Rusia a organizat pe 9 mai o paradă memorabilă la care au participat 10 mii de militari, cea mai mare din 1991 încoace. Dincolo de aceste parăzi există însă anumite mesaje… Anumite mesaje şi multă propagandă. Agenţia France Presse relua într-o depeşă, luni, o declaraţie făcută în Piaţa Roşie de o femeie, de o persoanà anonimă deci. Ea spunea: “tot acest armament care defilează îţi produce o senzaţie foarte agreabilă pentru că îţi dai seama că este destinat să te apere”.  Iată o declaraţie care spune de fapt totul. Femeia era impresionată, entuziasmată, mîndră de ţara ei. Puterea şi-a atins scopul, pentru că reacţia acestei femei este de fapt reprezentativă pentru ce au simţit ruşii în general.

După perioada de ezitări, de tranziţie, de slăbiciune, iată cà poporul rus are din nou parte de spectacolul cu care s-a mai întîlnit şi pe vremea lui Stalin, şi pe vremea lui Brejnev: cel de exaltare al mîndriei naţionale prin etalarea puterii militare a naţiunii.

O stratagemă veche de cînd lumea, de cînd există soldaţi şi armate, conflicte şi manipulare a opiniei publice. Bolşevismul sovietic, fascismul italian şi nazismul german au reînnoit însă acest gen de spectacol popular dîndu-i, în perioada interbelică, o notă suprarealistă. Aceste spectacole erau destinate nu numai să-i sperie pe duşmani, dar şi să înăbuşe în faşă orice intenţie de revoltă sau de contestaţie pe plan intern. Parăzile organizate de Stalin, Hitler, Musolini erau tot atîtea mesaje externe şi interne. Iar pe plan intern populaţia înţelegea imediat că nu avea nici cea mai mică şansă de a-şi păstra vreun spaţiu de libertate individuală. Imaginea oferità de aceste parăzi era una piramidală, perfect ierarhică: în frunte, sau în vîrful piramidei se afla şeful suprem, în jurul lui se afla partidul unic şi un impresionant aparat militar, iar la bază se afla un popor entuziasmat dispus să-l urmeze orbeşte pe şef.

Marile democraţii occidentale au avut şi ele parăzile lor, ceva mai puţin înspăimîntătoare… Republica Franceză a fost o mare producătoare şi consumatoare de asemenea parăzi, destinate să vorbească despre gloria Franţei. Chiar şi astăzi, parăzile militare organizate cu ocazia zilei naţionale a Frantei, pe 14 iulie, pe bulevardul Champs Elysées, între Arcul de Triumf şi Piata Concorde, sunt un spectacol popular… Ele evocă atît tradiţia cît şi statutul Franţei de putere nucleară cu un rol special pe mapamond. Franţa este însă ţara care a inventat parăzile de reconciliere, model pe care l-a preluat acum Rusia. In 1994 preşedintele francez de atunci, Jacques Chirac, a invitat o unitate de soldaţi germani să defileze pe Champs Elysées, ceea ce unor francezi mai vîrstnici le-a provocat un frison neplăcut…

Personal, consider că acest parăzi pot fi calificate oricum dorim, dar nu de glorioase. Dacă, prin absurd, soldaţii morţi pe toate fronturile Europei ar putea participa la aceste paràzi, atunci ei ne-ar spune întîi de toate că moartea lor nu a fost în nici un fel glorioasă şi în nici un fel eroică… Imaginea soldatului cu steagul în frunte lansat spre liniile duşmanului este şi ea una de propagandă. Soldaţii războaielor moderne au murit, în cea mai mare parte, seceraţi de tifos şi de alte boli, au murit de epuizare şi de frig, au murit în bombardamente oarbe sau seceraţi în cursul unor asalturi absurde. Iar dacă am putea, prin cine ştie ce modalitate magică, să desprindem de pe buzele lor ultimele lor cuvinte, în nici un caz ele nu sunt cuvinte eroice (gen patrie sau partid), ci nişte teribile înjurături.

Atentia opiniei publice franceze este concentrata  zilele acestea pe diverse scandaluri si polemici, începând cu procesul Clearstream, continuând cu afacerea Polanski si terminînd cu criticile care i se aduc ministrului culturii, Frederic Mittérand. Adevaratul scandal, însa, pentru unii observatori, este altul.

Exista, într-adevar, mai multe voci care spun ca adevaratul scandal este altul si anume tentativa de promovare a lui Jean Sarkozy, fiul presedintelui Nicolas Sarkozy, în fruntea unei unei imense structuri de amenajare teritoriala. Este vorba de institutia care se ocupa de  amenajarea sectorului La Defense, din vestul Parisului, implicînd 150 000 de salariati si o populatie de 200 000 de persoane. Jean Sarkozy, care s-a lansat deja pe scena politica, a candidat  pentru aceasta functie, pe care a ocupat-o la un moment dat si tatal sau.

Cum se numeste aceasta manevra de promovare a unui om fara experienta, într-o astfel de functie, decît nepotism? se întreaba pe diverse bloguri unii responsabili politici. Un lider centrist a lansat deja o petitie pe Internet si a adunat o mie de semnaturi, cerîndu-i lui Jean Sarkozy sa renunte la aceasta candidatura. “Terminati-va întâi studiile de drept si faceti cîteva stagii în cîteva întreprinderi si abia mai târziu  candidati pentru aceasta functie”, îl sfàtuieste pe Jean Sarkozy liderul centrist Christopge Grébert.

Cînd ziarele au început sa vorbeasca despre aceasta tentativa de promovare, unii comentatori si oameni politici au crezut ca este vorba de o gluma. Altii si-au amintit însa imediat ca aceasta structura creata în 1958 este o adevarata “pompa financiara” din care s-au aprovizionat toate retelele gauliste. De notat ca în aceasta zona, La Defense, se afla o enorma concentrare de birouri într-un ansamblu de zgîrie nori care continua sa se înmulteasca. Deci, fiul tinteste bine, spun diversi comentatori, ca sa-si creeze o rampa de lansare pentru a merge pe urmele tatalui. Fiul, însa, se arata combativ si pretinde ca, de doi ani, de cînd este presedintele majoritatii respectivului departament, cunoaste toate dosarele.

“Va cer sa ma judecati nu dupa ce scrie în certificatul meu de nastere ci dupa actiunile mele si rezultate” a spus el, cuvinte reproduce  de Agentia France Presse. În tabara stângii, însa, unii responsabili considera, citez, aceasta, posibila numire drept “scandaloasa”. Iata ce declara, de exemplu, un tînar deputat socialist, Michèle Delaunay, cuvinte reluate tot de France Presse “Aceasta numire iminenta este o demonstratie suplimentara a faptului ca nu mai exista masura în ceea ce  priveste puterea detinuta de partidul guvernamental si de presedintele Republicii. Pîna unde va merge coliziunea între putere si lumea banului respectiv a afacerilor? Cum sa nu fie resimtita aceasta numire ca o provocare de ceilalti tineri francezi care, în proportie de 25 la suta, sunt în  somaj si disperati?”.