Cineva care nu este un specialist îşi poate permite sǎ împartǎ vulcanii in douǎ mari categorii: vulcanii rǎi şi vulcanii buni.

Vulcanii rǎi sunt cei care, atunci cînd strǎnutǎ, împrǎştie in jur cenuşǎ şi pietre, iar uneori, aşa cum a fost cazul cu vulcanul islandez, împiedcǎ avioanele sǎ zboare şi paralizeazǎ o bunǎ parte a Europei. Ei sunt şi cei care ne reamintesc, nouǎ oamenilor, cǎ nu suntem chiar stǎpînii planetei şi cǎ natura poate sǎ se supere pe aşa zisa-noastrǎ civilizaţie în orice moment.

Vulcanii buni sunt cei care scuipǎ doar lavǎ incandescentǎ şi care favorizeazǎ turismul. Franţa are în panoplia sa un singur vulcan bun, situat însǎ la aproape zece mii de kilometri de teritoriul sǎu continental: este vorba de vulcanul de pe insula Réunion, din Oceanul Indian. Insula Réunion se aflǎ la 800 de kilometri vest de insula mult mai mare şi mai cunoscutǎ, Madagascar.

Vulcanul de pe insula Réunion este, de multǎ vreme, o celebritate, vizitat din cînd în cînd, cu mîndrie, de locuitorii insulei şi bineînţeles de absolut toţi turiştii. Prenumit Le Piton de la Fournaize, el mai este şi un adevǎrat vulcan laborator: în jurul sǎu s-au inslalat, de mulţi ani, o mulţime de vulcanologi şi alţi specialişti în materie, care mǎsoarǎ minut cu minut activitatea acestui fenomen natural uluitor. Pentru cǎ acest vulcan are obiceiul de a se trezi din cînd în cînd şi de a provoca spectacole fascinante. In 1998, de exemplu, el le-a oferit localnicilor şi turiştilor ceea ce s-a numit erupţia secolului: jocurile de artificii au durat 6 luni, toatǎ suflarea insulei s-a perindat în jurul lui pentru a-l aplauda, iar scurgerile de lavǎ au fost atît de abundente încît au barat de mai multe ori şoseaua de pe malul oceanului.

Acest vulcan bun are însǎ amabilitatea de a se trezi cam de douǎ sau de trei ori pe an, ceea ce întreţine frisonul turismului pe insulǎ. Fiind un vulcan bun, el nu scuipǎ nici pietre şi nici cenuşǎ, cum spuneam, aşa cǎ oamenii se pot apropia de el şi uneori se pot plimba pe lava proaspǎt solidificatǎ şi încǎ uşor cǎlduţǎ.

Tot aşa, turiştii pot vizita unele sate din jurul vulcanului care au fost vizitate la rîndul lor de… torente de lavǎ. Intr-un astfel de sat, Piton-Saint-Rose, în 1977, torentul de lavǎ a înghiţit cîteva case, dar a ocolit în mod miraculos biserica… Biserica a devenit, prin urmare, o atracţie turisticǎ întrucît pare efectiv cǎ navigheazǎ ca o corabie pe un fluviu împietrit de lavǎ. De altfel locuitorii au rebotezat-o cu numele « Notre-Dame-des-Laves ». Un vulcan bun precum cel de pe Insula Réunion este aşadar o minǎ de aur economicǎ : el genereazǎ locuri de muncǎ, circulaţie turisticǎ, infrastructuri hoteliere, produse derivate (cum ar fi faimoasele tricouri cu imaginea vulcanului şi pe care putem citi în creolǎ fraza VOLKAN LA PETE, altfel spus vulcanul este în plinǎ erupţie). Si mai tulburǎtor rǎmîne însǎ faptul cǎ întreaga insulǎ Réunion, cu o suprafaţǎ de 2500 de kilometri pǎtraţi, este de fapt fiica acestui vulcan. Imposibil sǎ nu te gîndeşti la acest lucru atunci cînd ajungi aici. Insula s-a nǎscut cu 3 milioane de ani în urmǎ, pentru cǎ într-o bunǎ zi s-a trezit din senin un vulcan din largul oceanului şi a început sǎ scuipe lavǎ. De altel insula se mǎreşte în continuare prin aceleaşi metode naturale. In 2007, vulcanul a scos din mǎruntaiele sale 120 de milioane de metri cubi de lavǎ, şi a creat douǎ plaje suplimentare pe malul oceanului, spre bucuria localnicilor şi a turiştilor.

Nu sunt multe, dar merită ceva atenţie cuvintele care se termină cu sufixul “craţie” – de la grecescul “kratos” care înseamnă “putere, autoritate, guvernare”.
Cine nu cunoaşte, astfel cuvântul democraţie. Inutil să-l mai definim, să zicem că este vorba de un fel de vis al umanităţii care nu funcţionează niciodată perfect.

Deseori însă, democraţia nu funcţionează din cauza altul cuvânt cu un sufix identic, “birocraţie”.

Birocraţia este un fel de dictatură a indivizilor care, imediat ce-şi găsesc un loc călduţ în administraţia de stat, încep să-i facă şicane cetăţeanului obişnuit şi să-l hărţuiască pentru orice. Nimic nu devine simplu când trebuie obţinut ceva de la un birocrat, el ţine să demonstreze că are o anumită putere şi abuzează de ea pentru că astfel îşi hrăneşte orgoliul şi nimicnicia sufletească.

În schimb, democraţia tinde să se alieze cu meritocraţia. Acest ultim concept conţine chiar o fibră de utopie pentru că implică promovarea pe bază de merite şi nu pe bază de origine socială. Ce buni aliaţi ar fi democraţia şi meritocraţia dacă nu s-ar băga intre ele, din păcate aristocraţia şi birocraţia, precum şi un nou venit, care se numeşte mediocraţia.

Ce este mediacraţia, se înţelege practic de la sine: când omul nu mai gândeşte şi stă cu ochii doar în televizor, e semn că mediacraţia a reuşit. Uneori uităm, sau nu ne vine să credem, că mediile de informare pot exercita o putere uluitoare asupra fiinţei umane, mai ales în faza sa de formare. Când televizorul este cel care formează creierul omului, înseamnă că ne aflăm în plină mediacraţie. Când gusturile omului, dorinţele sale, visele sale, ambiţiile sale sunt modelate numai de puterea televizorului şi ale mediilor de informare, atunci putem vorbi de o mediacraţie galopantă.

Ceea ce se întâmpla însă în Italia, şi începe să neliniştească toată Europa, este un fenomen şi mai ciudat, şi mai periculos. Pe care l-am putea numi Berluscocraţie. Pentru că în Italia, cu excepţia ziarului La Repubblica, toate mediile de informare în masă aparţin unui singur om:  Silvio Berlusconi. Acest exemplu de deturnare a democraţiei prin mediacraţie devenită berluscocraţie este analizată astăzi în toate ţările europene, unde mai există oaze de presă liberă, cu mare spaimă… Italia a mai produs modele negative nefaste pentru Europa, spun specialiştii, unii amintindu-şi că fascismul, de exemplu, s-a născut de fapt în Italia odată cu Mussolini. Organizaţiile mafiote italiene sunt şi ele exemple negative redutabile, care şi astăzi ii îngrijorează pe ceilalţi europeni. Acum, însă, Berlusconi, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Europa, precum şi modelul său de autoritarism mediatic a devenit o preocupare serioasă. Dovadă că în democraţie nimic nu e niciodată câştigat, cum adorm spiritele, imediat se nasc monştrii… Iar Berlusconi a devenit acum, şi nu o spun eu, ci spirite care lucrează chiar la Bruxelles, un coşmar al Uniunii Europene.