Multe companii au încecat să joace înafara zidurilor, extra-muros, unde spaţiile de joc sunt mai uşor de amenajat, mai uşor de găsit, şi mai ieftine. Toate aceste tentative n-au dus însă la nimic. Pur şi simplu spectatorii care vin la Festival nu vor să iasă înafara zidurilor pentru a vedea un spectacol. Este ceva ce ţine de un magnet invizibil, de psihologie, de credibilitate. Toate companiile care şi-au încercat norocul jucînd uneori doar la 30 de metri înafara zidurilor, au pierdut. Dacă un teatru sau un spaţiu de joc nu este intra-muros el riscă să nu aibă spectatori chiar dacă spectacolele sunt bune. Un adevărat mister pluteşte asupra acestei atitudini. Oamenii sunt dispuşi mai degrabă să ia maşina şi să meargă să vadă un spectacol programat la 3 sau la 4 sau la 10 sau la 14 kilometri de Avignon, dar nu  le place să iasă cu pasul din incinta oraşului istoric, să treacă de centura de ziduri, să traverseze bulevardul de centură pentru a vedea un spectacol situat imediat extra-muros.

Zidurile sunt un fel de garanţie de magie. Ai ieşit dincolo de ele, magia s-a spulberat. Probabil că multe oraşe din Provenţa, precum Arles sau Saint-Rémy-de-Provence, regretă acum că la un moment dat, pentru a se moderniza şi extinde, şi-au doborît zidurile… Să fi fost avignonezii mai leneşi? Să nu fi vrut ei să-şi dărîme zidurile din lene sau au simţit că ele ascundeau un tezaur turistic? Greu de spus, dar oraşul Avignon este unul dintre puţinele care şi-au păstrat intacte porţile medievale şi zidurile, ceea ce îi conferă une aer majestuos. Zidurile sunt în acelaşi timp memoria oraşului, iar marea sărbătoare teatrală care se desfăşoară la Avignon pare uneori o prelungire a unor tradiţii medievale cum ar fi sărbătoarea nebunilor.

Nu, ceea ce povestec eu aici nu este un film, s-a întâmplat cu adevărat pe data de 9 iulie în capitala Austriei. Statele Unite si Rusia au procedat la primul lor schimb de spioni de la încheierea aşa-zisului război rece. Si totuşi, acest tip de secventă ne este extrem de familiară, avem impresia că am mai văzut-o în tot felul de filme americane sau occidentale. Cadru cu cadru, intrăm aproape în ficţiune… cu atât mai mult cu cât schimbul s-a operat la Viena, în Austria, Ori, Viena a fost întotdeauna o platformă de acţiune a spionilor internaţionali, încă din secolul al 19-lea, pe vremea imperiului austro-ungar. Vienei i s-a mai spus “capitala spionilor” chiar si după destrămarea imperiului, după primul război mondial.Cei zece ruşi arestaţi în Statele Unite pentru spionaj au putut deci pleca în tara lor, în timp ce Moscova le-a livrat occidentalilor patru prizonieri ruşi, dintre care trei fuseseră condamnaţi pentru spionaj în favoarea Statelor Unite si a Marii Britanii. Dintre cei patru ruşi pusi în libertate si schimbaţi cu această ocazie. Unul, pe nume Igor Sutiaghine, este un expert în armament strategic si fusese condamnat la 15 ani închisoare pentru spionaj în favoarea Statelor Unite

Totul e bine când se termină cu bine, ar putea exclama spectatorii acestui film care s-a desfăşurat “live” pe aeroportul de la Viena. Si mai ales, ce bine că în acest moment relaţiile dintre americani si ruşi sunt excelente. De altfel ambele părţi au ţinut să rezolve repede această problemă si să pună capăt acestei afaceri.

Dincolo de seninătatea cu care s-a încheiat acest episod merită să observăm si un anume cinism de care dau dovadă cele două părţi. Nimeni nu-şi pune probleme morale în acest context pentru simplul motiv că… fenomenul spionajului s-a banalizat. Într-un mod sau altul toată lumea spionează pe toată lumea, cu mijloace mai subtile sau mai grosolane. La începutul acestui an serviciile secrete britanice denunţau într-un raport spionajul economic si industrial chinez… Să nu credem însă că spionajul în zilele noastre se suprapune pe vechea confruntare a celor două foste blocuri, lumea comunistă pe de o parte si occidentul pe de altă parte. Ţările occidentale practică spionajul industrial si economic si între ele pe fondul unei teribile concurente în domenii de mare specialitate cum ar fi tehnologia aerospaţială.

Eu, personal parcă am totuşi o nostalgie pentru epoca în care Occidentul schimba spioni ruşi prinşi pe teritoriul occidental pentru a elibera dizidenţi ruşi scoşi din Gulag. Astăzi schimbul este mai sec, spioni contra spioni.

Dincolo de această introducere anecdotică, ne putem întreba serios ce semnificaţie poate avea pentru o ţară o teribilă înfrîngere sau o mare victorie sportivă… Ei bine, răspunsul este: nici una. Faptul că naţionala franceză a jucat mai bine pe vremea lui Chirac nu înseamnă că Franţa ar fi astăzi mai demoralizată şi că i-ar merge mai prost. Intr-un editorial din revista Figaro Magazin publicat imediat după eliminarea Franţei de la Cupa Mondială, un comentator scria: “o echipă naţională nu reprezintă de fapt o naţiune, o echipă naţională reprezintă de fapt un sport, şi atîta tot”.

Merită să reflectăm la această afirmaţie, mai ales pe fondul de isterie în materie de comentarii care însoţeşte fiecare competiţie sportivă internaţională.

Devenit sportul planetar numărul unu, cel mai popular, pe cale de a se implanta chiar şi în Statele Unite, fotbalul nu-i mai intereseazà de mult numai pe sportivi şi pe iubitorii sportului: de fotbal se interesezà mediile de afaceri, mediile de informare (în frunte cu televiziunea), bursele, mafioţii de tot felul, agentiile de publicitate şi de turism, numeroase ramuri ale industriei, editorii, şi aşa mai departe.

Iar maşina mediatică, despre care ştim că funcţionează des pe bază de scandal, nu a ezitat să amplifice pînă la paroxism ceea ce s-a întîmplat cu echipa Franţei sau a Italiei. In definitiv, ziarele sunt interesate să-şi măreascà tirajul iar canalele de televizune să atragă cît mai mulţi telespectatori. Maşinii mediatice, deci, îi este indiferent dacă echipa Franţei pierde sau cîştigà, important este să o facă în mod senzaţional… In 1998 Franţa a cîştigat în mod senzaţional Cupa Mondială, iar presa s-a hrănit cu această ştire timp de luni şi luni de zile. Acum, Franţa a fost eliminată pe fond de scandal senzaţional din primul tur, şi presa se pregăteşte să se hrănească din acest lucru în săptămînile şi chiar lunile viitoare.

In 1998 s-au spus multe enormităţi despre succesul naţionalei de fotbal franceze: că ar fi un exemplu de reuşită a integrării, că ar fi fost un efect al unei politici inspirate în materie de sport, că ar fi fost o expresie a unităţii Franţei, chiar a geniului francez, şi aşa mai departe.

Alte enormităţi se spun acum din simplul motiv că maşina mediatică are nevoie de materie, de amplificarea subiectelor, de umflarea lor, de exacerbarea sentimentelor, de manipularea emoţiei… Probabil că în scurt timp vor aparea primele cărţi despre această înfrîngere, despre “aşa zisa grevă fără precedent” a jucătorilor, despre certurile dintre ei… Vom avea cu siguranţă şi primele filme documentare cu titlul “Dezastrul din Africa de sud” şi de ce nu, primele tricouri cu imaginile acestui dezastru pentru că produsele derivate trebuie să se vîndà indiferent de ce se întîmplă pe teren.

Iată, deci, aspectul cel mai monstruos al acestui joc planetar care este jocul mediilor de informare ş al banilor cu fotbalul. Faptul că un grup de jucători milionari, fără prea mare educaţie, bolnavi de vedetism, cărora li s-a urcat succesul la cap, s-au comportat lamentabil nu merita de fapt decît… tăcerea. Dacă brusc nimeni n-ar mai fi vorbit nimic despre ei, da, aceasta ar fi fost o lecţie teribilă pentru aceşti jucători. Aşa, ei continuă să rămînă vedete şi continuă să ràmînă în atenţia publicului şi continuă de fapt să-şi umple buzunarele cu bani chiar şi fără să fi marcat goluri, sau mai bine zis doar cu un singur gol la activ, care nu le-a salvat nici măcar onoarea.

Un avion plin cu demnitari polonezi care încearcă de trei ori să aterizeze pe timp nefavorabil iar a patra oară se face ţăndări într-o pădure de la Katin, nu departe de locul unde, cu 70 de ani în urmă, Stalin ordonase executarea a mii de soldaţi polonezi. Drama avionului prăbuşit accidental în locul unde avusese o altă dramă, istorică, a creat atunci un şoc emoţional planetar. Nici cei mai macabri scenarişti de la Hollywood nu ar fi îndrăznit să imagineze un astfel de scenariu, dar viaţa, ea, este uneori mai macabră decât ficţiunea. Să ne mai amintim că la acea oră autorităţile ruse s-au purtat exemplar, au reacţionat cu promptitudine şi compasiune pentru ca polonezii să-şi poată trăi momentul de doliu în condiţii de demnitate şi de respect pentru morţii lor.

Şi iată că pe acest fond de durere împărtăşită şi de început de fraternitate între polonezi şi rusi, patru recruţi devin simbolul stupizeniei supreme. Patru recruţi care s-au aflat acolo imediat după prăbuşirea avionului şi care… nu s-au putut abţine să nu şterpelească ceea ce li s-a părut lor că li se cuvenea: câteva cărţi de credit, pentru că proprietarii lor oricum erau morţi. Nu ştim exact cum au procedat cei patru soldaţi: vor fi căutat ei prin buzunarele morţilor? Sau pur şi simplu au cules dintre resturile avionului şi dintre resturile umane acele cărţi de credit împrăştiate în urma impactului, cu tot ceea ce mai conţineau buzunarele şi genţile pasagerilor.

Gestul lor ne aminteşte că rasa jefuitorilor de cadavre nu s-a stins. În evul mediu, a fi jefuitor de cadavre era aproape o meserie. Armate care străbăteau de colo-colo Europa erau urmate de cohorte de prostituate şi de jefuitori de cadavre. A-i deposeda pe morţi de tot ceea ce aveau ei mai de preţ, de la cizme până la dinţii de aur, era aproape tolerat. Exista o anumită toleranţă şi pentru jefuirea corăbiilor care se izbeau de ţărmuri. Locuitorii satelor şi localităţilor respective aveau oarecum dreptul să-şi însuşească tot ceea ce marea arunca pe ţărmuri.

În privinţa jefurii avioanelor care se prăbuşesc, există însă puţine precedente de genul gestului pe care l-au făcut cei patru soldaţi ruşi. Ancheta declanşată de autorităţile de la Moscova pune acum în lumină faptul că trei dintre ei aveau antecedente judiciare. Tot din rezultatele anchetei rezultă că ei au extras cu respectivele carduri în jur de 1600 de euro. Ruşii au promis de altfel că vor rambursa această sumă.

Nu în aceste detalii rezidă însă morala acestui fapt divers, ci în faptul că oamenii normali nu sunt obişnuiţi cu asociaţii atît de brutale ale tragediei cu comedia, ale demnităţii cu josnicia. Cum spunea Napoleon, de la sublim la ridicol nu este decît un pas.

Fenomenul, sau mai bine spus pasiunea planetară pentru fotbal, a luat forme atât de monstruoase, atât de nefireşti, atât de surprinzătoare, încât a devenit subiect de studiu pentru sociologi, filozofi, psihologi şi eseişti.

Unul dintre ei, francezul Paul Yonnet, autorul unei cărţi intitulată “O mână în plus”, îşi pune câteva întrebări extrem de interesante. Este fotbalul un mijloc prin care poate fi stimulată prietenia şi înţelegerea dintre popoare? se întreabă el. Ei bine, răspunsul nu poate fi greu de ghicit. Nu, fotbalul nu contribuie nici la apropierea dintre oameni, nici la o mai bună cunoaştere a celuilalt, nici la surmontarea prejudecăţilor culturale, nici la promovarea unui spirit de toleranţă… Încă de când au fost inventate Jocurile Olimpice, adică din antichitate, competiţiile internaţionale sunt destinate să pună în valoare identităţile, sunt o confruntare între identităţi, mai spune Paul Yonnet.

Concurentul numărul unu se umflă în pene până la delir şi îşi ascute toate armele agresivităţii pentru a-l învinge pe concurentul numărul doi care şi el se crede cel mai bun. Victoria înseamnă transformarea jucătorilor în eroi naţionali, înfrângerea devine tragedie naţională.

Toate frustrările istorice şi coloniale, toate umilinţele sociale, ba chiar şi ideologiile, sunt astăzi proiectate în competiţiile sportive internaţionale ca şi cum ele ar fi ocazia unei revanşe existenţiale…

Paul Yonnet constată însă, cu tristeţe ce-i drept, că aceste înfruntări sunt necesare. Pentru că altfel cum ar putea ieşi la iveală o anumită parte invizibilă din noi? Când spectatorii urlă, plâng, se emoţionează, se înflăcărează, îşi sfâșie hainele de pe ei, se îmbrăţişează în culmea fericirii unii cu alţii, dansează pe străzi o noapte întreagă după victorie sau se duc să se îmbete şi să plângă după înfrângere, când amatorii de fotbal deci fac toate aceste lucruri plus altele greu de descris, ei bine, aceste comportamente sunt revelatoare pentru complexitatea fiinţei umane.

Specialiştii spun că fotbalul este practicat în lume de două sute cincizeci de milioane de oameni. Si nu sunt cuprinşi în această cifră milioanele de copii şi adolescenţi africani sau sud-americani care joacă fotbal zi de zi, cu îndârjire şi disperare, așteptând şansa, întâlnirea cu vreun căutător de talente, pentru a fi exportaţi apoi în Europa sau captaţi de marile cluburi.

Cine se mai gândește, în aceste condiţii, că pentru fiecare jucător african care reuşeşte să fie cooptat într-o echipă europeană alte zeci de mii de candidaţi nefericiţi rămân să înghită praful în ţara lor, visând însă în continuare la fotbal, pentru că fotbalul este unica lor şansă, pentru că fotbalul este singura posibilitate de evadare, singura fereastră spre altceva, sinonim, deci, cu viaţa.

Cum este posibil ca fotbalul să devină, pentru tot mai mulţi oameni pe această planetă, o chestiune de viaţă şi de moarte? Iată o întrebare care ar trebui să ne îngrijoreze. Cum este posibil ca fotbalul să devină o formă de orgasm colectiv? Iată o altă întrebare tulburătoare pe care şi-o pun unii sociologi. Cum este posibil să credem în fotbal ca într-o religie, deşi ştim că ea se hrăneşte cu bani mulţi şi cu manipulări mediatice grosolane? Mister. Frisonul pe care îl dă acest sport când devine competiţie între naţiuni nu se compară de fapt cu nimic…

S-ar părea că scriitoarea Marguerite Duras l-ar fi întrebat într-o bună zi pe fotbalistul Michel Platini: „care este secretul acestui joc, este el demoniac sau divin?” Iar Platini, idolul a milioane de suporteri, ar fi dat acest răspuns obscur: “fotbalul este pur şi simplu un joc care este iubit, iar motivul pentru care lumea îl iubeşte atât de mult este că fotbalul nu conţine nici un adevăr”.

Iată, poate, cea mai interesanta definiţie a fotbalului. Îl iubim pentru că nu are legătură nici cu realitatea şi nici cu adevărul. El are legătură doar cu cele mai obscure lucruri care se ascund în noi.

După perioada de ezitări, de tranziţie, de slăbiciune, iată cà poporul rus are din nou parte de spectacolul cu care s-a mai întîlnit şi pe vremea lui Stalin, şi pe vremea lui Brejnev: cel de exaltare al mîndriei naţionale prin etalarea puterii militare a naţiunii.

O stratagemă veche de cînd lumea, de cînd există soldaţi şi armate, conflicte şi manipulare a opiniei publice. Bolşevismul sovietic, fascismul italian şi nazismul german au reînnoit însă acest gen de spectacol popular dîndu-i, în perioada interbelică, o notă suprarealistă. Aceste spectacole erau destinate nu numai să-i sperie pe duşmani, dar şi să înăbuşe în faşă orice intenţie de revoltă sau de contestaţie pe plan intern. Parăzile organizate de Stalin, Hitler, Musolini erau tot atîtea mesaje externe şi interne. Iar pe plan intern populaţia înţelegea imediat că nu avea nici cea mai mică şansă de a-şi păstra vreun spaţiu de libertate individuală. Imaginea oferità de aceste parăzi era una piramidală, perfect ierarhică: în frunte, sau în vîrful piramidei se afla şeful suprem, în jurul lui se afla partidul unic şi un impresionant aparat militar, iar la bază se afla un popor entuziasmat dispus să-l urmeze orbeşte pe şef.

Marile democraţii occidentale au avut şi ele parăzile lor, ceva mai puţin înspăimîntătoare… Republica Franceză a fost o mare producătoare şi consumatoare de asemenea parăzi, destinate să vorbească despre gloria Franţei. Chiar şi astăzi, parăzile militare organizate cu ocazia zilei naţionale a Frantei, pe 14 iulie, pe bulevardul Champs Elysées, între Arcul de Triumf şi Piata Concorde, sunt un spectacol popular… Ele evocă atît tradiţia cît şi statutul Franţei de putere nucleară cu un rol special pe mapamond. Franţa este însă ţara care a inventat parăzile de reconciliere, model pe care l-a preluat acum Rusia. In 1994 preşedintele francez de atunci, Jacques Chirac, a invitat o unitate de soldaţi germani să defileze pe Champs Elysées, ceea ce unor francezi mai vîrstnici le-a provocat un frison neplăcut…

Personal, consider că acest parăzi pot fi calificate oricum dorim, dar nu de glorioase. Dacă, prin absurd, soldaţii morţi pe toate fronturile Europei ar putea participa la aceste paràzi, atunci ei ne-ar spune întîi de toate că moartea lor nu a fost în nici un fel glorioasă şi în nici un fel eroică… Imaginea soldatului cu steagul în frunte lansat spre liniile duşmanului este şi ea una de propagandă. Soldaţii războaielor moderne au murit, în cea mai mare parte, seceraţi de tifos şi de alte boli, au murit de epuizare şi de frig, au murit în bombardamente oarbe sau seceraţi în cursul unor asalturi absurde. Iar dacă am putea, prin cine ştie ce modalitate magică, să desprindem de pe buzele lor ultimele lor cuvinte, în nici un caz ele nu sunt cuvinte eroice (gen patrie sau partid), ci nişte teribile înjurături.

Albii care vin pe insulà, de exemplu, sunt numiţi “les oreilles” – altfel spus: urechi. Cum de au fost porecliţi albi “urechi”? Două explicaţii există în acest sens, una comică, alta tragică.

Iată prima explicaţie: cînd veneau pe insulă, albii sosiţi din Franţa sau din alte tări Occidentale nu înţelegeau limba creolă… şi atunci îşi ciuleau urechile sau făceau un efort de audiţie ca să prindă din zbor cuvintele limbii creole. De unde, deci,  acest nume sau această poreclă acordată francezilor şi albilor în general: ei sunt nişte “urechi” care fac efortul de a auzi…

A doua explicaţie nu este însă de natură să ne facă să rîdem. Dimpotrivă, ea evocă perioada cînd stăpînii îi pedepseau pe sclavii “neascultàtori” sau rebeli prin… tăierea unei urechi, sau chiar a amîndurora. Unii sclavi fugeau însă de pe plantaţii şi se ascundeau în munţi, în general în zona vulcanului… Stăpînii trimiteau atunci pe urmele lor aşa-numiţii “vîntărori de fugari”, cu misiunea pur si simplu de a-i ucide pe sclavii doritori să simte gustul libertăţii. Vînătorii de sclavi fugari, pentru a dovedi apoi că şi-au realizat misiunea, coborau din munţi cu urechile tăiate ale celor ucişi, sau uneori cu mîinile lor tăiate. Pentru a-i înspàimînta pe sclavii de pe plantaţii, ca să nu mai îndrăznească să fugă, stăpînii recurgeau la acest spectacol macabru: urechile sau mîinile celor ucişi în munţi pentru “neascultare” erau expuse vederii, în satele şi localităţile unde trăiau şi munceau sclavii. Ceea ce i-ar determinat pe aceştia din urmă sà-i identifice pe albi ca fiind nişte “tăietori de urechi”, sau pur şi simplu “urechi”.

Este uluitoare, pe Insula Réunion, această conservare din generaţie în generaţie a memoriei colective din anii cînd funcţiona sistemul sclaviei. Identitatea creolilor este, de fapt, bazată pe acest efort de memorie. Creolii de azi nu uită că sunt urmaşii sclavilor şi continuă să fie marcaţi şi frămîntaţi de această teribilă pagină fondatoare a identităţii lor.

In Europa ne este uneori imposibil să întelegem acest lucru. Ar trebui să ne imaginăm, eventual, că o parte dintre români, de exemplu, s-ar declara o etnie aparte întrucît s-ar recunoaşte ca urmaşi ai foştilor serbi şi iobagi… Comparaţia însă nu este elocventă, Réunion este un paradis tropical care a fost, pînă în 1848, un veritabil iad pentru majoritatea populaţie formată din sclavi.

Vulcanii rǎi sunt cei care, atunci cînd strǎnutǎ, împrǎştie in jur cenuşǎ şi pietre, iar uneori, aşa cum a fost cazul cu vulcanul islandez, împiedcǎ avioanele sǎ zboare şi paralizeazǎ o bunǎ parte a Europei. Ei sunt şi cei care ne reamintesc, nouǎ oamenilor, cǎ nu suntem chiar stǎpînii planetei şi cǎ natura poate sǎ se supere pe aşa zisa-noastrǎ civilizaţie în orice moment.

Vulcanii buni sunt cei care scuipǎ doar lavǎ incandescentǎ şi care favorizeazǎ turismul. Franţa are în panoplia sa un singur vulcan bun, situat însǎ la aproape zece mii de kilometri de teritoriul sǎu continental: este vorba de vulcanul de pe insula Réunion, din Oceanul Indian. Insula Réunion se aflǎ la 800 de kilometri vest de insula mult mai mare şi mai cunoscutǎ, Madagascar.

Vulcanul de pe insula Réunion este, de multǎ vreme, o celebritate, vizitat din cînd în cînd, cu mîndrie, de locuitorii insulei şi bineînţeles de absolut toţi turiştii. Prenumit Le Piton de la Fournaize, el mai este şi un adevǎrat vulcan laborator: în jurul sǎu s-au inslalat, de mulţi ani, o mulţime de vulcanologi şi alţi specialişti în materie, care mǎsoarǎ minut cu minut activitatea acestui fenomen natural uluitor. Pentru cǎ acest vulcan are obiceiul de a se trezi din cînd în cînd şi de a provoca spectacole fascinante. In 1998, de exemplu, el le-a oferit localnicilor şi turiştilor ceea ce s-a numit erupţia secolului: jocurile de artificii au durat 6 luni, toatǎ suflarea insulei s-a perindat în jurul lui pentru a-l aplauda, iar scurgerile de lavǎ au fost atît de abundente încît au barat de mai multe ori şoseaua de pe malul oceanului.

Acest vulcan bun are însǎ amabilitatea de a se trezi cam de douǎ sau de trei ori pe an, ceea ce întreţine frisonul turismului pe insulǎ. Fiind un vulcan bun, el nu scuipǎ nici pietre şi nici cenuşǎ, cum spuneam, aşa cǎ oamenii se pot apropia de el şi uneori se pot plimba pe lava proaspǎt solidificatǎ şi încǎ uşor cǎlduţǎ.

Tot aşa, turiştii pot vizita unele sate din jurul vulcanului care au fost vizitate la rîndul lor de… torente de lavǎ. Intr-un astfel de sat, Piton-Saint-Rose, în 1977, torentul de lavǎ a înghiţit cîteva case, dar a ocolit în mod miraculos biserica… Biserica a devenit, prin urmare, o atracţie turisticǎ întrucît pare efectiv cǎ navigheazǎ ca o corabie pe un fluviu împietrit de lavǎ. De altfel locuitorii au rebotezat-o cu numele « Notre-Dame-des-Laves ». Un vulcan bun precum cel de pe Insula Réunion este aşadar o minǎ de aur economicǎ : el genereazǎ locuri de muncǎ, circulaţie turisticǎ, infrastructuri hoteliere, produse derivate (cum ar fi faimoasele tricouri cu imaginea vulcanului şi pe care putem citi în creolǎ fraza VOLKAN LA PETE, altfel spus vulcanul este în plinǎ erupţie). Si mai tulburǎtor rǎmîne însǎ faptul cǎ întreaga insulǎ Réunion, cu o suprafaţǎ de 2500 de kilometri pǎtraţi, este de fapt fiica acestui vulcan. Imposibil sǎ nu te gîndeşti la acest lucru atunci cînd ajungi aici. Insula s-a nǎscut cu 3 milioane de ani în urmǎ, pentru cǎ într-o bunǎ zi s-a trezit din senin un vulcan din largul oceanului şi a început sǎ scuipe lavǎ. De altel insula se mǎreşte în continuare prin aceleaşi metode naturale. In 2007, vulcanul a scos din mǎruntaiele sale 120 de milioane de metri cubi de lavǎ, şi a creat douǎ plaje suplimentare pe malul oceanului, spre bucuria localnicilor şi a turiştilor.

Organizatorii sunt mândri când anunţă în presă că această manifestare populară dedicată divertismentului se ţine de… 1053 de ani, mai precis din anul 957. In fiecare primăvară, pe o imensă peluză din estul Parisului, de lângă pădurea Vencennes (Bois de Vincennes), “les forains”, deci artiştii bîrciurilor, vin să-şi instaleze tarabele şi maşinăriile infernale. Se spune că acest târg, acest bâlci, care devine tot mai mult un fel “luna park”, este cel mai mare din Europa. In jur de 350 de instalaţii sunt la dispoziţia publicului, într-un concert dezlănţuit de sunete şi de lumini… Actuala ediţie va dura până pe data de 30 mai… Personal, constat că vechile tiribombe si caruseluri din copilăria mea au fost înlocuite cu monştri hidraulici care au nume englezeşti.

Pe vremuri, când mergeam la bâlci, noi copiii ne spuneam “hai să ne dăm în lanţuri”, sau “hai să ne dăm în bărci”, sau hai să ne dăm cu “tiribomba”… Sau spuneam “hai să vedem femeia uriaşă”, hai la “globul morţii” (în care un motociclist se rotea ca un nebun şi se dădea chiar şi peste cap)… La Bucureşti, exista tradiţionalul târg “la moşi”. Astăzi cred că tinerii spun “hai să te dau în star flyer“, sau “hai să ne dăm în the king“, sau în count down… şi aşa mai departe.

In orice caz, peste 5 milioane 5 sute de mii de vizitatori sunt aşteptaţi la acest bâlci extrem de tehnicizat, care se întinde pe o suprafaţă de 25 de hectare. 2000 de oameni lucrează la faţa locului pentru a asigura buna funcţionare a tuturor instalaţiilor, precum şi 250 de agenţi de poliţie care se străduiesc să menţină ordinea…

foire du trone

Pentru cei care sunt pasionaţi de aceste manifestări, şi mai ales de bâlciurile de altădată, le-aş sugera însă să vadă la Paris “muzeul bâlciurilor” – o instituţie absolut extraordinară care este găzduită pe malul Senei, în fostele depozite de vinuri din zona Bercy. Vinurile veneau altădată cu şlepurile pe Sena, sau pe alte canale care leagă Sena de celelalte fluvii ale Franţei, şi erau stocate, (butoaiele cu vinuri deci) la Bercy. Intre timp transportul de vinuri s-a modernizat iar vechile depozite au devenit magazine, restaurante şi… spaţiu muzeistic. Într-un astfel de spaţiu un colecţionar a adunat obiecte şi instalaţii de bâlci din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, obiecte unice de o frumuseţe rară…

Imaginaţi-vă caruseluri de lemn de odinioară, manejuri împodobite cu sculpturi oarecum naive dar extrem de expresive, velocipede şi căiuţi de lemn…  Interesant este şi faptul că organizatorii acestui muzeu nu permit decât intrarea unor grupuri restrânse, de câte 15 persoane… Ceea ce transformă vizita într-un moment de magie, pentru că exponatele sunt puse în valoare cu mare artă, într-o manieră teatrală, iar vizitatorul are impresia că intră într-un imens decor de teatru şi, bineînţeles, că plonjează în trecut…  Plăcerea este cu atât mai mare cu cât unele din aceste instalaţii sunt încă în stare de funcţionare şi vizitatorii pot, de exemplu, să încerce senzaţia unui manej cu gondole veneţiene care are peste o 150 de ani… Parfumul şi călătoria în timp pe care o dau acest muzeu nici nu se compară cu meciurile tehnicizate de astăzi.

Un triumf al genului, putem spune, cu atît mai mult cu cît în Franţa există şi un festival numit “noaptea slamului”. Animatorii acestui festival propun de altfel un “slam session” la Salonul Internaţional al Cărţii pe data de 28 martie.

Să revenim însă la turneul de slam de la Teatrul Odéon: regula jocului este ca respectivii poeţi-interpreţi să compună pe loc un poem gen slam pornind, sau utilizînd, zece cuvinte noi sau care şi-au modificat sensul în ultimii ani. Printre ele se numără “cheval de Troie” (altfel spus cal troian), termen care desemnează acum un virus informatic… Pe listă se mai află cuvinte care sunt usor de înţeles şi pentru români, precum “cresendo”, “mentor” sau “zapper”…

Un “slameur” francez devenit celebru, Grand Corps Malade, defineşte arta sa în felul următor: “slamul este  o întîlnire de moment şi un moment de oralitate între oameni care au în comun gustul poeziei şi al scrisului”.

Fenomenul a luat, cum spuneam, proporţii atît de mari încît există şi o Federaţie franceză de slam. In multe ţări din Africa, poeţii slam sunt consideraţi urmaşii unei categorii de povestitori populari care aveau şi aură de înţelepţi, aşa-numiţii “les griots”. In Africa se vorbeşte acum de “slamophonie”, ceea ce înseamnă de fapt o evoluţie a francofoniei şi o eliberare semantică a limbii franceze… In ţări precum Gabon, Camerun, Mali, Niger, Burkina Faso sau Congo Brazaville, poeţii slam au devenit adevărate celebrităţi… Pentru africani, poezia slam este însă şi o modalitate de a vorbi despre problemele lor, de la sida la copiii soldaţi, de la distrugerea mediului înconjuràtor la turismul sexual. Grupul Negrissime, de exemplu, denunţă prin slam manipularea politică şi orbirea multor şefi de stat. “Prin slam noi îndrăznim să spunem pe faţă, cu forţă, ceea ce altii îndrăznesc doar să-şi spună în gînd”.

Cine spunea că poezia nu mai are un rol social şi că a rămas apanajul unor iniţiaţi? Iată că noi forme poetice se nasc în această lume în care există multă disperare dar şi multà speranţă, iar poezia este sinonimă cu speranţa.