Imaginaţi-vă că sîmbătă 13 noiembrie ieşind în stradă descoperiţi brusc că toată lumea este zîmbitoare. Faptul vi se pare destul de straniu şi chiar vă sperie puţin. “Poate că nu m-am trezit încă bine din somn”, vă spuneţi atunci şi vă propuneţi imediat să mai beţi o cafea.  Dar nu, chiar şi după a doua cafea, lucrurile nu se schimbă, vînzătorii vă zîmbesc şi vă întîmpină cu un “bună ziua” senin, colegii de la birou parcă s-au transformat peste noapte în nişte oameni calmi şi gentili, chiar şi şeful dumneavoastră şi-a schimbat total comportamentul, a devenit mai înţelegător, mai amabil, mai deschis (de altfel nici nu se mai închide la el în birou, uşa sa rămîne toată ziua larg deschisă).

“Fără îndoială, s-a întîmplat ceva cu rasa uimană” vă spuneţi dumneavoastră cînd descoperiţi, mai tîrziu, că şi poliţiştii de pe stradă şi-au modificat atitudinea, că taximetriştii sar de la locul lor să le deschidă portiera clienţilor şi că la televizor politicienii care altădată se înfruntau recurgînd la grimase grosolane şi la tot felul de invective au descoperit dintr-o dată curtoazia şi chiar atunci cînd nu sînt de acord unii cu alţii nu-şi mai aruncă priviri ucigătoare. Read more »

Despre cum funcţiona îndoctrinarea pe vremea comunismului, toată lumea ştie câte ceva. Unii au trăit-o pe viu, iar generaţia mai tânără a aflat destule lucruri de la cei vârstnici. Este disecată însă mult mai rar îndoctrinarea din lumea occidentală şi din noua eră capitalistă.
Despre cum ne îndoctrinează societatea de consum şi mai ales doctrina ultraliberală, care a fost dominantă în ultimele două decenii se vorbeşte mai puţin. Şi pe bună dreptate, pentru că este o formă de spălare pe creier mai subtilă, mai puţin directă decât cea pur ideologică. Este tipul de îndoctrinare infinit mai complexă, la care suntem noi înşine complici şi la care participă maşina mediatică şi foamea noastră de imagini, complexele noastre istorice şi mai ales distanţa, faptul că suntem departe de modelul nostru suprem care este cel american. Read more »

Mai sunt câteva zile pîna la închiderea, duminica, a Salonului Mondial al Automobilului de la Paris. Eveniment important, foarte mediatizat, inclusiv pentru fetele frumoase care au fost mobilizate sau mai bine spus angajate de organizatori  cu scopul de a prezenta diversele modele noi de automobile.  Ziaristii care au scris despre acest Salon nu sunt orbi: ei au observat ca sublimele masini sunt prezentate de femei sublime îmbracate destul de vag, ceea ce nu este de loc în defavoarea lor, adica a fetelor, si nici în defavoarea comertului cu masini. Pentru ca în zilele noastre aceasta forma de publicitate a devenit ceva banal, moneda curenta ca sa zic asa în domeniul publicitatii: nici macar o periuta de dinti nu se vinde astazi fara un surâs frumos de femeie alaturi. Read more »

Febra legată de dosarul rromilor a mai scăzut puţin, ceea ce nu înseamnă că “problema s-a rezolvat”. Ea a fost însă declarată acum “una europeană”. Matei Vişniec ne analizează acum această formulă: ce este o “problemă europeană”.

O problemă devine, s-ar părea, europeană, numai cînd apare un scandal şi mediile de informare se concentrează masiv pe ea. Read more »

Dacă oraşul Avignon nu şi-ar fi păstrat intacte zidurile, festivalul n-ar fi fost ceea ce este… Poate sună ca o platitudine, dar marea fascinaţie pe care o produce oraşul vine în primul rînd de la ziduri şi doar în al doilea rînd de la Palatul Papilor şi de la faptul că 9 papi s-au perindat în secolul al XIV-lea pe la Avignon. Zidurile oraşului, care formează o centură de piatră cu circumferinţa de 5 kilometri, dau uneori o senzaţie de sufocare, dar separă oraşul medieval de restul regiunii şi îl conservă oarecum înafara timpului.

Multe companii au încecat să joace înafara zidurilor, extra-muros, unde spaţiile de joc sunt mai uşor de amenajat, mai uşor de găsit, şi mai ieftine. Toate aceste tentative n-au dus însă la nimic. Pur şi simplu spectatorii care vin la Festival nu vor să iasă înafara zidurilor pentru a vedea un spectacol. Este ceva ce ţine de un magnet invizibil, de psihologie, de credibilitate. Toate companiile care şi-au încercat norocul jucînd uneori doar la 30 de metri înafara zidurilor, au pierdut. Dacă un teatru sau un spaţiu de joc nu este intra-muros el riscă să nu aibă spectatori chiar dacă spectacolele sunt bune. Un adevărat mister pluteşte asupra acestei atitudini. Oamenii sunt dispuşi mai degrabă să ia maşina şi să meargă să vadă un spectacol programat la 3 sau la 4 sau la 10 sau la 14 kilometri de Avignon, dar nu  le place să iasă cu pasul din incinta oraşului istoric, să treacă de centura de ziduri, să traverseze bulevardul de centură pentru a vedea un spectacol situat imediat extra-muros.

Zidurile sunt un fel de garanţie de magie. Ai ieşit dincolo de ele, magia s-a spulberat. Probabil că multe oraşe din Provenţa, precum Arles sau Saint-Rémy-de-Provence, regretă acum că la un moment dat, pentru a se moderniza şi extinde, şi-au doborît zidurile… Să fi fost avignonezii mai leneşi? Să nu fi vrut ei să-şi dărîme zidurile din lene sau au simţit că ele ascundeau un tezaur turistic? Greu de spus, dar oraşul Avignon este unul dintre puţinele care şi-au păstrat intacte porţile medievale şi zidurile, ceea ce îi conferă une aer majestuos. Zidurile sunt în acelaşi timp memoria oraşului, iar marea sărbătoare teatrală care se desfăşoară la Avignon pare uneori o prelungire a unor tradiţii medievale cum ar fi sărbătoarea nebunilor.

Dimineaţa deja caniculară de iulie la Viena… Un avion vine ca o fantomă şi aterizează discret. Nu e un avion ca toate celelalte, de altfel turnul de control îl dirijează spre o zonă extrem de bine păzită a aeroportului, la o distanţă respectabilă să ziarişti si de mediile de informare. După o vreme, un alt avion aterizează în aceleaşi condiţii de mister si protecţie maximă… Al doilea avion este “parcat” nu departe de primul. Al doilea avion este unul american, primul este rus. Schimbul de spioni poate începe. Un autobuz negru îşi face apariţia. Are geamurile fumurii, persoanele care sunt înăuntru nu pot fi deci zărite. 11 oameni ies din avionul american si urcă în avionul rus, în timp ce 4 oameni ies din avionul rus si urcă în cel american…

Nu, ceea ce povestec eu aici nu este un film, s-a întâmplat cu adevărat pe data de 9 iulie în capitala Austriei. Statele Unite si Rusia au procedat la primul lor schimb de spioni de la încheierea aşa-zisului război rece. Si totuşi, acest tip de secventă ne este extrem de familiară, avem impresia că am mai văzut-o în tot felul de filme americane sau occidentale. Cadru cu cadru, intrăm aproape în ficţiune… cu atât mai mult cu cât schimbul s-a operat la Viena, în Austria, Ori, Viena a fost întotdeauna o platformă de acţiune a spionilor internaţionali, încă din secolul al 19-lea, pe vremea imperiului austro-ungar. Vienei i s-a mai spus “capitala spionilor” chiar si după destrămarea imperiului, după primul război mondial.Cei zece ruşi arestaţi în Statele Unite pentru spionaj au putut deci pleca în tara lor, în timp ce Moscova le-a livrat occidentalilor patru prizonieri ruşi, dintre care trei fuseseră condamnaţi pentru spionaj în favoarea Statelor Unite si a Marii Britanii. Dintre cei patru ruşi pusi în libertate si schimbaţi cu această ocazie. Unul, pe nume Igor Sutiaghine, este un expert în armament strategic si fusese condamnat la 15 ani închisoare pentru spionaj în favoarea Statelor Unite

Totul e bine când se termină cu bine, ar putea exclama spectatorii acestui film care s-a desfăşurat “live” pe aeroportul de la Viena. Si mai ales, ce bine că în acest moment relaţiile dintre americani si ruşi sunt excelente. De altfel ambele părţi au ţinut să rezolve repede această problemă si să pună capăt acestei afaceri.

Dincolo de seninătatea cu care s-a încheiat acest episod merită să observăm si un anume cinism de care dau dovadă cele două părţi. Nimeni nu-şi pune probleme morale în acest context pentru simplul motiv că… fenomenul spionajului s-a banalizat. Într-un mod sau altul toată lumea spionează pe toată lumea, cu mijloace mai subtile sau mai grosolane. La începutul acestui an serviciile secrete britanice denunţau într-un raport spionajul economic si industrial chinez… Să nu credem însă că spionajul în zilele noastre se suprapune pe vechea confruntare a celor două foste blocuri, lumea comunistă pe de o parte si occidentul pe de altă parte. Ţările occidentale practică spionajul industrial si economic si între ele pe fondul unei teribile concurente în domenii de mare specialitate cum ar fi tehnologia aerospaţială.

Eu, personal parcă am totuşi o nostalgie pentru epoca în care Occidentul schimba spioni ruşi prinşi pe teritoriul occidental pentru a elibera dizidenţi ruşi scoşi din Gulag. Astăzi schimbul este mai sec, spioni contra spioni.

Să ne imaginăm o singură secundă că preşedintele Nicolas Sarkozy ia masa cu fostul preşedinte Jacques Chirac şi că acesta din urmă spune: “ehe, pe vremea mea Franţa era campioană mondială la fotbal”… Ce i-ar putea replica Nicolas Sarkozy cînd e clar acum că, în anii preşedinţiei sale, naţionala franceză a avut cel mai prost parcurs din toate timpurile? Nimic. Decît că a luat hotărîrea de a lansa o reformă şi în domeniul fotbalului, pentru recucerirea vechiului statut de mare putere fotbalistică pe care l-a avut Franţa.

Dincolo de această introducere anecdotică, ne putem întreba serios ce semnificaţie poate avea pentru o ţară o teribilă înfrîngere sau o mare victorie sportivă… Ei bine, răspunsul este: nici una. Faptul că naţionala franceză a jucat mai bine pe vremea lui Chirac nu înseamnă că Franţa ar fi astăzi mai demoralizată şi că i-ar merge mai prost. Intr-un editorial din revista Figaro Magazin publicat imediat după eliminarea Franţei de la Cupa Mondială, un comentator scria: “o echipă naţională nu reprezintă de fapt o naţiune, o echipă naţională reprezintă de fapt un sport, şi atîta tot”.

Merită să reflectăm la această afirmaţie, mai ales pe fondul de isterie în materie de comentarii care însoţeşte fiecare competiţie sportivă internaţională.

Devenit sportul planetar numărul unu, cel mai popular, pe cale de a se implanta chiar şi în Statele Unite, fotbalul nu-i mai intereseazà de mult numai pe sportivi şi pe iubitorii sportului: de fotbal se interesezà mediile de afaceri, mediile de informare (în frunte cu televiziunea), bursele, mafioţii de tot felul, agentiile de publicitate şi de turism, numeroase ramuri ale industriei, editorii, şi aşa mai departe.

Iar maşina mediatică, despre care ştim că funcţionează des pe bază de scandal, nu a ezitat să amplifice pînă la paroxism ceea ce s-a întîmplat cu echipa Franţei sau a Italiei. In definitiv, ziarele sunt interesate să-şi măreascà tirajul iar canalele de televizune să atragă cît mai mulţi telespectatori. Maşinii mediatice, deci, îi este indiferent dacă echipa Franţei pierde sau cîştigà, important este să o facă în mod senzaţional… In 1998 Franţa a cîştigat în mod senzaţional Cupa Mondială, iar presa s-a hrănit cu această ştire timp de luni şi luni de zile. Acum, Franţa a fost eliminată pe fond de scandal senzaţional din primul tur, şi presa se pregăteşte să se hrănească din acest lucru în săptămînile şi chiar lunile viitoare.

In 1998 s-au spus multe enormităţi despre succesul naţionalei de fotbal franceze: că ar fi un exemplu de reuşită a integrării, că ar fi fost un efect al unei politici inspirate în materie de sport, că ar fi fost o expresie a unităţii Franţei, chiar a geniului francez, şi aşa mai departe.

Alte enormităţi se spun acum din simplul motiv că maşina mediatică are nevoie de materie, de amplificarea subiectelor, de umflarea lor, de exacerbarea sentimentelor, de manipularea emoţiei… Probabil că în scurt timp vor aparea primele cărţi despre această înfrîngere, despre “aşa zisa grevă fără precedent” a jucătorilor, despre certurile dintre ei… Vom avea cu siguranţă şi primele filme documentare cu titlul “Dezastrul din Africa de sud” şi de ce nu, primele tricouri cu imaginile acestui dezastru pentru că produsele derivate trebuie să se vîndà indiferent de ce se întîmplă pe teren.

Iată, deci, aspectul cel mai monstruos al acestui joc planetar care este jocul mediilor de informare ş al banilor cu fotbalul. Faptul că un grup de jucători milionari, fără prea mare educaţie, bolnavi de vedetism, cărora li s-a urcat succesul la cap, s-au comportat lamentabil nu merita de fapt decît… tăcerea. Dacă brusc nimeni n-ar mai fi vorbit nimic despre ei, da, aceasta ar fi fost o lecţie teribilă pentru aceşti jucători. Aşa, ei continuă să rămînă vedete şi continuă să ràmînă în atenţia publicului şi continuă de fapt să-şi umple buzunarele cu bani chiar şi fără să fi marcat goluri, sau mai bine zis doar cu un singur gol la activ, care nu le-a salvat nici măcar onoarea.

Viaţa soldatului e grea, toată lumea ştie acest lucru. Iar viaţa soldatului rus este poate mai grea decât cea a altor militari din ţările europene. Ceea ce nu le conferă însă nici o circumstanţă atentuantă recruţilor ruşi care au furat mai multe carduri de la victimele poloneze ale avionului prăbuşit pe 10 aprilie lângă Katin. Toată lumea are încă în minte această dramă.

Un avion plin cu demnitari polonezi care încearcă de trei ori să aterizeze pe timp nefavorabil iar a patra oară se face ţăndări într-o pădure de la Katin, nu departe de locul unde, cu 70 de ani în urmă, Stalin ordonase executarea a mii de soldaţi polonezi. Drama avionului prăbuşit accidental în locul unde avusese o altă dramă, istorică, a creat atunci un şoc emoţional planetar. Nici cei mai macabri scenarişti de la Hollywood nu ar fi îndrăznit să imagineze un astfel de scenariu, dar viaţa, ea, este uneori mai macabră decât ficţiunea. Să ne mai amintim că la acea oră autorităţile ruse s-au purtat exemplar, au reacţionat cu promptitudine şi compasiune pentru ca polonezii să-şi poată trăi momentul de doliu în condiţii de demnitate şi de respect pentru morţii lor.

Şi iată că pe acest fond de durere împărtăşită şi de început de fraternitate între polonezi şi rusi, patru recruţi devin simbolul stupizeniei supreme. Patru recruţi care s-au aflat acolo imediat după prăbuşirea avionului şi care… nu s-au putut abţine să nu şterpelească ceea ce li s-a părut lor că li se cuvenea: câteva cărţi de credit, pentru că proprietarii lor oricum erau morţi. Nu ştim exact cum au procedat cei patru soldaţi: vor fi căutat ei prin buzunarele morţilor? Sau pur şi simplu au cules dintre resturile avionului şi dintre resturile umane acele cărţi de credit împrăştiate în urma impactului, cu tot ceea ce mai conţineau buzunarele şi genţile pasagerilor.

Gestul lor ne aminteşte că rasa jefuitorilor de cadavre nu s-a stins. În evul mediu, a fi jefuitor de cadavre era aproape o meserie. Armate care străbăteau de colo-colo Europa erau urmate de cohorte de prostituate şi de jefuitori de cadavre. A-i deposeda pe morţi de tot ceea ce aveau ei mai de preţ, de la cizme până la dinţii de aur, era aproape tolerat. Exista o anumită toleranţă şi pentru jefuirea corăbiilor care se izbeau de ţărmuri. Locuitorii satelor şi localităţilor respective aveau oarecum dreptul să-şi însuşească tot ceea ce marea arunca pe ţărmuri.

În privinţa jefurii avioanelor care se prăbuşesc, există însă puţine precedente de genul gestului pe care l-au făcut cei patru soldaţi ruşi. Ancheta declanşată de autorităţile de la Moscova pune acum în lumină faptul că trei dintre ei aveau antecedente judiciare. Tot din rezultatele anchetei rezultă că ei au extras cu respectivele carduri în jur de 1600 de euro. Ruşii au promis de altfel că vor rambursa această sumă.

Nu în aceste detalii rezidă însă morala acestui fapt divers, ci în faptul că oamenii normali nu sunt obişnuiţi cu asociaţii atît de brutale ale tragediei cu comedia, ale demnităţii cu josnicia. Cum spunea Napoleon, de la sublim la ridicol nu este decît un pas.

Spectacolul planetar oferit de Cupa Mondială de fotbal este comparabil cu o anumită epocă a Imperiului Roman când mulţimea nu cerea altceva de la împăraţi decât să-i dea pâine şi circ. Iar împăraţii cumpărau într-adevăr pacea socială oferind pâine şi nesfârșite lupte de gladiatori… Astăzi am putea spune că mulţimea nici nu mai cere pâine, ci numai circ. Competiţiile sportive internaţionale se derulează una după alta. Si imediat ce se sfârșește una, încep fazele eliminatoare pentru următoarea. Dintre toate sporturile, însă, fotbalul este cel care a devenit drogul cel mai puternic, sursă primitivă de emoţie şi de defulare, delir individual şi colectiv, paleativ al vidului existenţial.

Fenomenul, sau mai bine spus pasiunea planetară pentru fotbal, a luat forme atât de monstruoase, atât de nefireşti, atât de surprinzătoare, încât a devenit subiect de studiu pentru sociologi, filozofi, psihologi şi eseişti.

Unul dintre ei, francezul Paul Yonnet, autorul unei cărţi intitulată “O mână în plus”, îşi pune câteva întrebări extrem de interesante. Este fotbalul un mijloc prin care poate fi stimulată prietenia şi înţelegerea dintre popoare? se întreabă el. Ei bine, răspunsul nu poate fi greu de ghicit. Nu, fotbalul nu contribuie nici la apropierea dintre oameni, nici la o mai bună cunoaştere a celuilalt, nici la surmontarea prejudecăţilor culturale, nici la promovarea unui spirit de toleranţă… Încă de când au fost inventate Jocurile Olimpice, adică din antichitate, competiţiile internaţionale sunt destinate să pună în valoare identităţile, sunt o confruntare între identităţi, mai spune Paul Yonnet.

Concurentul numărul unu se umflă în pene până la delir şi îşi ascute toate armele agresivităţii pentru a-l învinge pe concurentul numărul doi care şi el se crede cel mai bun. Victoria înseamnă transformarea jucătorilor în eroi naţionali, înfrângerea devine tragedie naţională.

Toate frustrările istorice şi coloniale, toate umilinţele sociale, ba chiar şi ideologiile, sunt astăzi proiectate în competiţiile sportive internaţionale ca şi cum ele ar fi ocazia unei revanşe existenţiale…

Paul Yonnet constată însă, cu tristeţe ce-i drept, că aceste înfruntări sunt necesare. Pentru că altfel cum ar putea ieşi la iveală o anumită parte invizibilă din noi? Când spectatorii urlă, plâng, se emoţionează, se înflăcărează, îşi sfâșie hainele de pe ei, se îmbrăţişează în culmea fericirii unii cu alţii, dansează pe străzi o noapte întreagă după victorie sau se duc să se îmbete şi să plângă după înfrângere, când amatorii de fotbal deci fac toate aceste lucruri plus altele greu de descris, ei bine, aceste comportamente sunt revelatoare pentru complexitatea fiinţei umane.

Specialiştii spun că fotbalul este practicat în lume de două sute cincizeci de milioane de oameni. Si nu sunt cuprinşi în această cifră milioanele de copii şi adolescenţi africani sau sud-americani care joacă fotbal zi de zi, cu îndârjire şi disperare, așteptând şansa, întâlnirea cu vreun căutător de talente, pentru a fi exportaţi apoi în Europa sau captaţi de marile cluburi.

Cine se mai gândește, în aceste condiţii, că pentru fiecare jucător african care reuşeşte să fie cooptat într-o echipă europeană alte zeci de mii de candidaţi nefericiţi rămân să înghită praful în ţara lor, visând însă în continuare la fotbal, pentru că fotbalul este unica lor şansă, pentru că fotbalul este singura posibilitate de evadare, singura fereastră spre altceva, sinonim, deci, cu viaţa.

Cum este posibil ca fotbalul să devină, pentru tot mai mulţi oameni pe această planetă, o chestiune de viaţă şi de moarte? Iată o întrebare care ar trebui să ne îngrijoreze. Cum este posibil ca fotbalul să devină o formă de orgasm colectiv? Iată o altă întrebare tulburătoare pe care şi-o pun unii sociologi. Cum este posibil să credem în fotbal ca într-o religie, deşi ştim că ea se hrăneşte cu bani mulţi şi cu manipulări mediatice grosolane? Mister. Frisonul pe care îl dă acest sport când devine competiţie între naţiuni nu se compară de fapt cu nimic…

S-ar părea că scriitoarea Marguerite Duras l-ar fi întrebat într-o bună zi pe fotbalistul Michel Platini: „care este secretul acestui joc, este el demoniac sau divin?” Iar Platini, idolul a milioane de suporteri, ar fi dat acest răspuns obscur: “fotbalul este pur şi simplu un joc care este iubit, iar motivul pentru care lumea îl iubeşte atât de mult este că fotbalul nu conţine nici un adevăr”.

Iată, poate, cea mai interesanta definiţie a fotbalului. Îl iubim pentru că nu are legătură nici cu realitatea şi nici cu adevărul. El are legătură doar cu cele mai obscure lucruri care se ascund în noi.

Rusia a organizat pe 9 mai o paradă memorabilă la care au participat 10 mii de militari, cea mai mare din 1991 încoace. Dincolo de aceste parăzi există însă anumite mesaje… Anumite mesaje şi multă propagandă. Agenţia France Presse relua într-o depeşă, luni, o declaraţie făcută în Piaţa Roşie de o femeie, de o persoanà anonimă deci. Ea spunea: “tot acest armament care defilează îţi produce o senzaţie foarte agreabilă pentru că îţi dai seama că este destinat să te apere”.  Iată o declaraţie care spune de fapt totul. Femeia era impresionată, entuziasmată, mîndră de ţara ei. Puterea şi-a atins scopul, pentru că reacţia acestei femei este de fapt reprezentativă pentru ce au simţit ruşii în general.

După perioada de ezitări, de tranziţie, de slăbiciune, iată cà poporul rus are din nou parte de spectacolul cu care s-a mai întîlnit şi pe vremea lui Stalin, şi pe vremea lui Brejnev: cel de exaltare al mîndriei naţionale prin etalarea puterii militare a naţiunii.

O stratagemă veche de cînd lumea, de cînd există soldaţi şi armate, conflicte şi manipulare a opiniei publice. Bolşevismul sovietic, fascismul italian şi nazismul german au reînnoit însă acest gen de spectacol popular dîndu-i, în perioada interbelică, o notă suprarealistă. Aceste spectacole erau destinate nu numai să-i sperie pe duşmani, dar şi să înăbuşe în faşă orice intenţie de revoltă sau de contestaţie pe plan intern. Parăzile organizate de Stalin, Hitler, Musolini erau tot atîtea mesaje externe şi interne. Iar pe plan intern populaţia înţelegea imediat că nu avea nici cea mai mică şansă de a-şi păstra vreun spaţiu de libertate individuală. Imaginea oferità de aceste parăzi era una piramidală, perfect ierarhică: în frunte, sau în vîrful piramidei se afla şeful suprem, în jurul lui se afla partidul unic şi un impresionant aparat militar, iar la bază se afla un popor entuziasmat dispus să-l urmeze orbeşte pe şef.

Marile democraţii occidentale au avut şi ele parăzile lor, ceva mai puţin înspăimîntătoare… Republica Franceză a fost o mare producătoare şi consumatoare de asemenea parăzi, destinate să vorbească despre gloria Franţei. Chiar şi astăzi, parăzile militare organizate cu ocazia zilei naţionale a Frantei, pe 14 iulie, pe bulevardul Champs Elysées, între Arcul de Triumf şi Piata Concorde, sunt un spectacol popular… Ele evocă atît tradiţia cît şi statutul Franţei de putere nucleară cu un rol special pe mapamond. Franţa este însă ţara care a inventat parăzile de reconciliere, model pe care l-a preluat acum Rusia. In 1994 preşedintele francez de atunci, Jacques Chirac, a invitat o unitate de soldaţi germani să defileze pe Champs Elysées, ceea ce unor francezi mai vîrstnici le-a provocat un frison neplăcut…

Personal, consider că acest parăzi pot fi calificate oricum dorim, dar nu de glorioase. Dacă, prin absurd, soldaţii morţi pe toate fronturile Europei ar putea participa la aceste paràzi, atunci ei ne-ar spune întîi de toate că moartea lor nu a fost în nici un fel glorioasă şi în nici un fel eroică… Imaginea soldatului cu steagul în frunte lansat spre liniile duşmanului este şi ea una de propagandă. Soldaţii războaielor moderne au murit, în cea mai mare parte, seceraţi de tifos şi de alte boli, au murit de epuizare şi de frig, au murit în bombardamente oarbe sau seceraţi în cursul unor asalturi absurde. Iar dacă am putea, prin cine ştie ce modalitate magică, să desprindem de pe buzele lor ultimele lor cuvinte, în nici un caz ele nu sunt cuvinte eroice (gen patrie sau partid), ci nişte teribile înjurături.