Şi mai mult ca sigur că Editura Arthaud, care i-a cerut lui PPDA să scrie o biografie a lui Hemnigway, s-a bazat pe aceste “date mediatice”. Apariţia acestei biografii, chiar în anul în care se împlinesc 50 de ani de la moartea marelui romancier, o biografie scrisă de un om cu atîta faimă precum PPDA urma deci să fie şi ea o lovitură mediatică. Numai că, iată, în momentul în care primele semnale ale cărţii au fost trimise primelor reviste şi primilor critici, a explodat această altă şi nedorită bombă mediatică: revista l’Express a descoperit că o sută de pagini din biografia lui PPDA sunt… plagiate, altfel spus copiate aproape cuvînt cu cuvînt dintr-o altă biografie, scrisă de un american,  Peter Griffin.

Adevărul este însă că atît de mediaticul PPDA a căzut… de fazan. In culisele literare din Franţa toată lumea rîde de această afacere pentru că Patrick Poivre d’Arvor a fost de fapt trădat… “negrul” său. Să explicăm însă ce înseamnă, în argoul editorial şi literar francez “un negru”: înseamnă un scriitor fantomă care scrie pentru un scriitor celebru. Această practică este de altfel cunoscută de cînd au apărut pe lume scriitorii. Cînd un autor de biografii, de eexemplu, devine prea prolix, el este bănuit imediat că are în spate unul sau mai mulţi “negri” care adună materialul respectiv, întocmesc fişe, fac munca de cercetare, urmînd ca “maestrul” să-şi pună doar amprenta stilistică pe lucrare şi să semneze cu numele său sonor.

In lumea literară franceză se cam ştie cine lucrează “cu negri” şi cine nu. In urmă cu cîţiva ani a apărut un film care i-a deconcertat pe mulţi iubitori ai lui Alexandre Dumas. Pentru că publicul a aflat, cu stupoare, că autorul celor “Trei muşchetari” scria şi el cu “negri” şi că de fapt în umbra acestui roman celebru în toată lumea se mai află un autor, un autor “fantomă”, al cărui nume este Auguste Maquet.

Această practică a utilăzirii “negrilor” în viaţa literară a devenit chiar şi subiect de roman. Ea este satirizată, de exemplu, de Bruno Tessarech într-o carte intitulată, metaforic, “Maşina de scris”. “Meseria de negru, spune el, consistă în a le da idei proştilor şi a le furniza un stil impotenţilor”.

Uneori însă “negrii” înşişi ies din tăcere şi povestesc cum scriu pentru diverşi autori care îi plătesc (uneori chiar foarte bine) pentru această muncă. Virginie Michelet este, de exemplu, “autoarea fantomă” a peste 15 cărţi şi declară pentru Agenţai France Presse: “Există oameni care au idei dar care nu au timp să scrie. Atunci noi, scriitorii fantomă, punem carne în jurul unui schelet”.

Unii autori de memorii, mai ales cînd au şi statut de vedete politice sau sportive, recunosc deschis că îşi scriu respectivele pagini cu ajutorul unor “colaboratori”. Recent, fostul preşedinte francez Jacques Chirac şi-a publicat un prim volum de memorii dar numele “coautorului”, Jean-Luc Barrée, figurează în carte. Zidane, mare vedetă fotbalistică, şi-a povestit şi el aventura sportivă cu ajutorul unui anume Dan Franck.

Există şi cazul unor “negri” care devin la un moment dat ei înşişi scriitori importanţi. Sau unii scriitori importanţi recunosc la un moment dat că au făcut şi muncă de “negri” (cum e cazul cu Patrick Rambaud sau Eric Orsenna).

Revenind însă la scandalul de plagiat în care este implicat Patrick Poivre d’Arvor, putem spune că angajarea unor “scriitori fantomă” implică şi nişte riscuri. Un “negru” prea grăbit sau cu o conştiinţă profesională mai puţin dezvoltată îl poate deservi pe un “maestru” şi-l poate implica şi în scandaluri neplăcute, chiar penibile… Intre timp editura Arthaud, care publică deci biografia Hemingway semnată de PPDA, a schimbat macazul, a retras exemplarele de semnal pe care le-a declarat “exemplare de lucru care nu aveau caracter definitiv”, şi-a cerut chiar şi scuze pentru “graba” şi “neglijenţa” sa. Sunt aşteptate acum pe piaţă “exemplarele” bune ale biografiei, fără paginile plagiate. Această afacere riscă totuşi să lase nişte urme, în orice caz reputaţia lui PPDA are de suferit.

Tot felul de jucării, dintre care unele electronice, sunt concepute pentru cîini şi pisici, iar în această perioadă ele se vînd ca pîinea caldà. Intr-un interviu acordat agenţiei France Presse, patroana unui magazin specializat în hranà şi accesorii pentru animale de companie declară că în ziua de astăzi jucăriile educative destinate celor foarte mici se aseamănă cu jucăriile educative destinate patrupedelor. Un mare succes îl au mecanismele speciale de distribuire a hranei pentru pisici. Pisica vine, apasă pe o pedalà şi… paf, îi apare un biscuit în farfurioară. “Popolino”, este numele acestei cutii magice destinată să stimuleze inteligenţa pisicilor împreună cu reflexele lor condiţionate.

In Franţa ia amploare însă şi un adevărat “business” de produse de lux pentru animalele de companie. Cine vrea să-şi onoreze în mod special cîinele poate să cumpere, de exemplu, cu 250 de euro, un fotoliu stil Lodovic al IV-lea special conceput pentru rasa canină.

Tot de Cràciun, sute de mii de cîini şi de pisici din Franţa dar şi din alte ţări, Marea Britanie sau Germania, se vor regala cu… produse de patiserie special concepute pentru gustul lor. O firmă londoneză exportă de exemplu, cu succes, nişte prăjituri făcute din orez cu ulei vegetal purtînd menţiunea “special Crăciun”.

Potrivit unor statistici publicate în Franţa, bugetul anual al unei familii franceze care are un animal de companie se situează între 500 şi 1000 de euro. Iar zece la sută din aceşti bani se duc de Crăciun.

Să mai adăugàm la acest capitol că printre cadourile pe care şi le oferà francezii de Crăciun se numără şi… animalele de companie. 13 la sută dintre francezi oferă deci, de Crăciun, pisici, cîini, şoricei albi, sticleţi, papagali, broaşte ţestoase sau iepuraşi.

Cel mai mare cadou care i se poate face însă unui animal în perioada Crăciunului este… să fie adoptat. In fiecare an, în preajma acestei sărbători, asociaţiile care adăpostesc animale abandonate lansează o campanie publicitară cu imagini care mai de care de natură să-ţi rupă inima.. Parisul era plin la începutul acestei luni cu afişe uriaşe înfăţişînd cîini şi pisici cu expresii triste, aşteptînd în cuşti sosirea unui suflet bun pentru a le scoate de acolo şi a le introduce într-o… familie. Fundaţia “30 de milioane de prieteni” este implicată, de exemplu, în această campanie de adoptări de animale, ea avertizîndu-i în acelasi timp pe francezi că legislaţia prevede pedepse stricte pentru cei care cumpàrà un animal şi apoi îl abandonează în natură sau pe şosele: în principiu acest gest “barbar”, cum arată Fundaţia, îl poate costa pe vinovat o amendă de 30 000 de euro sau chiar 2 ani de închisoare.

“Oare la ce foloseşte ziua internaţională a filosofiei? “, m-am întrebat în dimineaţa aceasta la micul dejun, în timp ce mîncam un iaurt… Oare este ziua cînd ni se sugerează să gîndim cu ceva mai multă intensitate decît în celelalte zile? Tulburat de această idee, în timp ce aruncam la pubelă un superb pahar din  plastic în care fusese iaurtul, am avut o revelaţie. Mi-am dat seama brusc de ce a căzut comunismul: din cauza etichetelor de pe produsele venite din Occident.

Pare o glumă filozofică dar nu e: comunismul a fost învins din punct de vedere ideologic de etichetele, pungile şi ambalajele occidentale. Si nimeni n-a evaluat pînă acum forţa subversivă a acestor etichete şi a acestor ambalaje. Efectul lor asupra noastră, în anii grei, a fost mai puternic decît suntem noi capabili să o recunoaştem. Toate produsele care ajungeau la noi din vest aveau un dublu impact, unul estetic şi altul emoţional. Impactul estetic se manifesta prin faptul că nimeni nu arunca niciodată un ambalaj venit din vest. Cutiile de cafea erau păstrate la nesfîrşit pe o poliţă în bucătărie chiar şi după ce se termina cafeaua din ele. O sticlă de whisky, chiar dacă era golită, nu se arunca niciodată, se umplea eventual după aceea cu ţuică. O sticlă din plastic de Coca-cola devenea şi ea un obiect fetiş, era imposibil de aruncat, oamenii o refoloseau într-un fel sau altul, fie că puneau în ea lapte, fie că o ţineau ca pe o ofrandă sau ca pe o pradă de război în cămară. Cînd primeau ciocolată din Occident, est-europenii aveau grijă întîi să desfacă uşor, cît mai delicat, ambalajul, ca să păstreze undeva bine întins staniolul… Pungile care veneau din Occident erau şi ele un bun preţios şi oamenii ieşeau cu ele la cumpărături, oarecum mîndri că aveau o pungă “occidentală”. Toate aceste “pungi” se plimbau de altfel prin oraşele noastre cenuşii cu o anumită nonşalantă, exista un fel de protest surd şi metaforic al pungilor… Rare erau persoanele care să nu fi avut în casă o astfel de pungă provenită din Germania sau din Italia… Putem vorbi chiar de un protest al pungilor din plastic, după cum putem vorbi despre mesajul lor anti-comunist… În ţările este-europene unde libertatea de expresie era inexistentă, oamenii protestau prin pungile de plastic pe care le purtau în buzunar sau le utilizau pentru cumpărat pîine, făină, salam. Ar trebui să le fim recunoscători acestor pungi, cred eu, pentru că ele ne-au ajutat să ne exprimăm disperarea, dacă n-am fi avut aceste pungi cu care să umblăm de colo-colo şi să ne afişăm protestul ne-am fi asfixiat, am fi murit dracului de neputinţă şi de umilinţă. Cînd gurile noastre erau cusute, noi protestam de fapt cu pungile, nu eram decît nişte pungi ambulante care se plimbau prin Bucureşti, prin Sofia, prin Kiev. Pe aceste pungi figurau tot felul de desene atrăgătoare, tot felul de imagini occidentale, tot felul de texte aparent comerciale dar de fapt protestatare. Nu, nici un filozof nu s-a ocupat niciodată de semantica acestor imagini şi texte imprimate pe pungile de origine occidentală înainte de 1989. Pe unele era scris MARLBORO, pe altele ELVIS, pe altele SUPERMARKET… Pentru est-europeni, însă, toate aceste cuvinte aveau o cu totul altă semnificaţie, ele însemnau de fapt JOS COMUNISMUL!

Iată la ce este bună Ziua Mondială a Filosofiei, putem să le aducem un omagiu pungilor, etichetelor şi ambalajele occidentale care au ros din interior comunismul… Ele au fost dizolvantul ideologiei totalitare, marxism-leninismul s-a evaporat în ele. Pentru că ele au lucrat asupra creierului, asupra imaginarului. Era suficient, pe vremuri, să te uiţi la cutia de cafea occidentală în care păstrai de fapt zahărul ca să respiri puţină speranţă. Toate aceste etichete şi ambalaje erau ca nişte ferestre spre occident, tot atîtea tunele de evadare mentală. Cînd ne cumpăram blugi era absolut nevesar ca marca LEVI’S să fie vizibilă, iar dacă mai puneam mîna şi pe un tricou occidental pe care scria LOVE atunci evadarea era totală, sau ne consideram deja integraţi în Europa… Toate aceste cuvinte străine şi toate aceste imagini colorate ne-au ajutat de fapt să rezistăm într-o lume în care lipseau culorile. Da, acesta este adevărul, comuniştilor nu le plăceau culorile, detestau culorile, cu excepţia steagului roşu bineînţeles.

N-aş merge atît de departe cu curajul reflexiv, de Ziua Mondială a Filosofiei, încît să pretind că sistemul comunist ar mai fi durat dacă comuniştii ar fi fabricat ambalaje mai frumoase. Fapt este însă că regimurile comuniste nu au înţeles niciodată cît de persuasivă este forţa imaginii. Iar dacă şi-a fi luat, la acea oră, nişte directori de imagine occidentali, ar mai fi rezistat fără îndoială o vreme.

Astăzi ar trebui să însă să le ridicăm un monument tuturor acestor etichete, ambalaje şi pungi. Ar trebui să le fim recunoscători, să ridicăm o statuie a pungii occidentale… Ambalajele au fost ca nişte zei, ca nişte icoane, ca nişte obiecte fetiş, ca nişte moaşte… Valoarea lor de întrebuinţare, în ţările din est, era cu totul alta decît cea pentru care fuseseră făcute în Occident… Ele erau pur şi simplu mesaje primite din lumea liberă, ele erau dovezi că o viaţă mai bună era posibilă. Puse alături de ambalajele comuniste ele deveneau copleşitoare,  pentru că erau superioare. Ori, toate aceste reflecţii se fixau în creierul oamenilor. Est-europenii nu aveau nevoie de demonstraţii sofisticate pentru a ajunge la concluzia că marxism-leninismul era o ideologie stupidă, mesajul pungilor era suficient. Mai puternică, mai violentă decît înfruntarea ideologică frontală  dintre vest şi est a fost lupta frontală dintre pungile de plastic occidentale şi plasele de aţă autohtone, între etichetele colorate de pe produsele occidentale şi hîrtia de marmeladă autohtonă, între roşul sticlei de coca-cola şi roşul steagului comunist…

Mă simt liniştit. Ziua Mondială a Filosofiei m-a ajutat să înţeleg de ce a căzut comunismul. Induioşat, recuperez din pubelă plaharul de plastic în care a fost iaurtul şi decid să-l păstrez.

O problemă devine, s-ar părea, europeană, numai cînd apare un scandal şi mediile de informare se concentrează masiv pe ea.

Sunt douăzeci de ani de se ştie că există o problemă cu ţiganii sau cu rromii români. De douăzeci sunt văzuţi cerşind pe străzile Parisului şi ale altor oraşe, cîntînd în metrouri, vînzînd ziarul Sans-logis (publicaţia celor fără adăpost), sau rătăcind de colo-colo cu copiii după ei. Si toată lumea şi-a spus: aici e problemă. Si chiar şi cei care privesc totul numai prin ochelari cu lentile corecte din punct de vedere politic au fost obligaţi să constate că România furnizează cel mai mare număr de cerşetori de pe teritoriul Franţei. Fără îndoială, toţi cei care au fost puşi în faţa acestei realităţi şi-au spus: aici este o problemă.

Nimeni n-a ştiut însă, pînă acum, că era vorba de o problemă europeană. Iată de fapt care este marea revelaţie a disputelor, polemicilor şi dezbaterilor din ultimile două luni. Nimeni nu se întelege cu nimeni cînd vine vorba de rromi, cîţi vorbitori atîtea păreri diferite, cîtă complexitate în materie de subiect atîta pasiune, cite argumente atîtea acuzaţii… Dar acum, mai, mai să ne vină să răsuflăm uşuraţi: problema nu e una românească, nu e una franceză, nu e nici măcar una a rromilor, e una europeană. A spus-o şi preşedintele Sarkozy, a spus-o şi preşedintele Băsescu, a recunoscut şi domnul Barosso, e o problemă europeană şi încă urgentă.

Ca în medicină, şi în politică, şi în viaţa socială, un bun diagnostic reprezintă baza vindecării. Ceea ce înseamnă că problema a intrat pe făgaşul cel bun. Pentru că de fapt, din cauza aceasta au vrut, şi mai vor, ţările din Europa de răsărit, să intre în Uniunea Europeană, ca să-şi rezolve o serie întreagă de probleme. Pînă şi ţări vecine care au fost în război (cum ar fi Serbia, Bosnia şi Croaţia) vor acum să intre în Uniunea Europeană sperînd să-şi rezolve astfel problemele moştenite din perioada fraternizării obligatorii şi mai apoi din era febrei naţionaliste.

Iată de ce, acum cînd ştim că problema ţiganilor români este una europeană, putem spune că viitorul are un sens, chiar putem fi optimişti. Intr-un interviu acordat ziarului Le Monde, George Soros, care a făcut multe pentru romi, spune negru pe alb că în 20 sau 30 de ani, toţi rromii din Europa, în numàr de aproximativ 9 milioane, vor putea fi integraţi, cu condiţia ca Europa să se mobilizeze masiv si imediat.

Vestea că problema rromilor este una europeană are de ce să-i bucure şi pe alţi cetăteni români, care nu sunt rromi, dar care trăiesc în condiţii extreme de grele. Pentru că ei îşi vor spune: cine ştie, poate, cu puţin noroc, într-o bună zi şi problema mizeriei în care trăiesc alte categorii de români va deveni una europeană. Cu un mic efort se va afla în Occident cum trăiesc cei mai mulţi pensionari din România, sau ce salariu de mizerie au profesorii în acest moment, mai ales cei începători. România nu este de loc săracă în probleme susceptibile să devină europene. De ce n-ar fi o problemă europeană şi condiţiile în care trăiesc şi muncesc românii în străinătate, peste un milion cinci sute de mii, plătiţi prost şi cei mai mulţi fără asigurare medicală?

În definitiv, de ce n-ar deveni o problemă europeană şi incapacitatea clasei politice româneşti de a gestiona o ţară care avea  totuşi nişte atuuri şi a intrat într-o gravă recesiune? Ar fi, poate, momentul să insistăm ca problema corupţiei din România să devină şi ea ceva mai europeană decît pînă acum. N-o fi oare o problemă europeană şi incapacitatea aparatului administrativ românesc de a utiliza fondurile europene?

Niciodată în istoria Uniunii Europene nu s-au mai certat, ca la uşa cortului, în contextul unui summit european, doi lideri de primă importanţă, mă refer la Sarkozy şi la Barosso. Ceea ce înseamnă că România a furnizat Europei o problemă europeană fără precedent, de natură nu numai să provoace isterie politică şi mediatică, ci şi exemple nedemne de derapaje de stil la cel mai înalt nivel.

Si cine ştie, din problemă în problemă, poate vom ajunge să vorbim într-o zi şi despre demnitate. Oare nu ne-ar trebui, tuturor, şi un elan ca să urcăm ceva mai sus pe scara demnităţii, începînd cu rromii din România, continuînd cu românii care nu sunt rromi şi terminînd cu Europa?

Totul e să nu transformăm această problemă europeană într-una internaţională. Pentru că, problemele europene se rezolvă cît de cît, durează dar se rezolvă (amintiţi-vă de conflictul din fosta Yugoslavie: a durat patru ani, au murit o sută de mii de oameni, au venit americanii şi s-a rezolvat). Problemele care sunt cu adevărat un coşmar şi riscă să se prelungească excesiv de mult sunt cele internaţionale: terorismul, eradicarea foametei, reforma sistemului financiar, dezmembrarea paradisurilor fiscale, si asa mai departe…

O personalitate franceză spunea, săptămîna trecută, că disputa în jurul rromilor trebuie oprità fàrà înnvins si fàrà învingàtor, paranteza trebuie deci închisà si trecut la fapte. Că doar e o problemă europeană.

Intr-un alt registru, Franţa continuă însă să-i uimească uneori pe contemporani… Cum s-a întîmplat pe data de 18 august cînd, e drept că nu la Paris ci în orasul Montpellier, a fost inaugurată o statuie a lui… Lenin. In puţine ţări de pe glob mai au loc astfel de iniţiative. Iar în majoritatea ţărilor care au cunoscut comunismul tendinţa este exact contrară: statuile reprezentîndu-l pe şeful revoluţiei bolşevice au fost doborîte (uneori cu furie) şi ascunse.

Orasul Montpellier însă, în peisajul urbanistic francez, nu este unul ca oricare altul. El este condus de o figură extrem de controversată a vieţii politice francez: George Freche, fostă personalitate a Partidului Socialist, de care însă socialistii francezi s-au debarasat pentru că omul era prea provocator şi incontrolabil. In vîrstă de 87 de ani, George Freche este şi preşedintele regiunii Languedoc-Roussillon, pe care o conduce cu aere de dictator. El este deci iniţiatorul acestui proiect, şi anume instalarea unei statui a lui Lenin într-o piaţă din Montpellier. Lenin nu este însă singur în respectiva piaţă: alături de el se mai află patru statui reprezentîndu-i pe Jean Jaures, Winston Churchill, Charles de Gaulle si Franklin D. Roosevelt. Oameni numai unul si unul, am putea spune… pentru că George Freche, seful absolut al oraşului Montpellier, a vrut de fapt să creeze un ansamblu cu statui reprezentîndu-i pe marii oameni ai secolului al XX-lea. Si nu este exclus, a anunţat el, să-i mai pună aici si pe Mao si pe Stalin… alături însă de Gandhi, Nasser, Nelson Mandela si Golda Meir.

Pe Georges Freche polemicile nu-l deranjează, dimpotrivă. Cînd i se spune că Lenin este totuşi responsabil de moartea a milioane de oameni, fostul lider socialist răspunde: nu prin numărul de morţi se măsoară grandoarea unui om, ci prin numărul de “declicuri” istorice pe care le-a produs. In materie de declaraţii scandaloase, Georges Freche este un adevărat “maestru” si un recidivist. El şi-a atras deja critici teribile după ce a declarat că în echipa de fotbal a Franţei procentul jucătorilor de culoare este prea mare, sau cînd i-a calificat drept “sub-oameni” pe algerienii care au luptat de partea francezilor în timpul războiului din Algeria.

Un grup de ecologişti a anunţat că va organiza o operaţiune de comado pentru a retrage statuia lui Lenin de la Montpellier. Cei care îl critică pe Georges Freche nu ezită de altfel să-l califice pe acesta drept megaloman, despot, şi aşa mai departe. Mai rămîne întrebarea cum e posibil ca la nivel regional, într-o tară cu o mare tradiţie democratică precum Franţa, să apară un astfel de “baron” care să-i dicteze unui întreg oras “viziunea” sa asupra istoriei ?

Dincolo de această introducere anecdotică, ne putem întreba serios ce semnificaţie poate avea pentru o ţară o teribilă înfrîngere sau o mare victorie sportivă… Ei bine, răspunsul este: nici una. Faptul că naţionala franceză a jucat mai bine pe vremea lui Chirac nu înseamnă că Franţa ar fi astăzi mai demoralizată şi că i-ar merge mai prost. Intr-un editorial din revista Figaro Magazin publicat imediat după eliminarea Franţei de la Cupa Mondială, un comentator scria: “o echipă naţională nu reprezintă de fapt o naţiune, o echipă naţională reprezintă de fapt un sport, şi atîta tot”.

Merită să reflectăm la această afirmaţie, mai ales pe fondul de isterie în materie de comentarii care însoţeşte fiecare competiţie sportivă internaţională.

Devenit sportul planetar numărul unu, cel mai popular, pe cale de a se implanta chiar şi în Statele Unite, fotbalul nu-i mai intereseazà de mult numai pe sportivi şi pe iubitorii sportului: de fotbal se interesezà mediile de afaceri, mediile de informare (în frunte cu televiziunea), bursele, mafioţii de tot felul, agentiile de publicitate şi de turism, numeroase ramuri ale industriei, editorii, şi aşa mai departe.

Iar maşina mediatică, despre care ştim că funcţionează des pe bază de scandal, nu a ezitat să amplifice pînă la paroxism ceea ce s-a întîmplat cu echipa Franţei sau a Italiei. In definitiv, ziarele sunt interesate să-şi măreascà tirajul iar canalele de televizune să atragă cît mai mulţi telespectatori. Maşinii mediatice, deci, îi este indiferent dacă echipa Franţei pierde sau cîştigà, important este să o facă în mod senzaţional… In 1998 Franţa a cîştigat în mod senzaţional Cupa Mondială, iar presa s-a hrănit cu această ştire timp de luni şi luni de zile. Acum, Franţa a fost eliminată pe fond de scandal senzaţional din primul tur, şi presa se pregăteşte să se hrănească din acest lucru în săptămînile şi chiar lunile viitoare.

In 1998 s-au spus multe enormităţi despre succesul naţionalei de fotbal franceze: că ar fi un exemplu de reuşită a integrării, că ar fi fost un efect al unei politici inspirate în materie de sport, că ar fi fost o expresie a unităţii Franţei, chiar a geniului francez, şi aşa mai departe.

Alte enormităţi se spun acum din simplul motiv că maşina mediatică are nevoie de materie, de amplificarea subiectelor, de umflarea lor, de exacerbarea sentimentelor, de manipularea emoţiei… Probabil că în scurt timp vor aparea primele cărţi despre această înfrîngere, despre “aşa zisa grevă fără precedent” a jucătorilor, despre certurile dintre ei… Vom avea cu siguranţă şi primele filme documentare cu titlul “Dezastrul din Africa de sud” şi de ce nu, primele tricouri cu imaginile acestui dezastru pentru că produsele derivate trebuie să se vîndà indiferent de ce se întîmplă pe teren.

Iată, deci, aspectul cel mai monstruos al acestui joc planetar care este jocul mediilor de informare ş al banilor cu fotbalul. Faptul că un grup de jucători milionari, fără prea mare educaţie, bolnavi de vedetism, cărora li s-a urcat succesul la cap, s-au comportat lamentabil nu merita de fapt decît… tăcerea. Dacă brusc nimeni n-ar mai fi vorbit nimic despre ei, da, aceasta ar fi fost o lecţie teribilă pentru aceşti jucători. Aşa, ei continuă să rămînă vedete şi continuă să ràmînă în atenţia publicului şi continuă de fapt să-şi umple buzunarele cu bani chiar şi fără să fi marcat goluri, sau mai bine zis doar cu un singur gol la activ, care nu le-a salvat nici măcar onoarea.

Expoziţia, care se doreşte şi o meditaţie pe tema răului, prefaţează de fapt aniversarea a 30 de ani cînd justiţia franceză nu mai pronunţă sentinţe de condamnare la moarte prin ghilotinare, metodă moştenită de la Revoluţia franceză. Ultimul condamnat la moarte a fost, în Franţa, un anume Hamida Djandoubi, ghilotinat la Marsilia pe data de 10 septembrie 1977, după ce a violat şi ucis în mod barbar o femeie.

Iniţiatorul expoziţiei şi-a dorit să ofere publicului viziunea pe care o au artiştii în privinţa răului, mai precis a crimelor şi a justiţiei. 450 de tablouri, documente şi alte diverse obiecte trasează, în consecinţă, istoria tumultoasă a acestui subiect, care i-a fascinat pe numeroşi pictori, de la Goya la Picasso, de la Théodor Géricault la Edgar Degas, de la Otto Dix la Magritte.  Vizitatorii vor putea descoperi tablouri, ilustraţii, afişe şi desene mai puţin cunoscute… Cum ar fi o ilustraţie realizată de Toulouse-Lautrec şi intitulată “La piciorul eşafodului”, sau o alta realizată de scriitorul Victor Hugo şi care reprezintă un spînzurat. Publicul mai descoperă, de exemplu, că Edgard Degas, despre care credem uneori că a pictat numai suave balerine, este şi autorul unui tablou reprezentînd un viol…

Expoziţia de la Musée d’Orsay este de natură să ne dea frisoane pentru că evocă nu numai barbaria asasinului dar şi, într-un fel, cea a justiţiei… Aflăm, de exemplu, că de la Revoluţia franceză, mai bine zis din 1791, şi pînă în 1939 execuţiile capitale se făceau… în public. A urmat apoi, pînă în 1981, o perioadă mai “discretă”, cînd condamnaţilor la moarte li se tăia capul în curtea închisorii, la răsăritul soarelui.

Cei interesaţi să aprofundeze subiectul violenţei şi după vizitarea acestei expoziţii vor putea să-ţi cumpere catalogul editat cu această ocazie de către Muzeul Orsay împreună cu editura Gallimard, un adevărat album de fapt conţinînd 416 pagini şi numeroase reproduceri.

Este uluitor de constat cît de fascinaţi au fost pictorii, scriitorii, poeţii, dramaturgii, chiar şi unii compozitori, de figura asasinului. In creaţia secolului al XIX-lea, deja, asasinul, criminalul, ucigaşul, erau figuri centrale ale ficţiunii, deşi în multe cazuri realitatea era cea care inspira reflecţia şi reprezentarea răului în artă. Tot secolul al XIX-lea este cel care a produs o pseudo-ştiinţă, antropologia criminală, în încercarea de a descifra portertul robot al asasinului. Artiştii au mai încercat să capteze în operele lor diversele tipuri de crime: începînd cu cele romantice, continuînd cu cele orinare şi termînind cu cele gratuite.

Expoziţia ne mai reaminteşte că în unele ţări, precum Japonia şi Statele Unite, pedeapsa cu moartea există încă… Iar din cînd în cînd adepţii ei îşi fac auzită vocea şi în ţările în care a fost abolită.

“Crimă şi pedeapsă, de la Goya la Picasso”  (am citat titlul integral al expoziţiei) se anunţă deja ca unul din evenimentele culturale şi mediatice ale acestei prime jumătăţi de an, cu atît mai mult ci cît este însoţită de o serie întreagă de colocvii, proiecţii de filme şi dezbateri pe tema răului… Chiar şi pentru copii au fost organizate, cu o culoare mai temperată, cîteva şedinţe de reflecţie asupra răului, ele fiind intitulate “Uite hoţul!”. Organizatorii şi-au spus probabil că e prea devreme să-i sperie pe cei mici cu un titlu de genul “Uite asasinul!”.

Cu metrourile pariziene, în număr de 3000, se plimbă însă… în jur de 600 de poeme, iar eu personal găsesc foarte poetic acest lucru, că există poeme mobile, călătoare, care străbat Parisul de colo-colo… Mă întreb dacă poemele din vagoanele de metrou nu sunt puţin geloase pe cele afişate în staţiile de metrou şi care sunt, deci, fixe, sedentare. Aceasta este însă soarta textelor literare, nu există egalitate între ele, unele sunt mai bune, altele mai proaste, unele mai citite, altele mai necitite, unele se mişcă prin Paris, altele stau pe loc în staţiile de metrou… Să mai notăm însă că în vagoanele de metrou nu sunt expuse numai poeme recente, ci şi unii clasici: ochiul călătorului poate cădea deci pe un vers de Rimbaud sau de Victor Hugo, pe un vers de Verlaine sau de Beaudelaire… Iar în ce priveşte concursurile de poezie organizate de Regia Autonomă a Transporturilor Pariziene, ei bine, în fiecare an participă la ele cam între 7000 şi 8000 de persoane… Dovadă că poezia nu a murit, deşi marile edituri sunt avide să publice în primul rând romane… Romanul n-a devenit deci groparul poeziei, ea continuă să se infiltreze în viaţa noastră, chiar şi la Paris.

În orice caz, până pe 21 martie poezia va fi regina artelor, dată fiind această manifestare, “primăvara poeţilor”, care a început, cum spuneam, pe 8 martie, Ziua Internaţională a Femeii, şi se va încheia pe 21 martie, ziua de 21 martie fiind Ziua Mondială a Poeziei.

Frumoasă paranteză poetică deci între două date cu încărcătură simbolică.

Actuala ediţie a manifestării “Primăvara poeţilor”, ajunsă la a 12-a ediţie, se numeşte “Couleur femme”… Traducerea mot-à-mot nu spune mare lucru, “culoare femeie”, dar sensul titlului este că de data aceasta poezia feminină va fi pusă în evidentă… Sunt, deci, la mare onoare poetesele: de notat că în limba franceză acest cuvânt este mai puţin pejorativ decât în limba română. Poezia scrisă de femei va fi deci citită şi auziră mai peste tot în aceste zile, şi îmi face plăcere să descopăr într-o depeşă a agenţiei France Presse numele poetei de origine română Linda Maria Baros, foarte activă în ultimii ani în Franţa pe tărâmul poeziei, ea a şi publicat de altfel mai multe volume.

Şi, pentru că este anul Rusiei în Franţa, mai multe poetese din Rusia sunt invitate să efectueze turnee cu lecturi în Franţa, dar şi poetese din Turcia pentru că tocmai a fost Anul Turciei în Franţa…

Primăvara poeţilor înseamnă, pentru a rezuma, 15 000 de manifestări în total, în Franţa şi străinătate, o sursă de oxigen într-un moment când s-a adunat prea mult pesimism şi numeroase eşecuri peste umanitate. Cine ştie, dacă ar fi mai atenţi poate că, oamenii ar descoperi în poezie multe dintre răspunsurile la întrebările lor esenţiale.

Aceste muzee originale ascund adevătare comori şi sunt găzduite, uneori, în tot felul de subsoluri şi pivniţe, în apartamente private sau în restaurante. Umorul şi nostalgia fac parte din exponate, ca să nu mai vorbim de atmosferă.

Muzeul Singer Polignac se află, de exemplu, într-un spital, pentru că expune opere de artă realizate de bolnavi mintali. El conţine 500 de lucrări realizate între 1890 şi 1960 cînd s-a dezvoltat foarte mult în Franţa terapia prin pictură, desen, modelaj şi alte discipline artistice.

Muzeul Catacombelor, aflat în galerii subterane de unde se extrăgea pe vremuri piatra de construcţie, conţine în jur de… 6 milioane de schelete. “Parizienii sunt de trei ori mai numeroşi sub pămînt decît la suprafaţă”, ne explică, nu fără o undă de umor macabru, Dominique Lesbros, realizatorul ghidului. Din detaliile furnizate de el mai aflăm că aceşti morţi au ajuns în catacombe în urma demolării a peste 30 de cimitiruri pariziene, mai ales în cursul secolului al XIX-lea pe fondul marilor lucrări de modernizare a Parisului.

Pentru amatorii de vizite subterane extrem de interesant rămîne Muzeul fostelor cariere ale Capucinilor, aflat la 20 de metri sub pămînt, cu accesul prin incinta spitalului Cochin, foarte cunoscut la Paris. Vizitatorii descoperă în acest muzeu că Parisul subteran este o lume aparte: 300 de kilometri de galerii se află sub oraşul luminilor, iar dintre acestea 65 de kilometri de galerii pot fi găsite doar în arondismentul al 14-lea, unde piatra de construcţie era, s-ar părea, cea mai abundentă. Greu de imaginat pentru cineva care se află în faţa catedralei Notre-Dames că 30 la sută din piatra pe care o conţine a fost extrasă din… măruntaiele Parisului…

Mărturiesc că eu, personal, am însă o mare slăbiciune pentru muzeul artelor de bîlci, găzduit într-un ansamblu de foste depozite pe cheiurile Senei, în zona Bercy. Un colecţionar pasionat, pe nume Jean-Paul Favand, a adunat acolo tiribombe şi căluşei de altă dată, caruseluri şi manejuri, velocipede şi oglinzi deformante, flaşnete şi gondole de lemn… O întreagă lume dispărută poate fi regăsită în acest muzeu feeric: o lume a acelor bîlciuri populare în care artiştii şi cascadorii se întîlneau cu şarlatanii şi ghicitorii. Spirit fin şi amator de frumos, Jean-Paul Favand, colecţionarul, a adunat din întraga Europă doar obiectele care aveau şi o conotaţie artistică, obiecte şi instalaţii de bîlci sculptate şi pictate de artişti uneori naivi, dar inventivi şi plini de har…

Imposibil de enumerat, pe spaţiul unui articol, toată bogăţia de muzee repertoriate de acest ghid. Ele sunt pe toate gustirile însă. Parisul mai ascunde şi un muzul al fumătorului, un muzeu al mulajelor dermatologice şi un muzeu al evantaiului. Sublim este muzeul vechilor orologii. Captivant este muzeul lămpilor, lampadarelor şi corpurilor de iluminat de altădată…

Mai există şi un muzeu al fonografelor şi al gramofoanelor, dar şi un muzeu al hard-rock-ului. Lîngă Opera Garnier poate fi vizitat un muzeu al parfumului unde este expusă, printre altele, o spectaculoasă colecţie de flacoane de parfum, precum şi o orgă de parfum de secol XIX conţinînd 400 de fiole cu esenţe diferite…

Fără îndoială, acest ghid îşi merită adjectivul de insolit, pentru că nu altfel poate fi calificat muzeul misionarilor martiri. El conţine obiecte şi documente aparţinînd diverselor ordine de misionari care au fost executaţi sau ucişi în cursul deplasărilor lor pe planetă… Cei mai mulţi s-ar părea că şi-au pierdut viaţa în Orientul apropiat şi îndepărtat. Primele obiecte care au constituit baza acestui muzeu datează din… 1843.

In registrul frisoanelor garantate mai pot fi vizitate muzeul canalelor de scurgere din Paris şi muzeul anatomiei patologice. In acesta din urmă, un adevărat lăcaş al ororilor, pot fi “admirate” 6500 de tumori, chisturi şi excrescenţe care plutesc senin în borcane cu formol.

Pentru spiritele mai prudente Parisul oferă însă un larg evantai de muzee cu totul şi cu totul poetice, precum muzeul ceaiului, muzeul păpuşilor şi muzeul frivolităţilor din perioada “la belle époque”.

Autorul acestui ghid, împreună cu fotograful care l-a ajutat, pe nume Sylvain Ageorges au avut inspiraţia de a clasifica muzeele insolite pe categorii. Frumoasă idee, altă sursă de poezie de fapt pentru că aşa aflăm că Parisul posedă muzee de istorie dar şi muzee de atmosferă, muzee de societate dar şi muzee mistice, muzee savante dar şi muzee epicuriene, muzee sanctuar dar şi muzee feerice… Pentru cei care vor să aprofundeze Parisul ghidul muzeelor insolite est un instrument extrem de preţios, şi un veritabil catalog de curiozităţi subtile.