POEME IN MISCARE

poesie 216x300 POEME IN MISCAREAltadata poeţii visau să fie publicaţi sub formă de carte… astăzi ei visează, cel puţin în Franţa, să fie publicaţi în… metrou. Pare o glumă dar nu e. De două decenii, Regia Autonomă a Transporturilor Pariziene lansează în fiecare an un concurs de poezie şi haikuuri, iar cele mai bune texte sunt afişate în metrou. Ceea ce, intre noi fie vorba, este mult mai avantajos decât dacă ar fi publicate într-o carte, pentru că metrourile pariziene transportă zilnic zece milioane de călători… Ceea ce înseamnă zece milioane de cititori potenţiali. Ce n-ar da un scriitor să se ştie citit de zece milioane de oameni, chiar dacă e vorba de un poem în două versuri… Se ştie că în Franţa puţină lume cumpără efectiv poezie, deci multă lume vine mai degrabă la recitaluri de poezie, cum sunt cele organizate cu ocazia “primăverii poeţilor”, manifestare lansată pe 8 martie.

Cu metrourile pariziene, în număr de 3000, se plimbă însă… în jur de 600 de poeme, iar eu personal găsesc foarte poetic acest lucru, că există poeme mobile, călătoare, care străbat Parisul de colo-colo… Mă întreb dacă poemele din vagoanele de metrou nu sunt puţin geloase pe cele afişate în staţiile de metrou şi care sunt, deci, fixe, sedentare. Aceasta este însă soarta textelor literare, nu există egalitate între ele, unele sunt mai bune, altele mai proaste, unele mai citite, altele mai necitite, unele se mişcă prin Paris, altele stau pe loc în staţiile de metrou… Să mai notăm însă că în vagoanele de metrou nu sunt expuse numai poeme recente, ci şi unii clasici: ochiul călătorului poate cădea deci pe un vers de Rimbaud sau de Victor Hugo, pe un vers de Verlaine sau de Beaudelaire… Iar în ce priveşte concursurile de poezie organizate de Regia Autonomă a Transporturilor Pariziene, ei bine, în fiecare an participă la ele cam între 7000 şi 8000 de persoane… Dovadă că poezia nu a murit, deşi marile edituri sunt avide să publice în primul rând romane… Romanul n-a devenit deci groparul poeziei, ea continuă să se infiltreze în viaţa noastră, chiar şi la Paris.

În orice caz, până pe 21 martie poezia va fi regina artelor, dată fiind această manifestare, “primăvara poeţilor”, care a început, cum spuneam, pe 8 martie, Ziua Internaţională a Femeii, şi se va încheia pe 21 martie, ziua de 21 martie fiind Ziua Mondială a Poeziei.

Frumoasă paranteză poetică deci între două date cu încărcătură simbolică.

Actuala ediţie a manifestării “Primăvara poeţilor”, ajunsă la a 12-a ediţie, se numeşte “Couleur femme”… Traducerea mot-à-mot nu spune mare lucru, “culoare femeie”, dar sensul titlului este că de data aceasta poezia feminină va fi pusă în evidentă… Sunt, deci, la mare onoare poetesele: de notat că în limba franceză acest cuvânt este mai puţin pejorativ decât în limba română. Poezia scrisă de femei va fi deci citită şi auziră mai peste tot în aceste zile, şi îmi face plăcere să descopăr într-o depeşă a agenţiei France Presse numele poetei de origine română Linda Maria Baros, foarte activă în ultimii ani în Franţa pe tărâmul poeziei, ea a şi publicat de altfel mai multe volume.

Şi, pentru că este anul Rusiei în Franţa, mai multe poetese din Rusia sunt invitate să efectueze turnee cu lecturi în Franţa, dar şi poetese din Turcia pentru că tocmai a fost Anul Turciei în Franţa…

Primăvara poeţilor înseamnă, pentru a rezuma, 15 000 de manifestări în total, în Franţa şi străinătate, o sursă de oxigen într-un moment când s-a adunat prea mult pesimism şi numeroase eşecuri peste umanitate. Cine ştie, dacă ar fi mai atenţi poate că, oamenii ar descoperi în poezie multe dintre răspunsurile la întrebările lor esenţiale.

Muzee insolite la Paris

contarini polignac m 300x218 Muzee insolite la ParisPentru cei care, la Paris, au văzut şi revăzut marile muzee, pentru cei care au vizitat şi revizitat marile monumente, editura Parigramme propune un ghid al muzeelor insolite, adevărate cabinete de curiozităţi ascunzînd enorm de multe suprinze. In jur de o sută de astfel de locuri exotice şi ascunse sunt repertoriate de acest ghid, locuri aflate înafara traseelor turistice obişnuite. Am putea spune că amatorul de muzee insolite trebuie să înveţe să scotocească prin Paris pentru a le găsi, dar ce satisfacţie cînd ajungi să descoperi bijuterii emoţionale precum muzeul vieţii romantice, muzeul erotismului, muzeul vinului, muzeul artelor de bîlci sau muzeul aerului…

Aceste muzee originale ascund adevătare comori şi sunt găzduite, uneori, în tot felul de subsoluri şi pivniţe, în apartamente private sau în restaurante. Umorul şi nostalgia fac parte din exponate, ca să nu mai vorbim de atmosferă.

Muzeul Singer Polignac se află, de exemplu, într-un spital, pentru că expune opere de artă realizate de bolnavi mintali. El conţine 500 de lucrări realizate între 1890 şi 1960 cînd s-a dezvoltat foarte mult în Franţa terapia prin pictură, desen, modelaj şi alte discipline artistice.

Muzeul Catacombelor, aflat în galerii subterane de unde se extrăgea pe vremuri piatra de construcţie, conţine în jur de… 6 milioane de schelete. “Parizienii sunt de trei ori mai numeroşi sub pămînt decît la suprafaţă”, ne explică, nu fără o undă de umor macabru, Dominique Lesbros, realizatorul ghidului. Din detaliile furnizate de el mai aflăm că aceşti morţi au ajuns în catacombe în urma demolării a peste 30 de cimitiruri pariziene, mai ales în cursul secolului al XIX-lea pe fondul marilor lucrări de modernizare a Parisului.

Pentru amatorii de vizite subterane extrem de interesant rămîne Muzeul fostelor cariere ale Capucinilor, aflat la 20 de metri sub pămînt, cu accesul prin incinta spitalului Cochin, foarte cunoscut la Paris. Vizitatorii descoperă în acest muzeu că Parisul subteran este o lume aparte: 300 de kilometri de galerii se află sub oraşul luminilor, iar dintre acestea 65 de kilometri de galerii pot fi găsite doar în arondismentul al 14-lea, unde piatra de construcţie era, s-ar părea, cea mai abundentă. Greu de imaginat pentru cineva care se află în faţa catedralei Notre-Dames că 30 la sută din piatra pe care o conţine a fost extrasă din… măruntaiele Parisului…

Mărturiesc că eu, personal, am însă o mare slăbiciune pentru muzeul artelor de bîlci, găzduit într-un ansamblu de foste depozite pe cheiurile Senei, în zona Bercy. Un colecţionar pasionat, pe nume Jean-Paul Favand, a adunat acolo tiribombe şi căluşei de altă dată, caruseluri şi manejuri, velocipede şi oglinzi deformante, flaşnete şi gondole de lemn… O întreagă lume dispărută poate fi regăsită în acest muzeu feeric: o lume a acelor bîlciuri populare în care artiştii şi cascadorii se întîlneau cu şarlatanii şi ghicitorii. Spirit fin şi amator de frumos, Jean-Paul Favand, colecţionarul, a adunat din întraga Europă doar obiectele care aveau şi o conotaţie artistică, obiecte şi instalaţii de bîlci sculptate şi pictate de artişti uneori naivi, dar inventivi şi plini de har…

Imposibil de enumerat, pe spaţiul unui articol, toată bogăţia de muzee repertoriate de acest ghid. Ele sunt pe toate gustirile însă. Parisul mai muzeul vechilor orologii 196x300 Muzee insolite la Parisascunde şi un muzul al fumătorului, un muzeu al mulajelor dermatologice şi un muzeu al evantaiului. Sublim este muzeul vechilor orologii. Captivant este muzeul lămpilor, lampadarelor şi corpurilor de iluminat de altădată…

Mai există şi un muzeu al fonografelor şi al gramofoanelor, dar şi un muzeu al hard-rock-ului. Lîngă Opera Garnier poate fi vizitat un muzeu al parfumului unde este expusă, printre altele, o spectaculoasă colecţie de flacoane de parfum, precum şi o orgă de parfum de secol XIX conţinînd 400 de fiole cu esenţe diferite…

Fără îndoială, acest ghid îşi merită adjectivul de insolit, pentru că nu altfel poate fi calificat muzeul misionarilor martiri. El conţine obiecte şi documente aparţinînd diverselor ordine de misionari care au fost executaţi sau ucişi în cursul deplasărilor lor pe planetă… Cei mai mulţi s-ar părea că şi-au pierdut viaţa în Orientul apropiat şi îndepărtat. Primele obiecte care au constituit baza acestui muzeu datează din… 1843.

In registrul frisoanelor garantate mai pot fi vizitate muzeul canalelor de scurgere din Paris şi muzeul anatomiei patologice. In acesta din urmă, un adevărat lăcaş al ororilor, pot fi “admirate” 6500 de tumori, chisturi şi excrescenţe care plutesc senin în borcane cu formol.

Pentru spiritele mai prudente Parisul oferă însă un larg evantai de muzee cu totul şi cu totul poetice, precum muzeul ceaiului, muzeul păpuşilor şi muzeul frivolităţilor din perioada “la belle époque”.

Autorul acestui ghid, împreună cu fotograful care l-a ajutat, pe nume Sylvain Ageorges au avut inspiraţia de a clasifica muzeele insolite pe categorii. Frumoasă idee, altă sursă de poezie de fapt pentru că aşa aflăm că Parisul posedă muzee de istorie dar şi muzee de atmosferă, muzee de societate dar şi muzee mistice, muzee savante dar şi muzee epicuriene, muzee sanctuar dar şi muzee feerice… Pentru cei care vor să aprofundeze Parisul ghidul muzeelor insolite est un instrument extrem de preţios, şi un veritabil catalog de curiozităţi subtile.

Casanova revine…

giacomocasanova Casanova revine…In general, la auzul acestui nume, Casanova, lumea face o relaţie imediată cu imaginea “seducătorului”. Si este adevărat că Giacomo Girolamo Casanova, născut în 1725 la Veneţia, a lăsat în urma sa o faimă de seducător. El a fost însă şi un excelent mînuitor al condeiului, altfel spus un veritabil scriitor de talent, iar limba în care a scris nu este italiana ci… franceza. Era şi epoca în care Franţa se afirma ca  prima putere europeană şi ca inspiratoare a lumii. Putem spune chiar că prima mondializare a fost franceză, iar limba franceză se vorbea la toate curţile Europei.

Casanova revine însă în actualitate pentru că… au ieşit din neant, ca să zic aşa, 3700 de pagini de memorii scrise de el… pagini pe care le cumpără acum Biblioteca Naţională a Franţei, cu preţul nu tocmai neglijabil de 7 milioane de euro… Insuşi ministrul francez al culturii, Frédéric Mitterrand a ţinut să semneze actul de cumpărare a acestui voluminos manuscris, pentru că avem de-a face de fapt şi cu cea mai scumpă achiziţie făcută vreodată de această venerabilă instituţie, Biblioteca Naţională a Franţei.

Despre Casanova, care şi-a petrecut numeroase momente la Paris şi în Franţa în general, se mai ştie că a fost diplomat dar şi un veritabil escroc. Nu degeaba veneţienii l-au închis la un moment dat într-o nu mai puţin celebră închisoare din oraşul dogilor, de unde a reuşit să evadeze însă.. Mare călător, el s-a plimbat mereu între Franţa şi Italia, între Elveţia şi Germania, între Spania şi Anglia, ajungînd şî în Rusia. Casanova i-a cunoscut şi a conversat cu marii intelectuali ai secolului luminilor, precum Voltaire şi Jean-Jacques Rousseau.

Despre toate aceste peregrinări este vorba şi în manuscrisul care intră acum în posesia Bibliotecii Naţionale a Franţei, după ce a fost păstrat în secret de un colecţionar care a vrut să rămînă anonim. De notat că memoriile sale sunt publicate de mult, şi că scrierile sale sunt foarte apreciate nu numai de “casanovişti”, adevăraţi specialişti în opera şi în viata lui Casanova, ci şi de publicul larg. In treacăt fie spus, el menţionează în memoriile sale nici mai mult şi nici mai puţin decît 122 de cuceriri feminine, printre care o călugăriţă.

După acest tezaur galant aflat multă vreme în Germania, vorbesc de manuscrisele lui Casanova, au alergat, de la moartea personajului nostru, mulţi colecţionari şi amatori. Iar povestea acestui manuscris de 3700 de pagini este, şi ea, destul de spectaculoasă iar pe alocuri obscură. Se ştie, de exemplu, că aceste pagini au ajuns, după moartea autorului lor, la Leipzig, unde au scăpat ca prin minune de bombardamentele din anii celui de-al doilea război mondial. Aceste pagini au reieşit la lumină doar în 2007, iar de atunci încoace Biblioteca Naţională a Franţei s-a străduit să adune banii necesari achiziţionàrii lor…

Sigur că, pe timp de criză, s-ar putea ca unii să considere drept un mare lux achiziţionarea acestor manuscrise. Dar ei nu au dreptate, scrierile lui Casanova fac parte din patriomoniul european al secolului luminilor, şi din ele emană nu numai spiritul unui libertin, ci şi pasiunea pentru libertate a unei epoci.

Şefii de stat francezi şi literatura

jacques chirac memoires 187x300 Şefii de stat francezi şi literaturaIn topul celor mai citite eseuri figurează, luna aceasta, două cărţi scrise de doi oameni care s-au aflat la conducerea Franţei pînă nu demult: pe locul doi se află cartea unui fost prim ministru, Lionel Jospin, iar pe locul opt se află primul volum al memoriilor unui fost preşedinte, Jacques Chirac. Ciudată ironie a destinului: francezii îi citesc de zor pe nişte oameni care ne povestesc istoria recentă a Franţei. Ironia este şi mai mare în cazul lui Lionel Jospin: cînd a candidat pentru alegerile prezidenţiale, în 2002, el ar fi vrut să iasă pe locul al doilea, la primul tur de scrutin, împreună cu Jacques Chirac. Dar n-a fost să fie, francezii l-au preferat pe locul doi pe şeful extremei drepte. In schimb, Lionel Jospin se află pe locul al doilea acum, dar în topul celor mai citite eseuri…

Dintre toate ţările din lume, Franţa pare să fi dat cel mai mare număr de preşedinţi şi prim miniştri care au cochetat cu literatura şi cu memorialistica. Dintre cei recenţi, unul este membru al Academiei Franceze, Valéry Giscard d’Estaing, deşi gurile rele spun că romanele sale edulcorate n-au nici o valoare. Ultimul dintre ele, în care imaginează o poveste de dreagoste între un preşedinte francez şi o prinţesă britanică (aluzie la Diana), este chiar considerat de critică drept total ridicol.

Mult mai interesante sunt scrierile generalului De Gaulle, publicate în prestigioasa colecţie La Pléiade a Editurii Gallimard. Deşi, şi în cazul său, unii îl critică pentru stilul său plin de emfază, iar gurile rele spun că De Gaulle ar trebuie scos acum din “La Pléiade”.

Şi François Mitterrand, preşedinte al Franţei între 1981 şi 1995, a lăsat în urma sa în jur de 20 de titluri, mai ales eseuri şi corespondenţă, el fiind însă mai ales un mare prieten al scriitorilor. Unii dintre ei, precum scriitoarea Françoise Sagan, s-a aflat chiar în anturajul său intim. El l-a admirat mult, printre alţii, şi pe Emil Cioran, pe care s-ar părea că l-a şi invitat de două ori să ia masa la Palatul Elysée, dar filozoful nostru cinic a refuzat cu înţelepciune (în viziunea sa un filozof nu avea nici un motiv să se aşeze la masă cu puterea).

Un veritabil scriitor este şi Dominique de Villepin, fost prim ministru pe vremea preşedintelui Chirc. El este autorul unor cărţi despre Napoleon, al unor eseuri despre lumea contemporană dar şi al unui roman, apărut anul trecut, şi intitulat “Ultimul martor” (titlu premonitoriu pentru că Villepin se află implicat într-un complicat proces de manipulare politică). Dominique de Villepin i-a surprins însă pe contemporanii săi în 2007 şi cu un eseu de 800 de pagini despre… puterea poeziei. De altfel el însuşi scrie poezie…

Şi pentru că vorbim de poezie, merită să amintim că George Pompidou, iniţial prim ministru şi apoi, între 1969 şi 1974, preşedinte al Franţei, a lăsat în urma sa o… antologie de poezie franceză realizată de el însuşi în 1961.

S-ar părea că dintre toţi cei care s-au perindat în ultimii 50 de ani la cîrma Franţei relaţiile cele mai proaste cu literatura le are… actualul şef al statului Nicolas Sarkozy. Nu ştim precis ce citeşte el, sau ce cărţi i-au plăcut în viaţă, dar ştim ce nu-i place. El a avut proasta inspiraţie acum vreo doi ani de a spune că în adolescenţă era torturat cînd trebuia să citească la şcoală un autor clasic, mai precis un roman din secolul al XVII-lea scris de Prinţesa de Clèves. Ei bine, de atunci, distinsa prinţesă care era de fapt dată uitării a revenit în topul vînzărilor, editurile au reeditat-o şi lumea a început din nou să citească paginile galante ale acestei doamne din lumea bună a secolului al XVII-lea. Dovadă că un şef de stat care nu iubeşte literatura poate totuşi aduce servicii imense literaturii.

In topul celor mai citite eseuri mai figurează însă un nume de fost înalt demnitar: el nu este însă francez ci britanic, şi se numeşte Winston Churchill, fost prim ministru în anii celui de-al doilea război mondial. Memoriile sale legate de perioada 1919-1941 par să fie suscitat un mare interese în Franţa, iar cartea sa se află pe locul 11 în topul vînzărilor. De notat însă că Winston Churchill rămîne singurul înalt demnitar care a obţinut… premiul Nobel pentru literatură, mai precis în 1953, pentru memoriile, eseurile şi discursurile sale încărcate de fibră umanistă şi fineţe analitică.

Despre trista soarta a brazilor de Crăciun în luna ianuarie

beautiful christmas tree Despre trista soarta a brazilor de Crăciun în luna ianuarieNu ştiu prea bine de ce, dar luna ianuarie, sau cel puţin primele ei două sau trei săptămîni, mi se par un fel de agonie a Crăciunlui şi a nopţii de revelion. Oamenii parcă nu vor să se despartă de perioada sărbătorilor şi de zilele de vacanţă, drept pentru care în oraşe rămîn încă agăţate de stîlpi şi de balcoane tot felul de ghirlande şi de instalaţii electrice, vitrinele nu se grăbesc să-şi evacueze globurile şi ramurile de brad, un anumit aer de petrecere întreruptă prea repede pluteşte în aer.

Dar soarta cea mai dureroasă şi paradoxală o au brazii de Crăciun… Ii văd, de ani de zile, pe toată durata lunii ianuarie, cum sunt daţi afară din case, fără milă şi în cele mai umilitoare posturi. Ïi descopăr, goi şi parcă înfriguraţi, zăcînd pe străzi şi pe lîngă ziduri, la marginea trotuarelor sau pe lîngă tot felul de pubele. Cum oamenii nu-şi aruncă brazii de Crăciun toţi în acelaşi timp, aceste expulzări barbare au loc pe rînd… Unii îşi despodobesc pomii imediat după Anul Nou, alţii după Bobotează… Cel puţin la Paris, mă întîlnesc cu aceşti brazi uscaţi şi fără adăpost chiar şi după 15 ianuarie… Faptul că unor familii nu le vine să se despartă de brazii de Crăciun nu înseamnă că nu o fac apoi fără scrupule, şi într-un mod umilitor pentru sărmanele conifere… De altfel, deseori, cînd mă plimb prin cartierul meu sau vin spre Casa Radio, îmi vine să mă opresc în faţa acestor brazi şi brăduţi pe care-i întîlnesc zgribuliţi şi îmi vine să le spun: “aşa sunt oamenii… după ce v-au tratat ca pe nişte generali, v-au decorat şi v-au împodobit, v-au ţinut la loc de cinste şi v-au admirat, acum vă tratează ca pe nişte dezertori, vă pun la stîlpul infamiei şi vă abandonează în frig şi în ploaie… voi sunteţi, după simbolul naşterii Mîntuitorului, simbolul uitării simbolurilor, simbolul transformării rapide a sacrului în gunoi… ”

De cînd am devenit confesorul brazilor de Crăciun aruncaţi pe drumuri, am început să disting mai multe categorii de oameni. Există, înainte de toate, cei care îşi aruncă brazii fără nici o mustrare de conştiinţă, fără să se gîndească o clipă, după ce l-au onorat la cea mai fascinantă sărbătoare creştină, că bradul ar trebui scos din scenă măcar cu o minimă delicateţe. La această delicateţe se gîndesc probabil unii, nu mulţi, care, înainte de a se debarasa de brad, îi taie crengile. Acestea din urmă pot fi aruncate astfel ceva mai uşor la pubelă, în timp ce trunchiul ciopîrţit al bradului este abandonat lîngă pubelă, ca un ciudat invalid de răboi – e ca şi cum unui războinic care a avut o sută de braţe nu i-ar fi rămas după luptă decît cioturile… Mai există însă şi o a treia categoriede oameni: sunt cei care nu reuşesc, parcă,  să-şi arunce brazii pe stradă (ca pe un chiriaş care nu mai are cu ce să-şi plătească chiria) şi îi lasă să zacă o vreme în holurile imobilelor. E ca şi cum aceşti brazi care încep déjà să se usuce ar trebui să treacă printr-un fel de purgatoriu înainte de a înfrunta groapa de gunoi municipală.

Mi s-a întîmplat cîndva, invitat fiind într-o casă de om, undeva la ţară, să asist după noaptea Anului Nou la un ritual care m-a emoţionat: familia respectivă şi-a scos bradul de Crăciun în grădină, l-a transformat în lemne de foc, după care l-a “sacrificat” ritualic urmărind fascinaţi spectacolul focului şi al scînteielor produse de crengile uscate.

Impărtăşindu-vă aceste gînduri şi observaţii nu am, din păcate, nici o soluţie pentru a-i conferi bradului de Crăciun, după ce şi-a îndeplinit rolul, o retragere demnă de darul pe care ni l-a făcut. Dar măcar îi fac şi eu un dar în schimb, scriind aceste rînduri.

Cum confundă uneori occidentalii Bucureştiul cu Budapesta

Teribil, subiect, cu care m-am confruntat de multe ori de cînd sunt în Franţa. Nu l-aş fi abordat însă dacă n-aş fi descoperit o gafă în ziarul Le Monde: un articol semnat de Mirel Bran despre alegerile din România apare ca fiind trimis de la… Budapesta. Sunt aproape sigur că este o greşeală a persoanei care a făcut corectura, şi care, văzînd că e vorba de un subiect românesc.., a plasat acolo numele oraşului Budapesta în loc de numele oraşului Bucureşti. Este adevărat că în franceză sonoritatea celor două oraşe are ceva de natură să păcălească: francezii spun Budapest pentru Budapesta şi Bucarest pentru Bucureşti. Deci, ca să zic aşa, pentru unii, între Budapest şi Bucarest nu este mare diferenţă, dar confuzia trădează şi o lipsă de cunoaştere a Europei de răsărit.

De nenumărate ori, din 1987, de cînd trăiesc în Franţa, am fost martor la acest tip de confuzie. Şi uneori am auzit-o din gura unor intelectuali…

Nu pot să spun cît de penibil este să reacţionezi cînd oameni pe care îi cunoşti de o bună bucată de vreme te întreabă la un moment dat… “Şi, vă mai întoarceţi din cînd în cînd la dumneavoastră, la… Budapest”? Mi s-a întîmplat de multe ori să-i corectez pe aceşti francezi, foarte inimoşi şi foarte simpatici de altfel, spunîndu-le… “Bucarest. C’est pas Budapest, c’est Bucarest. La Capitale de la Roumanie c’est Bucarest”.

Ceea ce nu înseamnă că uneori… confuzia nu se repetă. Mi s-a întîmplat acest lucru şi în Anglia, si în alte ţări europene, dar niciodată în Statele Unite de exemplu. Să fie oare mai atenţi americanii la geografie decît verişorii noştri occidentali?  Greu de spus.

În orice caz, am mai reperat o gafă de acest gen în Franţa, şi anume cînd noi românii suntem lăudaţi pentru… şarmul nostru slav. Complicat devine dialogul şi în acest caz pentru că, evident, nouă ne sare muştarul şi începem să povestim cît suntem de latini… Nu e cazul să disperăm, însă, confuziile ale căror victime suntem fac parte fără îndoială din… identitatea noastră, şi ar trebui să reflectăm la modul în care ne văd ceilalţi, şi să ne întrebăm de ce ne văd în acest fel… şi cu gafele respective.

Ziduri

Zidul Berlinului

Zidul Berlinului

Zidul Berlinului este fără îndoială cel mai celebru dintre toate cele care, în decursul istoriei, i-au separat pe oameni. La ora la care el se prăbuşea, cu 20 de ani în urmă, berlinezii, germanii şi în general toţi cei care se aflau la faţa locului nici nu-şi imaginau că toate acele bucăţele de zid dărâmat urmau să devină nişte adevărate relicve.

De altfel, astăzi, turiştii care se duc să viziteze zidul, sau ce a mai rămas din el şi locul pe care s-a aflat, cumpără mici “mostre” de zid (mai mult sau mai puţin autentice), şi le ţin apoi ca amintire.  Culmea culmilor, muncipalitatea berlineză încearcă acum să recupereze şi chiar să răscumpere cu bani grei diversele tronsoane de zid răspândite fie în Germania fie prin alte colţuri ale lumii, pentru a le expune în muzeul dedicat zidului.

Zidul de la Berlin este o celebritate şi datorită faptului că, până la urmă, povestea sa s-a terminat cu bine. Poporul a învins, Germania s-a reunificat, Berlinul s-a reunificat, familille s-au regăsit şi totul a devenit o amintire încărcată de metafore istorice. Mai există însă şi alte ziduri pe pământ care aşteaptă să-şi încheie cariera cu acest tip de victorie a raţiunii asupra minciunii.

Zid in Fasia Gaza

Zid in Fasia Gaza

Să nu uităm, de exemplu, că oraşul Nicosia, în Cipru, este separat şi el de un fel de “zid”,

şi că reunificarea insulei nu pare să fie la ordinea zilei. Un alt “zid” incriminat de unii istorici şi oameni politici este cel ridicat de israelieni pentru a-i ţine la distanţă pe palestinienii din Cisiordania şi din Gaza. Mai există şi un “zid” ridicat de americani pentru a-i ţine la distanţă pe imigranţii mexicani.

Zidurile n-au lipsit în istorie, nici în vechime şi nici în cea modernă.

Ierusalim2 Ziduri

Ierusalim

Poate că este semnificativ şi faptul că singura construcţie pământeană care se vede de pe lună este… un zid, mai precis cel chinezesc. Unele ziduri sunt simboluri ale modului în care s-au suprapus epocile istorice şi s-au încâlcit fără nici o şansă de descâlcire imediată, cum este Zidul Plângerii la Ierusalim.

Zidurile sunt făcute să se prăbuşească unele după altele, mai devreme sau mai tîrziu.

Sigur, unele se mai prăbuşesc şi din voinţa divină, precum cele de la Ierihon, după cum

Ierusalim Ziduri

Ierusalim

ne spune Biblia. Evreii au fost atunci sfătuiţi de Dumnezeu să sune din trâmbiţe şi să facă procesiuni în jurul cetăţii, şi zidurile s-au prăbuşit. Ce simplu ar fi dacă această reţetă ar funcţiona peste tot.

” Zidul Atlanticului” construit de Rommel în anii celui de-al Doilea Război Mondial pentru a-i ţine la distanţă pe aliaţi a căzut cu mari sacrificii umane: 10.000 de soldaţi au murit în ziua debarcării, pe 6 iunie 1944, când a fost străpuns.

Istoria zidurilor este tragică şi fascinantă, ca să nu mai vorbim că uneori, după ce ele dispar, rămân zidurile psihologice şi afective, în minţile şi în sufletele oamenilor, care sunt chiar mai solide şi mai rezistente decât cele din piatră, beton sau metal.

Franţa, cheltuitoare în plină criză sau Franţa, o preşedinţie cheltuitoare

Philippe Séguin - Cour des Comptes

Philippe Séguin - Cour des Comptes

O noua polemică în Franţa provocată de cheltuielile făcute în ultimele şase luni ale anului trecut când Hexagonul a asigurat preşedinţia Uniunii Europene.  Cifrele au căzut brusc lăsând cu gura căscată o opinie publică obişnuită mai degrabă cu discursurile sobre legate de criza economică… Ei bine, ne informează Curtea de Conturi, anul trecut preşedinţia franceză a Uniunii Europene a costat 171 de milioane de euro. Suma în sine nu spune nimic decât dacă facem nişte comparaţii şi dacă descoperim de exemplu că alte ţări care s-au aflat în fruntea Uniunii Europene n-au cheltuit mai mult de 70 sau 80 de milioane pentru perioadele respective.

“Obrazul subţire cu cheltuială se ţine” – spune o vorbă românească. În Franţa dictonul ar suna altfel, de exemplu: “Noblesse oblige”. La mare tradiţie în ce priveşte fastul se impun şi cheltuielile de rigoare. Iar fastul a fost prezent, poate în doză prea mare, cu ocazia Reuniunii pentru Mediterana, de pe 13 iulie 2008. Ei bine, dacă ne uităm pe lista de cheltuieli a acestei manifestări, avem motive să rămânem uşor uluiţi. Dineul din ziua respectivă, la care au participat 200 de invitaţi, a costat peste un milion de euro, ceea ce înseamnă că un tacâm a fost de aproximativ 5000 de euro. Pedantă cum e, Curtea de Conturi ne dă cifra precisă: 5362 de euro pe invitat. Să auzi şi să nu crezi! Ce-o fi costat atât de scump pe cap de om, greu de înţeles. Poate vinul, dat fiind că în Franţa poţi să bei vin care să te coste trei euro sticla sau 3000 sticla. Sau poate serviciul, dat fiind că dineul a avut loc la Grand Palais.

De altfel, cheltuielile enorme ale acelui “sommet” tot de la Grand Palais se trag. Pentru că, aflăm tot din raportul Curţii de Conturi, Parisul nu are un centru de congrese corespunzător normelor actuale internaţionale. Şi atunci, improvizează. De exemplu a cheltuit 245. 000 de euro pentru a instala la Grand Palais un duş, ca să fie dacă are nevoie preşedintele, instalaţie a cărei durată de viaţă a fost de patru ore, că după dineu toată lumea s-a risipit.

Nu ştiu cum face Nicolas Sarkozy în ultimul timp dar îi care pe cap tot felul de polemici. Ultima era legată de promovarea fiului său într-un post de mare răspundere. Acum s-a iscat discuţia aceasta legată de “tacâmul la 5000 de euro”, mină de aur pentru opoziţie. Dar culmea este că în această ultimă afacere Nicolas Sarkozy chiar că nu poate fi bănuit că ar fi fost beneficiar. Pentru că el, toată lumea ştie, este la regim. De băut alcool nu bea, mănâncă numai carne de pasăre sau peşte, iar în materie de brânză o preferă pe cea mai modestă, mai puţin grasă şi mai puţin sofisticată, brânza de vacă. El sigur n-a mâncat de 5000 de euro la dineul respectiv, deci putem conchide că i se aduc reproşuri nejustificate.

Metronom. Istoria Franţei în ritmul metroului

Métronome. L'Histoire de France au rythme du métroO carte greu de plasat într-o categorie,  scrisă de un actor celebru,  Lorànt Deutsch. Cartea ar putea fi definită totuşi ca un ghid insolit al Parisului şi ca o călătorie romantică în istoria Franţei. Titlul cărţii este de altfel şi el o curiozitate: “Métronome. L’Histoire de France au rythme du métro” (Metronom. Istoria Franţei în ritmul metroului.) Apărută la Editura Michel Lafon, cartea este un enorm succes de librărie, şi s-a aflat timp de multe săptămâni pe primul loc în topul vânzărilor la specialitatea eseuri.

Lorànt Deutsch trăieşte la Paris de 20 de ani, s-a îndrăgostit de acest oraş (şi nu este singurul) şi ne descrie în cartea sa un Paris insolit, ascuns, mai puţin cunoscut, pornind de la numele unor staţii de metrou. El ne istoriseşte însă, concomitent, povestea să de dragoste cu Parisul şi reia tema în unele dintre interviurile sale: pentru el Parisul este o fată… . Ceea ce ne invită aproape să reflectăm la… sexul oraşelor.  Dacă Parisul este de sex feminin şi este o fata, ce am putea spune oare despre Londra ? Că este o bătrână doamnă ? Dar despre Roma ? Că este o “mamă”, aşa cum reiese dintr-un film de Passolini. Dar despre Bucureşti ? Este Bucureştiul un domn sau o doamnă ? În ce priveşte Bucureştiul mărturisesc că am auzit o dată pe cineva spunând că este… o bătrână domnişoară….

Revin însă la cartea lui Lorànt Deutsch şi la mărturisirile sale: dacă ne uităm bine la harta Parisului, spune el, vedem că insula Cetăţii (Ile de la Cité), care este de fapt inima Parisului, unde se afla de altfel şi catedrala Notre Dame, această insulă deci are forma unui… leagăn. Această insulă în formă de leagăn este matricea Parisului, dar pe ea se mai află şi mică şi discretă piaţa Dauphine, care are o formă triunghiulară… ca un pubis feminin, spune Lorànt Deutsch pentru a-şi argumenta demonstraţia, de ce Parisul este o femeie.

Pentru a-şi scrie acest eseu, el a citit însă în jur de 500 sau 600 de cărţi despre Paris. Apoi, mai spune el, a rescris 21 de secole de istorie pariziană, fiecare capitol purtând numele unei staţii de metrou din Paris. De exemplu, staţia “Place d’Italie” evocă nici mai mult şi nici mai puţin, drumul care ducea spre Italia şi spre Roma,  şi care a început să fie frecventat încă din secolul al II-lea al erei noastre. Tot de la Place d’Italie au plecat spre Italia şi trupele franceze în frunte cu Napoelon, imediat după revoluţia franceză.

Există, o altă staţie de metrou numită Notre Dame des Champs (reamintesc că “champ” înseamnă câmp) care evocă existenţa unei catedrale unde, în secolul al III-lea era noastră, se rugă episcopul Saint-Denis, primul episcop creştin al Parisului.

Lorant Deutsch povesteşte atâtea lucruri incredibile, dar adevărate, în cartea sa încât chiar şi parizienii precum şi bunii cunoscători ai istoriei Franţei sunt surprinşi. El ne informează, de exemplu, că prima aşezare a galilor, Lutèce, nu se afla pe Ile de la Cité ci… la Nanterre, că rămăşiţele pământeşti ale ultimilor gali masacraţi de romani se odihnesc sub… Turnul Eiffel, şi că vestigiile primei catedrale pariziene se află sub parkingul unui imobil modern din arondismentul al cincilea. Tot aşa, pentru cei care vor să vadă efectiv ce a mai rămas din închisoarea Bastilia, dărâmată la revoluţie, Lorànt Deutsch ne dă o adresă: un restaurant al cărui patron îşi ţine vinurile într-o pivniţă care este de fapt una din fostele celule ale închisorii.  Din cartea sa mai aflăm, de exemplu, care este originea cuvântului bulevard:   vine din două cuvinte olandeze, bol care înseamnă bârna şi voerk care înseamnă lucrare.

Există multe ghiduri insolite ale Parisului: există un ghid al Parisului subteran (al catacombelor şi al sistemului de canalizare), există un ghid al locurilor unde se poate picninca la Paris, există un ghid al curţilor şi grădinilor interioare, private, ale Parisului, există un ghid al femeilor frumoase din Paris… În această panoplie cartea lui Lorànt Deutsch vine că un formidabil cadou, şi de altfel probabil că se va vinde încă şi mai bine la Crăciun.

Sarkozy, acuzat de nepotism

Jean Sarkozy 300x300 Sarkozy, acuzat de nepotismAtentia opiniei publice franceze este concentrata  zilele acestea pe diverse scandaluri si polemici, începând cu procesul Clearstream, continuând cu afacerea Polanski si terminînd cu criticile care i se aduc ministrului culturii, Frederic Mittérand. Adevaratul scandal, însa, pentru unii observatori, este altul.

Exista, într-adevar, mai multe voci care spun ca adevaratul scandal este altul si anume tentativa de promovare a lui Jean Sarkozy, fiul presedintelui Nicolas Sarkozy, în fruntea unei unei imense structuri de amenajare teritoriala. Este vorba de institutia care se ocupa de  amenajarea sectorului La Defense, din vestul Parisului, implicînd 150 000 de salariati si o populatie de 200 000 de persoane. Jean Sarkozy, care s-a lansat deja pe scena politica, a candidat  pentru aceasta functie, pe care a ocupat-o la un moment dat si tatal sau.

Cum se numeste aceasta manevra de promovare a unui om fara experienta, într-o astfel de functie, decît nepotism? se întreaba pe diverse bloguri unii responsabili politici. Un lider centrist a lansat deja o petitie pe Internet si a adunat o mie de semnaturi, cerîndu-i lui Jean Sarkozy sa renunte la aceasta candidatura. “Terminati-va întâi studiile de drept si faceti cîteva stagii în cîteva întreprinderi si abia mai târziu  candidati pentru aceasta functie”, îl sfàtuieste pe Jean Sarkozy liderul centrist Christopge Grébert.

Cînd ziarele au început sa vorbeasca despre aceasta tentativa de promovare, unii comentatori si oameni politici au crezut ca este vorba de o gluma. Altii si-au amintit însa imediat ca aceasta structura creata în 1958 este o adevarata “pompa financiara” din care s-au aprovizionat toate retelele gauliste. De notat ca în aceasta zona, La Defense, se afla o enorma concentrare de birouri într-un ansamblu de zgîrie nori care continua sa se înmulteasca. Deci, fiul tinteste bine, spun diversi comentatori, ca sa-si creeze o rampa de lansare pentru a merge pe urmele tatalui. Fiul, însa, se arata combativ si pretinde ca, de doi ani, de cînd este presedintele majoritatii respectivului departament, cunoaste toate dosarele.

“Va cer sa ma judecati nu dupa ce scrie în certificatul meu de nastere ci dupa actiunile mele si rezultate” a spus el, cuvinte reproduce  de Agentia France Presse. În tabara stângii, însa, unii responsabili considera, citez, aceasta, posibila numire drept “scandaloasa”. Iata ce declara, de exemplu, un tînar deputat socialist, Michèle Delaunay, cuvinte reluate tot de France Presse “Aceasta numire iminenta este o demonstratie suplimentara a faptului ca nu mai exista masura în ceea ce  priveste puterea detinuta de partidul guvernamental si de presedintele Republicii. Pîna unde va merge coliziunea între putere si lumea banului respectiv a afacerilor? Cum sa nu fie resimtita aceasta numire ca o provocare de ceilalti tineri francezi care, în proportie de 25 la suta, sunt în  somaj si disperati?”.

Staypressed theme by Themocracy