înmoaie pensula în cerneală poemul există deja de cîteva minute bune, el este încarnat şi de relaţia dintre cei care privesc gesturile caligrafului. Cînd în sfîrşit poemul a fost scris de mîna caligrafului şi cerneala se usucă pe hîrtia din fibre vegetale, ai impresia că ai asistat la naşterea unei întrebări despre lume şi despre tine, o întrebare unică căreia numai tu, prin emoţia ta, îi poţi da un răspuns.

Despre sărbătoarea cireşilor înfloriţi, sakura, toată lumea ştie cîte ceva. Emoţia colectivă a unui întreg popor în faţa unor flori de cireş este totuşi

Sakura

unul dintre gesturile cele mai sublime inventate de rasa umană. Într-o lume materialistă, mercantilă, brutală individualistă, care este lumea noastră pămînteană, în fiecare lună aprilie cîteva zeci de milioane de locuitori ai planetei ies la plimbare, undeva pe o insulă din extremul Orient, pentru a admira nişte cireşi. Gestul lor are ceva salvator pentru întreaga rasă umană şi îţi spui că totul nu este pieredut, că răutatea şi urîţenia nu au cîtigat definitiv bătălia. Chiar şi mediile de informare, cînd înfloresc cireşii în Japonia, ies, pentru o zi, din rutina lor morbidă şi îşi încep buletinele de ştiri cu această informaţie. Reporterii se reped să filmeze şi să fotografieze primul cireş înflorit iar ştirea că într-o anumită regiune a Japoniei au înflorit primii cireşi devine una care inundă brusc ecranele televizoarelor. Milioane de oameni o preiau ca pe o informaţie esenţială, aşteptată cu mare emoţie, ca şi cum li s-ar confirma că poezia nu a fost încă definitiv ucisă pe pămînt.

Şi mai mult ca sigur că Editura Arthaud, care i-a cerut lui PPDA să scrie o biografie a lui Hemnigway, s-a bazat pe aceste “date mediatice”. Apariţia acestei biografii, chiar în anul în care se împlinesc 50 de ani de la moartea marelui romancier, o biografie scrisă de un om cu atîta faimă precum PPDA urma deci să fie şi ea o lovitură mediatică. Numai că, iată, în momentul în care primele semnale ale cărţii au fost trimise primelor reviste şi primilor critici, a explodat această altă şi nedorită bombă mediatică: revista l’Express a descoperit că o sută de pagini din biografia lui PPDA sunt… plagiate, altfel spus copiate aproape cuvînt cu cuvînt dintr-o altă biografie, scrisă de un american,  Peter Griffin.

Adevărul este însă că atît de mediaticul PPDA a căzut… de fazan. In culisele literare din Franţa toată lumea rîde de această afacere pentru că Patrick Poivre d’Arvor a fost de fapt trădat… “negrul” său. Să explicăm însă ce înseamnă, în argoul editorial şi literar francez “un negru”: înseamnă un scriitor fantomă care scrie pentru un scriitor celebru. Această practică este de altfel cunoscută de cînd au apărut pe lume scriitorii. Cînd un autor de biografii, de eexemplu, devine prea prolix, el este bănuit imediat că are în spate unul sau mai mulţi “negri” care adună materialul respectiv, întocmesc fişe, fac munca de cercetare, urmînd ca “maestrul” să-şi pună doar amprenta stilistică pe lucrare şi să semneze cu numele său sonor.

In lumea literară franceză se cam ştie cine lucrează “cu negri” şi cine nu. In urmă cu cîţiva ani a apărut un film care i-a deconcertat pe mulţi iubitori ai lui Alexandre Dumas. Pentru că publicul a aflat, cu stupoare, că autorul celor “Trei muşchetari” scria şi el cu “negri” şi că de fapt în umbra acestui roman celebru în toată lumea se mai află un autor, un autor “fantomă”, al cărui nume este Auguste Maquet.

Această practică a utilăzirii “negrilor” în viaţa literară a devenit chiar şi subiect de roman. Ea este satirizată, de exemplu, de Bruno Tessarech într-o carte intitulată, metaforic, “Maşina de scris”. “Meseria de negru, spune el, consistă în a le da idei proştilor şi a le furniza un stil impotenţilor”.

Uneori însă “negrii” înşişi ies din tăcere şi povestesc cum scriu pentru diverşi autori care îi plătesc (uneori chiar foarte bine) pentru această muncă. Virginie Michelet este, de exemplu, “autoarea fantomă” a peste 15 cărţi şi declară pentru Agenţai France Presse: “Există oameni care au idei dar care nu au timp să scrie. Atunci noi, scriitorii fantomă, punem carne în jurul unui schelet”.

Unii autori de memorii, mai ales cînd au şi statut de vedete politice sau sportive, recunosc deschis că îşi scriu respectivele pagini cu ajutorul unor “colaboratori”. Recent, fostul preşedinte francez Jacques Chirac şi-a publicat un prim volum de memorii dar numele “coautorului”, Jean-Luc Barrée, figurează în carte. Zidane, mare vedetă fotbalistică, şi-a povestit şi el aventura sportivă cu ajutorul unui anume Dan Franck.

Există şi cazul unor “negri” care devin la un moment dat ei înşişi scriitori importanţi. Sau unii scriitori importanţi recunosc la un moment dat că au făcut şi muncă de “negri” (cum e cazul cu Patrick Rambaud sau Eric Orsenna).

Revenind însă la scandalul de plagiat în care este implicat Patrick Poivre d’Arvor, putem spune că angajarea unor “scriitori fantomă” implică şi nişte riscuri. Un “negru” prea grăbit sau cu o conştiinţă profesională mai puţin dezvoltată îl poate deservi pe un “maestru” şi-l poate implica şi în scandaluri neplăcute, chiar penibile… Intre timp editura Arthaud, care publică deci biografia Hemingway semnată de PPDA, a schimbat macazul, a retras exemplarele de semnal pe care le-a declarat “exemplare de lucru care nu aveau caracter definitiv”, şi-a cerut chiar şi scuze pentru “graba” şi “neglijenţa” sa. Sunt aşteptate acum pe piaţă “exemplarele” bune ale biografiei, fără paginile plagiate. Această afacere riscă totuşi să lase nişte urme, în orice caz reputaţia lui PPDA are de suferit.

Cînd aud formule precum “vizită cu caracter istoric”, sau “parteneriat strategic”, sau “reuniunea ultimei şanse”, etc., mă invadează un fel de căldură compasională. Simt imediat în aceste expresii fie lenea gîndirii, fie oboseala jurnalistului, fie stereotipia maşinii mediatice de care ne este greu să scăpăm.

La începutul acestui an, însă, citind presa franceză mi-a sărit în ochi cu virulenţă cuvîntul sau adjectivul crucial. Cuvînt magic, care te face să tresari în ciuda faptului că nu te mai sperie întrucît te-ai obişnuit cu el de multă vreme. Anul 2011 va fi unul “crucial”, spun specialiştii. El va fi “crucial” pentru ieşirea din criză, ni se spune, dar şi pentru moneda unică europeană, euro. Cînd aud cuvîntul “crucial” nu pot să nu mă gîndesc la cuvîntul cruce şi la expresia “a pune cruce”. Deci ce înseamnă “crucial”? Pentru moneda unică euro, de exemplu, înseamnă în orice caz că îi putem pune cruce dacă nu se găseşte în 2011 o soluţie în vederea depăşirii crizei bugetare. “Crucial” înseamnă deci “ori, ori”. Adică ori o rezolvăm, ori se duce pe apa sîmbetei moneda unică, şi cu ea întraga Uniune Europeană (aceasta este cel puţin părerea preşedintelui francez Nicolas Sarkozy: fără monedă unică nici Uniunea Europeană nu mai înseamnă mare lucru).

Dat fiind însă că adjectivul “crucial” vine de la cruce, nu este exclus însă ca el să mai conţină o semnificaţie, legată de locuţiunea “a purta crucea”. Ori, în lumina acestei ultime expresii (ca să mai folosesc un clişeu care îmi este drag) totul se schimbă. Dacă “crucial” înseamnă că vom purta în continuare aceeaşi cruce pe spate, atunci suntem salvaţi, pentru că nu se va schimba nimic. O criză poate dura, de fapt, decenii întregi. Comunismul a fost în criză de la bun început şi oamenii au “purtat crucea” construirii lui timp de jumătate de secol în unele ţări şi timp de aproape 80 de ani în fosta Uniune Sovietică. De ce  n-ar dura şi actuala criză financiară tot atît? Totul e posibil în istoria lumii, economia nu este o ştiinţă exactă, capacitatea de agonizare a unei societăţi este infinită, de unde şi sentimentul meu că anul 2011 va fi un an la fel ca şi ceilalţi, altfel spus “crucial”.      

Tot felul de jucării, dintre care unele electronice, sunt concepute pentru cîini şi pisici, iar în această perioadă ele se vînd ca pîinea caldà. Intr-un interviu acordat agenţiei France Presse, patroana unui magazin specializat în hranà şi accesorii pentru animale de companie declară că în ziua de astăzi jucăriile educative destinate celor foarte mici se aseamănă cu jucăriile educative destinate patrupedelor. Un mare succes îl au mecanismele speciale de distribuire a hranei pentru pisici. Pisica vine, apasă pe o pedalà şi… paf, îi apare un biscuit în farfurioară. “Popolino”, este numele acestei cutii magice destinată să stimuleze inteligenţa pisicilor împreună cu reflexele lor condiţionate.

In Franţa ia amploare însă şi un adevărat “business” de produse de lux pentru animalele de companie. Cine vrea să-şi onoreze în mod special cîinele poate să cumpere, de exemplu, cu 250 de euro, un fotoliu stil Lodovic al IV-lea special conceput pentru rasa canină.

Tot de Cràciun, sute de mii de cîini şi de pisici din Franţa dar şi din alte ţări, Marea Britanie sau Germania, se vor regala cu… produse de patiserie special concepute pentru gustul lor. O firmă londoneză exportă de exemplu, cu succes, nişte prăjituri făcute din orez cu ulei vegetal purtînd menţiunea “special Crăciun”.

Potrivit unor statistici publicate în Franţa, bugetul anual al unei familii franceze care are un animal de companie se situează între 500 şi 1000 de euro. Iar zece la sută din aceşti bani se duc de Crăciun.

Să mai adăugàm la acest capitol că printre cadourile pe care şi le oferà francezii de Crăciun se numără şi… animalele de companie. 13 la sută dintre francezi oferă deci, de Crăciun, pisici, cîini, şoricei albi, sticleţi, papagali, broaşte ţestoase sau iepuraşi.

Cel mai mare cadou care i se poate face însă unui animal în perioada Crăciunului este… să fie adoptat. In fiecare an, în preajma acestei sărbători, asociaţiile care adăpostesc animale abandonate lansează o campanie publicitară cu imagini care mai de care de natură să-ţi rupă inima.. Parisul era plin la începutul acestei luni cu afişe uriaşe înfăţişînd cîini şi pisici cu expresii triste, aşteptînd în cuşti sosirea unui suflet bun pentru a le scoate de acolo şi a le introduce într-o… familie. Fundaţia “30 de milioane de prieteni” este implicată, de exemplu, în această campanie de adoptări de animale, ea avertizîndu-i în acelasi timp pe francezi că legislaţia prevede pedepse stricte pentru cei care cumpàrà un animal şi apoi îl abandonează în natură sau pe şosele: în principiu acest gest “barbar”, cum arată Fundaţia, îl poate costa pe vinovat o amendă de 30 000 de euro sau chiar 2 ani de închisoare.

“Oare la ce foloseşte ziua internaţională a filosofiei? “, m-am întrebat în dimineaţa aceasta la micul dejun, în timp ce mîncam un iaurt… Oare este ziua cînd ni se sugerează să gîndim cu ceva mai multă intensitate decît în celelalte zile? Tulburat de această idee, în timp ce aruncam la pubelă un superb pahar din  plastic în care fusese iaurtul, am avut o revelaţie. Mi-am dat seama brusc de ce a căzut comunismul: din cauza etichetelor de pe produsele venite din Occident.

Pare o glumă filozofică dar nu e: comunismul a fost învins din punct de vedere ideologic de etichetele, pungile şi ambalajele occidentale. Si nimeni n-a evaluat pînă acum forţa subversivă a acestor etichete şi a acestor ambalaje. Efectul lor asupra noastră, în anii grei, a fost mai puternic decît suntem noi capabili să o recunoaştem. Toate produsele care ajungeau la noi din vest aveau un dublu impact, unul estetic şi altul emoţional. Impactul estetic se manifesta prin faptul că nimeni nu arunca niciodată un ambalaj venit din vest. Cutiile de cafea erau păstrate la nesfîrşit pe o poliţă în bucătărie chiar şi după ce se termina cafeaua din ele. O sticlă de whisky, chiar dacă era golită, nu se arunca niciodată, se umplea eventual după aceea cu ţuică. O sticlă din plastic de Coca-cola devenea şi ea un obiect fetiş, era imposibil de aruncat, oamenii o refoloseau într-un fel sau altul, fie că puneau în ea lapte, fie că o ţineau ca pe o ofrandă sau ca pe o pradă de război în cămară. Cînd primeau ciocolată din Occident, est-europenii aveau grijă întîi să desfacă uşor, cît mai delicat, ambalajul, ca să păstreze undeva bine întins staniolul… Pungile care veneau din Occident erau şi ele un bun preţios şi oamenii ieşeau cu ele la cumpărături, oarecum mîndri că aveau o pungă “occidentală”. Toate aceste “pungi” se plimbau de altfel prin oraşele noastre cenuşii cu o anumită nonşalantă, exista un fel de protest surd şi metaforic al pungilor… Rare erau persoanele care să nu fi avut în casă o astfel de pungă provenită din Germania sau din Italia… Putem vorbi chiar de un protest al pungilor din plastic, după cum putem vorbi despre mesajul lor anti-comunist… În ţările este-europene unde libertatea de expresie era inexistentă, oamenii protestau prin pungile de plastic pe care le purtau în buzunar sau le utilizau pentru cumpărat pîine, făină, salam. Ar trebui să le fim recunoscători acestor pungi, cred eu, pentru că ele ne-au ajutat să ne exprimăm disperarea, dacă n-am fi avut aceste pungi cu care să umblăm de colo-colo şi să ne afişăm protestul ne-am fi asfixiat, am fi murit dracului de neputinţă şi de umilinţă. Cînd gurile noastre erau cusute, noi protestam de fapt cu pungile, nu eram decît nişte pungi ambulante care se plimbau prin Bucureşti, prin Sofia, prin Kiev. Pe aceste pungi figurau tot felul de desene atrăgătoare, tot felul de imagini occidentale, tot felul de texte aparent comerciale dar de fapt protestatare. Nu, nici un filozof nu s-a ocupat niciodată de semantica acestor imagini şi texte imprimate pe pungile de origine occidentală înainte de 1989. Pe unele era scris MARLBORO, pe altele ELVIS, pe altele SUPERMARKET… Pentru est-europeni, însă, toate aceste cuvinte aveau o cu totul altă semnificaţie, ele însemnau de fapt JOS COMUNISMUL!

Iată la ce este bună Ziua Mondială a Filosofiei, putem să le aducem un omagiu pungilor, etichetelor şi ambalajele occidentale care au ros din interior comunismul… Ele au fost dizolvantul ideologiei totalitare, marxism-leninismul s-a evaporat în ele. Pentru că ele au lucrat asupra creierului, asupra imaginarului. Era suficient, pe vremuri, să te uiţi la cutia de cafea occidentală în care păstrai de fapt zahărul ca să respiri puţină speranţă. Toate aceste etichete şi ambalaje erau ca nişte ferestre spre occident, tot atîtea tunele de evadare mentală. Cînd ne cumpăram blugi era absolut nevesar ca marca LEVI’S să fie vizibilă, iar dacă mai puneam mîna şi pe un tricou occidental pe care scria LOVE atunci evadarea era totală, sau ne consideram deja integraţi în Europa… Toate aceste cuvinte străine şi toate aceste imagini colorate ne-au ajutat de fapt să rezistăm într-o lume în care lipseau culorile. Da, acesta este adevărul, comuniştilor nu le plăceau culorile, detestau culorile, cu excepţia steagului roşu bineînţeles.

N-aş merge atît de departe cu curajul reflexiv, de Ziua Mondială a Filosofiei, încît să pretind că sistemul comunist ar mai fi durat dacă comuniştii ar fi fabricat ambalaje mai frumoase. Fapt este însă că regimurile comuniste nu au înţeles niciodată cît de persuasivă este forţa imaginii. Iar dacă şi-a fi luat, la acea oră, nişte directori de imagine occidentali, ar mai fi rezistat fără îndoială o vreme.

Astăzi ar trebui să însă să le ridicăm un monument tuturor acestor etichete, ambalaje şi pungi. Ar trebui să le fim recunoscători, să ridicăm o statuie a pungii occidentale… Ambalajele au fost ca nişte zei, ca nişte icoane, ca nişte obiecte fetiş, ca nişte moaşte… Valoarea lor de întrebuinţare, în ţările din est, era cu totul alta decît cea pentru care fuseseră făcute în Occident… Ele erau pur şi simplu mesaje primite din lumea liberă, ele erau dovezi că o viaţă mai bună era posibilă. Puse alături de ambalajele comuniste ele deveneau copleşitoare,  pentru că erau superioare. Ori, toate aceste reflecţii se fixau în creierul oamenilor. Est-europenii nu aveau nevoie de demonstraţii sofisticate pentru a ajunge la concluzia că marxism-leninismul era o ideologie stupidă, mesajul pungilor era suficient. Mai puternică, mai violentă decît înfruntarea ideologică frontală  dintre vest şi est a fost lupta frontală dintre pungile de plastic occidentale şi plasele de aţă autohtone, între etichetele colorate de pe produsele occidentale şi hîrtia de marmeladă autohtonă, între roşul sticlei de coca-cola şi roşul steagului comunist…

Mă simt liniştit. Ziua Mondială a Filosofiei m-a ajutat să înţeleg de ce a căzut comunismul. Induioşat, recuperez din pubelă plaharul de plastic în care a fost iaurtul şi decid să-l păstrez.