Cei 8, nume celebre în Franţa, pornesc de la constatarea că Internetul a modificat total statutul meseriei de jurnalist. Internetul, spun ei, ameninţă chiar să reducă la tăcere jurnalismul tradiţional, de exemplu cel scris. Tot mai puţină lume cumpără ziare, iar tinerii, cînd vor să se informeze, au reflexul de a-şi căuta informaţia pe Internet. Altădată, mai spun aceşti opt ziarişti furioşi, ziaristul era purtătorul de cuvînt al publicului, al comunităţii, al oamenilor… Aceştia le încredinţau ziariştilor punctul lor de vedere. Acum, publicul aproape că şi-a pierdut încrederea în ziarişti. Si în orice caz preferă să-şi exprime părerea direct, tot prin intermediul internetului. Sute de mii de bloguri au apărut în ultimii ani, ceea ce nu este un lucru rău pentru că asistăm la crearea unei democraţii directe, inclusiv pe tărîmul informaţiei…

Din păcate, însă, pe internet putem găsi, alăturate, atît informaţii competente furnizate de experţi şi specialişti, cît şi provocări lansate de şarlatani şi psihopaţi… Altfel spus, un amestec teribil, iar criteriile de selecţie a informaţiilor fiabile rămîn… greu de definit.

Cum să ai acces la adevăr în aceste condiţii, iată marea întrebare. Pentru că în contextul confuziei generale, opinia unui extremist riscă să aibe aceeaşi valoare cu cea a unui expert.

Meseria de ziarist este deci ameninţată cu dispariţia, spun cele opt vedete ale jurnalismului francez, ceea ce, mai adaugă ele, pune în pericol chiar democraţia. In prezent, mai subliniazà ei, jurnalismul este cangrenat de mimetism, de dictatura emoţiei, de confuzia dintre informaţie şi divertisment. Denis Jeambar, fost director al revistei L’EXPRESS, spune: “Presa scrisă se uită la televizor, televizorul ascultă radioul, radioul citeşte presa scrisă”… Mediile de informare deci se închid în mai multe cercuri concentrice… Mediile de informare tradiţionale nu au reuşit încă să facă virajul spre Internet şi îşi pierd tot mai mult din audienţă. In acelaşi timp, însă, cineva care se informează exclusiv din surse legate de Internet riscă să fie manipulat de escroci sau de extremişti. Paradoxal mai rămîne şi faptul că site-urile consacrate informaţiei nu sunt încă rentabile, deşi toată lumea spune cà viitorul aparţine internetului.

Aproape că putem vorbi de… moartea informaţiei, iată concluzia. In Franta a şi apărut o carte cu acest titlu, ea se numeste chiar aşa “La mort de l’information” şi a fost publicată în urmă cu trei ani, fiind scrisă de un mare ziarist francez, Albert du Roy. El deplînge, printre altele, faptul că astăzi, orice patron care se respectă, orice om politic, orice vedetă are un ataşat de presă sau un director de imagine. Iar ziaristul este invitat de fapt să transmită publicului, cu fidelitate dacă se poate, această imagine pe care celebrităţile zilei sau cei aflaţi în zona puterii şi a deciziei şi-o modelazà ei înşişi. O mai mare degradare a meseriei de ziarist, cînd nu i se cere acestuia decît să transmită mai departe informaţie prefabricată, nici că se poate… Albert du Roy mai critică acerba concurenţă dintre mediile de informare, o altă sursă de asasinare a informaţiei pentru că fiecare caută de fapt emoţia, senzaţionalul şi spectacolul informaţiei. Si, colac peste pupăză, mediile de informare sunt cumpărate deseori de mari patroni, cum să te mai pretinzi deci independent în aceste condiţii?

Să nu disperăm, însă, cei care citesc aceste rînduri ştiu că pot miza pe Radio France Internationale şi pe blogurile sale pentru o informaţie rapidă, corectă, obiectivă şi inteligentă.

Brasserie Lipp Saint Germain des Près

Celebra braserie pariziana LIPP, din cartierul Saint Germain des Près, împlineste 130 de ani de existenta. În pesiajul parizian ea este considerata un templu al traditiei.

Braseria LIPP face parte dintr-o constalatie de asemenea stabilimente în cartierul amintit: ea este la fel de cunsocuta si apreciatà precum Les Deux Magots, Flore sau Le Procope. Localul s-a nascut de la bun început sub o stea norocoasa: familia de alsacieni care a înfiintat-o, în 1880, Léonard si Pétronille Lipp, nu s-au plâns de lipsa de clienti într-un cartier în plina eververscenta. Desi familia Lipp si-a vândut braseria peste câtiva ani, numele ei nu s-a schimbat, ba chiar a devenit unul emblematic: ea a devenit un loc de întâlnire preferat al oamenilor politici si al artistilor. Cum braseria se afla la o egala distanta între Senat si Parlament, senatorii si deputatii au adoptat-o cu mare placere, cu atât mai mult cu cât preturile ai au ramas întotdeauna abordabile iar calitatea serviciului si a meniului ireprosabila. Atâtea secrete politice s-au intersectat în aceasta braserie încât parizienii, în perioada interbelica, spuneau ca guvernele Frantei se formau de fapt la Lipp. Iata înca o particularitate a braseriei: orologiul acesteia merge cu sapte minute înainte. Si aceasta pentru ca atât dureaza de fapt drumul pe jos pâna la Senat si Parlament: sapte minute. În felul acesta, senatorii si deputatii, care nu se mai dadeau dezlipiti de la mese, reuseau sa fie punctuali la întâlnirile lor chiar daca plecau spre Senat si Parlament fix la ora la care era întâlnirea.

Din 1925, de la ultima sa renovare, nimic nu s-a mai schimbat în aceasta braserie unde la mare cinste se afla berea si specialitatile alsaciene pe baza de “chucrutte”, cum spun francezii, adica varza fiarta în vin alb sau chiar în sampanie. Traditia braseriei mai cere ca toti chelnerii sa fie barbati. Traditie respectata cu strictete, acestia sunt 23 la numar, si poarta chiar un numar pe sortul lor alb, în ordinea vechimii…

Turistii care intra astazi în aceasta braserie, si pe care chelnerii îi trimit în general în sala de la etaj, sunt, multi dintre ei, în cautarea unor fantome culturale: ei spera sa-i mai zareasca acolo pe Picasso, pe Antoine de Saint-Exupéry, pe Yves Montand sau pe Marcello Mastroianni. Lista artistilor si a politicienilor care îsi faceau veacul la Lipp este însa extrem de lunga… Chiar si astazi, multa lume din mediile culturale vine la Lipp pentru ca e bine sa fii vazut acolo, mai ales ca braseria decerneaza si un premiu literar, iar unii scriitori au devenit celebri dupa ce au fost laureatii acestui premiu. Braseria este, în zilele noastre, o legenda, una din legendele Parisului. O adresa sigura la care te poti duce ca sa te scufunzi în trecut si în marea traditie a artei de a trai franceza. Si iata înca un detaliu care spune multe despre acest templu al traditiei: la braseria LIPP nu a fost niciodata acceptat, pe lista bauturilor, un anumit produs de origine americana numit coca-cola.

Probabil că nu aceasta a fost rugăciunea pronunţată de un preot britanic în prima luni după Crăciun într-o biserică din cartierul financiar al Londrei, The City, dar s-ar fi potrivit în orice caz situaţiei. Pentru că nu altceva decît o ceremonie de binecuvîntare a telefoanelor mobile a fost organizată în biserica St. Lauwrence Jewry, iar proprietarii acestor telefoane au fost traderi şi agenţi financiari din City.

Ştirea este transmisă într-o depeşă a Agenţiei France Presse care ne mai precizează că biserica cu pricina este foarte veche, datează din 1136. Iar ideea acestei binecuvîntări a telefoanelor mobile n-ar fi decît continuarea unei vechi tradiţii creştine. In unele ţări exista acest obicei, ca imediat după Crăciun, ţăranii şi meşteşugarii să-şi aducă uneltele de muncă la biserică pentru binecuvîntarea lor de către preot. Timp de secole, aceste unelte au fost, ca să zic aşa, cele banale, lipsite de dimensiune electronică: oamenii lucrau cu plugul, cu sapa şi hîrleţul, cu căruţa şi cu roaba, cu secera şi cu coasa…

In era progresului tehnologic, însă, iată că biserica se adaptează la noile tehnologii şi la noile unelte. Că doar ce altceva a devenit, telefonul mobil, în aceste vremuri, decît o unealtă de lucru? Fără telefon mobil, traderul este mort. De altfel, ne mai precizează Agenţia France Presse, în timpul ceremoniei de binecuvîntare a telefoanelor mobile despre care vorbim, interesaţii şi le-au putut păstra în stare de funcţionare, doar cu soneria dată la zero… Şi pe bună dreptate pentru că un apel legat de o bună afacere poate să pice în orice moment, inclusiv în timpul binecuvîntării telefoanelor mobile.

Nu ştim dacă de la această binecuvîntare şi pînă la scrierea acestor rînduri răutăcioase respectivii traderi şi-au mai umplut buzunarele cu cîteva milioane de lire sterline… Un lucru este sigur, însă… Dumnezeul în care cred aceşti traderi precum şi preotul care le-a binecuvîntat telefoanele mobile, acest Dumnezeu deci este fără îndoială convins că actualul sistem financiar mondial bazat pe speculaţii dintre cele mai sofisticate nu trebuie schimbat. Există, deci, un Dumnezeu al speculanţilor cum există şi unul al hoţilor. Incă din antichitate, Hermes era zeul negustorilor, dar şi al hoţilor. Escrocilor nu le este interzis să se roage, şi nici asasinilor de altfel. In definitiv, aceşti traderi care cer să le fie binecuvîntate telefoanele mobile sunt nişte dulci copii faţă de mafioţii care cer să le fie binecuvintate maşinile, vasele şi avioanele cu care transportă droguri.

Din cele mai vechi timpuri ale creştinismului, există şi ritualuri de binecuvîntare a armelor… Cu arme binecuvîntate de papă s-au dus cruciaţii, în 1203, să cucerească Ierusalimul, dar pe drum s-au răzgîndit şi au jefuit o altă capitală a creştinătăţii, Constantinopolul. Cînd e vorba de bani şi de profit, de mărire si de putere, nu ştiu cum se face că toate formele de binecuvîntare sunt posibile. Nu şi-au luat obiceiul, democraţii post-comunişti din România, să recurgă şi ei la icoane şi sfinţiri pentru a-şi stimula electoratul? Cîte săli de tribunal (în care s-au pronunţat judecăţi strîmbe) nu au fost sfinţite la inaugurarea lor în România?  Bunul simţ ne spune că biserica însăşi ar trebui să fie mai prudentă cu ce sfinţeşte şi pe cine binecuvîntează, pentru a-şi păstra neîntinarea. Dar lucrurile sunt complicate pe pămînt, mai ales că banul, aşa cum spune o veche vorbă creştină, este ochiul dracului.

Cine este Asterix, deci? Este un erou din antichitatea galo-romană, invincibil şi dotat cu două mari mustăţi blonde, şi care, împreună cu Obélix şi cu o întreagă bandă de prieteni, îi bate pe romani de nu se văd.

Din 1959 încoace, cînd a fost creat de desenatorii Albert Uderzo si René Goscinny, Asterix a devenit unul dintre cei mai faimoşi eroi de benzi desenate din lume. 33 de albume au fost scoase de atunci în Franţa, al 34 urmînd să apară pe 22 noiembrie. În cei 50 de ani de viată Asterix a reuşit să-şi îmbogăţească editorii, care au vîndut în lume 325 de milioane de albume, şi să reziste nu numai împotriva romanilor ci şi… împotriva Hollywood-ului. El şi-a găsit un loc în sufletul multor copii şi adulţi, în ciuda asaltului pe care l-au dat, în aceeaşi perioadă, personajele lui Walt Disney. Aventurile lui Asterix au fost traduse în 107 limbi, iar lîngă Paris a fost creat un parc de distractii Asterix înaintea mult mai celebrului Disney Land.

Asterix are deci 50 de ani şi francezii ţin să-l sărbătorească aşa cum trebuie: prin expoziţii, animaţii de stradă, spectacole şi colocvii.

Iar pe 29 octombrie, ziua cînd efectiv s-a născut Asterix, pentru că primele benzi desenate cu el au apărut într-o revistă pe 29 octombrie 1959, pe 29 octombrie deci va avea loc o mare manifestare chiar în centrul Parisului.

Pe insula unde se află catedrala Notre Dames, în Place de la Concorde, în jurul turnului Eiffel, lumea va asista la o invazie a galilor în frunte cu Asterix, Obelix şi celelalte personaje.

Nu ştim dacă el va fi sărbătorit cu aceeaşi amploare şi în alte ţări, dar e bine de ştiut că personajul nostru este foarte popular în Germania, în Belgia, în Spania, în ţările nordice…

Asterix mai are succes în Africa de sud, în Algeria, în Indonezia, în Polonia…

America nu l-a iubit însă pe Asterix şi nu ştie mai nimic de el şi nici Canada anglofonă, spre deosebire de Quebec unde trăiesc francofonii.

Românii cred că îl ştiu pe Asterix datorită unor filme de mare spectacol, precum “Asterix la Jocurile Olimpice” sau “Misiunea Cleopatra”.

De menţionat că şi poşta franceză îl omagiază pe Asterix şi a scos un timbru cu efigia acestuia. Să mai adăugăm că în Franţa dar mai ales în Corsica se vinde foarte bine… salamul de măgar. Şi asta din 1973 încoace cînd a apărut un album intitulat “Asterix în Corsica” – şi unde eroul nostru apare mâncând foarte pofticios această specialitate.