In general, la auzul acestui nume, Casanova, lumea face o relaţie imediată cu imaginea “seducătorului”. Si este adevărat că Giacomo Girolamo Casanova, născut în 1725 la Veneţia, a lăsat în urma sa o faimă de seducător. El a fost însă şi un excelent mînuitor al condeiului, altfel spus un veritabil scriitor de talent, iar limba în care a scris nu este italiana ci… franceza. Era şi epoca în care Franţa se afirma ca  prima putere europeană şi ca inspiratoare a lumii. Putem spune chiar că prima mondializare a fost franceză, iar limba franceză se vorbea la toate curţile Europei.

Casanova revine însă în actualitate pentru că… au ieşit din neant, ca să zic aşa, 3700 de pagini de memorii scrise de el… pagini pe care le cumpără acum Biblioteca Naţională a Franţei, cu preţul nu tocmai neglijabil de 7 milioane de euro… Insuşi ministrul francez al culturii, Frédéric Mitterrand a ţinut să semneze actul de cumpărare a acestui voluminos manuscris, pentru că avem de-a face de fapt şi cu cea mai scumpă achiziţie făcută vreodată de această venerabilă instituţie, Biblioteca Naţională a Franţei.

Despre Casanova, care şi-a petrecut numeroase momente la Paris şi în Franţa în general, se mai ştie că a fost diplomat dar şi un veritabil escroc. Nu degeaba veneţienii l-au închis la un moment dat într-o nu mai puţin celebră închisoare din oraşul dogilor, de unde a reuşit să evadeze însă.. Mare călător, el s-a plimbat mereu între Franţa şi Italia, între Elveţia şi Germania, între Spania şi Anglia, ajungînd şî în Rusia. Casanova i-a cunoscut şi a conversat cu marii intelectuali ai secolului luminilor, precum Voltaire şi Jean-Jacques Rousseau.

Despre toate aceste peregrinări este vorba şi în manuscrisul care intră acum în posesia Bibliotecii Naţionale a Franţei, după ce a fost păstrat în secret de un colecţionar care a vrut să rămînă anonim. De notat că memoriile sale sunt publicate de mult, şi că scrierile sale sunt foarte apreciate nu numai de “casanovişti”, adevăraţi specialişti în opera şi în viata lui Casanova, ci şi de publicul larg. In treacăt fie spus, el menţionează în memoriile sale nici mai mult şi nici mai puţin decît 122 de cuceriri feminine, printre care o călugăriţă.

După acest tezaur galant aflat multă vreme în Germania, vorbesc de manuscrisele lui Casanova, au alergat, de la moartea personajului nostru, mulţi colecţionari şi amatori. Iar povestea acestui manuscris de 3700 de pagini este, şi ea, destul de spectaculoasă iar pe alocuri obscură. Se ştie, de exemplu, că aceste pagini au ajuns, după moartea autorului lor, la Leipzig, unde au scăpat ca prin minune de bombardamentele din anii celui de-al doilea război mondial. Aceste pagini au reieşit la lumină doar în 2007, iar de atunci încoace Biblioteca Naţională a Franţei s-a străduit să adune banii necesari achiziţionàrii lor…

Sigur că, pe timp de criză, s-ar putea ca unii să considere drept un mare lux achiziţionarea acestor manuscrise. Dar ei nu au dreptate, scrierile lui Casanova fac parte din patriomoniul european al secolului luminilor, şi din ele emană nu numai spiritul unui libertin, ci şi pasiunea pentru libertate a unei epoci.

Nu este prima dată cînd în Franţa sunt lansate semnale de alarmă legate de… degradarea meseriei de jurnalist. In prezent, opt ziarişti s-au asociat pentru a vorbi despre acest subiect, iar canalul de televiziune ARTE i-a reunit pe data de 9 februarie în cadrul unei emisiuni extrem de mediatizate…

Cei 8, nume celebre în Franţa, pornesc de la constatarea că Internetul a modificat total statutul meseriei de jurnalist. Internetul, spun ei, ameninţă chiar să reducă la tăcere jurnalismul tradiţional, de exemplu cel scris. Tot mai puţină lume cumpără ziare, iar tinerii, cînd vor să se informeze, au reflexul de a-şi căuta informaţia pe Internet. Altădată, mai spun aceşti opt ziarişti furioşi, ziaristul era purtătorul de cuvînt al publicului, al comunităţii, al oamenilor… Aceştia le încredinţau ziariştilor punctul lor de vedere. Acum, publicul aproape că şi-a pierdut încrederea în ziarişti. Si în orice caz preferă să-şi exprime părerea direct, tot prin intermediul internetului. Sute de mii de bloguri au apărut în ultimii ani, ceea ce nu este un lucru rău pentru că asistăm la crearea unei democraţii directe, inclusiv pe tărîmul informaţiei…

Din păcate, însă, pe internet putem găsi, alăturate, atît informaţii competente furnizate de experţi şi specialişti, cît şi provocări lansate de şarlatani şi psihopaţi… Altfel spus, un amestec teribil, iar criteriile de selecţie a informaţiilor fiabile rămîn… greu de definit.

Cum să ai acces la adevăr în aceste condiţii, iată marea întrebare. Pentru că în contextul confuziei generale, opinia unui extremist riscă să aibe aceeaşi valoare cu cea a unui expert.

Meseria de ziarist este deci ameninţată cu dispariţia, spun cele opt vedete ale jurnalismului francez, ceea ce, mai adaugă ele, pune în pericol chiar democraţia. In prezent, mai subliniazà ei, jurnalismul este cangrenat de mimetism, de dictatura emoţiei, de confuzia dintre informaţie şi divertisment. Denis Jeambar, fost director al revistei L’EXPRESS, spune: “Presa scrisă se uită la televizor, televizorul ascultă radioul, radioul citeşte presa scrisă”… Mediile de informare deci se închid în mai multe cercuri concentrice… Mediile de informare tradiţionale nu au reuşit încă să facă virajul spre Internet şi îşi pierd tot mai mult din audienţă. In acelaşi timp, însă, cineva care se informează exclusiv din surse legate de Internet riscă să fie manipulat de escroci sau de extremişti. Paradoxal mai rămîne şi faptul că site-urile consacrate informaţiei nu sunt încă rentabile, deşi toată lumea spune cà viitorul aparţine internetului.

Aproape că putem vorbi de… moartea informaţiei, iată concluzia. In Franta a şi apărut o carte cu acest titlu, ea se numeste chiar aşa “La mort de l’information” şi a fost publicată în urmă cu trei ani, fiind scrisă de un mare ziarist francez, Albert du Roy. El deplînge, printre altele, faptul că astăzi, orice patron care se respectă, orice om politic, orice vedetă are un ataşat de presă sau un director de imagine. Iar ziaristul este invitat de fapt să transmită publicului, cu fidelitate dacă se poate, această imagine pe care celebrităţile zilei sau cei aflaţi în zona puterii şi a deciziei şi-o modelazà ei înşişi. O mai mare degradare a meseriei de ziarist, cînd nu i se cere acestuia decît să transmită mai departe informaţie prefabricată, nici că se poate… Albert du Roy mai critică acerba concurenţă dintre mediile de informare, o altă sursă de asasinare a informaţiei pentru că fiecare caută de fapt emoţia, senzaţionalul şi spectacolul informaţiei. Si, colac peste pupăză, mediile de informare sunt cumpărate deseori de mari patroni, cum să te mai pretinzi deci independent în aceste condiţii?

Să nu disperăm, însă, cei care citesc aceste rînduri ştiu că pot miza pe Radio France Internationale şi pe blogurile sale pentru o informaţie rapidă, corectă, obiectivă şi inteligentă.

In topul celor mai citite eseuri figurează, luna aceasta, două cărţi scrise de doi oameni care s-au aflat la conducerea Franţei pînă nu demult: pe locul doi se află cartea unui fost prim ministru, Lionel Jospin, iar pe locul opt se află primul volum al memoriilor unui fost preşedinte, Jacques Chirac. Ciudată ironie a destinului: francezii îi citesc de zor pe nişte oameni care ne povestesc istoria recentă a Franţei. Ironia este şi mai mare în cazul lui Lionel Jospin: cînd a candidat pentru alegerile prezidenţiale, în 2002, el ar fi vrut să iasă pe locul al doilea, la primul tur de scrutin, împreună cu Jacques Chirac. Dar n-a fost să fie, francezii l-au preferat pe locul doi pe şeful extremei drepte. In schimb, Lionel Jospin se află pe locul al doilea acum, dar în topul celor mai citite eseuri…

Dintre toate ţările din lume, Franţa pare să fi dat cel mai mare număr de preşedinţi şi prim miniştri care au cochetat cu literatura şi cu memorialistica. Dintre cei recenţi, unul este membru al Academiei Franceze, Valéry Giscard d’Estaing, deşi gurile rele spun că romanele sale edulcorate n-au nici o valoare. Ultimul dintre ele, în care imaginează o poveste de dreagoste între un preşedinte francez şi o prinţesă britanică (aluzie la Diana), este chiar considerat de critică drept total ridicol.

Mult mai interesante sunt scrierile generalului De Gaulle, publicate în prestigioasa colecţie La Pléiade a Editurii Gallimard. Deşi, şi în cazul său, unii îl critică pentru stilul său plin de emfază, iar gurile rele spun că De Gaulle ar trebuie scos acum din “La Pléiade”.

Şi François Mitterrand, preşedinte al Franţei între 1981 şi 1995, a lăsat în urma sa în jur de 20 de titluri, mai ales eseuri şi corespondenţă, el fiind însă mai ales un mare prieten al scriitorilor. Unii dintre ei, precum scriitoarea Françoise Sagan, s-a aflat chiar în anturajul său intim. El l-a admirat mult, printre alţii, şi pe Emil Cioran, pe care s-ar părea că l-a şi invitat de două ori să ia masa la Palatul Elysée, dar filozoful nostru cinic a refuzat cu înţelepciune (în viziunea sa un filozof nu avea nici un motiv să se aşeze la masă cu puterea).

Un veritabil scriitor este şi Dominique de Villepin, fost prim ministru pe vremea preşedintelui Chirc. El este autorul unor cărţi despre Napoleon, al unor eseuri despre lumea contemporană dar şi al unui roman, apărut anul trecut, şi intitulat “Ultimul martor” (titlu premonitoriu pentru că Villepin se află implicat într-un complicat proces de manipulare politică). Dominique de Villepin i-a surprins însă pe contemporanii săi în 2007 şi cu un eseu de 800 de pagini despre… puterea poeziei. De altfel el însuşi scrie poezie…

Şi pentru că vorbim de poezie, merită să amintim că George Pompidou, iniţial prim ministru şi apoi, între 1969 şi 1974, preşedinte al Franţei, a lăsat în urma sa o… antologie de poezie franceză realizată de el însuşi în 1961.

S-ar părea că dintre toţi cei care s-au perindat în ultimii 50 de ani la cîrma Franţei relaţiile cele mai proaste cu literatura le are… actualul şef al statului Nicolas Sarkozy. Nu ştim precis ce citeşte el, sau ce cărţi i-au plăcut în viaţă, dar ştim ce nu-i place. El a avut proasta inspiraţie acum vreo doi ani de a spune că în adolescenţă era torturat cînd trebuia să citească la şcoală un autor clasic, mai precis un roman din secolul al XVII-lea scris de Prinţesa de Clèves. Ei bine, de atunci, distinsa prinţesă care era de fapt dată uitării a revenit în topul vînzărilor, editurile au reeditat-o şi lumea a început din nou să citească paginile galante ale acestei doamne din lumea bună a secolului al XVII-lea. Dovadă că un şef de stat care nu iubeşte literatura poate totuşi aduce servicii imense literaturii.

In topul celor mai citite eseuri mai figurează însă un nume de fost înalt demnitar: el nu este însă francez ci britanic, şi se numeşte Winston Churchill, fost prim ministru în anii celui de-al doilea război mondial. Memoriile sale legate de perioada 1919-1941 par să fie suscitat un mare interese în Franţa, iar cartea sa se află pe locul 11 în topul vînzărilor. De notat însă că Winston Churchill rămîne singurul înalt demnitar care a obţinut… premiul Nobel pentru literatură, mai precis în 1953, pentru memoriile, eseurile şi discursurile sale încărcate de fibră umanistă şi fineţe analitică.

Brasserie Lipp Saint Germain des Près

Celebra braserie pariziana LIPP, din cartierul Saint Germain des Près, împlineste 130 de ani de existenta. În pesiajul parizian ea este considerata un templu al traditiei.

Braseria LIPP face parte dintr-o constalatie de asemenea stabilimente în cartierul amintit: ea este la fel de cunsocuta si apreciatà precum Les Deux Magots, Flore sau Le Procope. Localul s-a nascut de la bun început sub o stea norocoasa: familia de alsacieni care a înfiintat-o, în 1880, Léonard si Pétronille Lipp, nu s-au plâns de lipsa de clienti într-un cartier în plina eververscenta. Desi familia Lipp si-a vândut braseria peste câtiva ani, numele ei nu s-a schimbat, ba chiar a devenit unul emblematic: ea a devenit un loc de întâlnire preferat al oamenilor politici si al artistilor. Cum braseria se afla la o egala distanta între Senat si Parlament, senatorii si deputatii au adoptat-o cu mare placere, cu atât mai mult cu cât preturile ai au ramas întotdeauna abordabile iar calitatea serviciului si a meniului ireprosabila. Atâtea secrete politice s-au intersectat în aceasta braserie încât parizienii, în perioada interbelica, spuneau ca guvernele Frantei se formau de fapt la Lipp. Iata înca o particularitate a braseriei: orologiul acesteia merge cu sapte minute înainte. Si aceasta pentru ca atât dureaza de fapt drumul pe jos pâna la Senat si Parlament: sapte minute. În felul acesta, senatorii si deputatii, care nu se mai dadeau dezlipiti de la mese, reuseau sa fie punctuali la întâlnirile lor chiar daca plecau spre Senat si Parlament fix la ora la care era întâlnirea.

Din 1925, de la ultima sa renovare, nimic nu s-a mai schimbat în aceasta braserie unde la mare cinste se afla berea si specialitatile alsaciene pe baza de “chucrutte”, cum spun francezii, adica varza fiarta în vin alb sau chiar în sampanie. Traditia braseriei mai cere ca toti chelnerii sa fie barbati. Traditie respectata cu strictete, acestia sunt 23 la numar, si poarta chiar un numar pe sortul lor alb, în ordinea vechimii…

Turistii care intra astazi în aceasta braserie, si pe care chelnerii îi trimit în general în sala de la etaj, sunt, multi dintre ei, în cautarea unor fantome culturale: ei spera sa-i mai zareasca acolo pe Picasso, pe Antoine de Saint-Exupéry, pe Yves Montand sau pe Marcello Mastroianni. Lista artistilor si a politicienilor care îsi faceau veacul la Lipp este însa extrem de lunga… Chiar si astazi, multa lume din mediile culturale vine la Lipp pentru ca e bine sa fii vazut acolo, mai ales ca braseria decerneaza si un premiu literar, iar unii scriitori au devenit celebri dupa ce au fost laureatii acestui premiu. Braseria este, în zilele noastre, o legenda, una din legendele Parisului. O adresa sigura la care te poti duce ca sa te scufunzi în trecut si în marea traditie a artei de a trai franceza. Si iata înca un detaliu care spune multe despre acest templu al traditiei: la braseria LIPP nu a fost niciodata acceptat, pe lista bauturilor, un anumit produs de origine americana numit coca-cola.

Teribil, subiect, cu care m-am confruntat de multe ori de cînd sunt în Franţa. Nu l-aş fi abordat însă dacă n-aş fi descoperit o gafă în ziarul Le Monde: un articol semnat de Mirel Bran despre alegerile din România apare ca fiind trimis de la… Budapesta. Sunt aproape sigur că este o greşeală a persoanei care a făcut corectura, şi care, văzînd că e vorba de un subiect românesc.., a plasat acolo numele oraşului Budapesta în loc de numele oraşului Bucureşti. Este adevărat că în franceză sonoritatea celor două oraşe are ceva de natură să păcălească: francezii spun Budapest pentru Budapesta şi Bucarest pentru Bucureşti. Deci, ca să zic aşa, pentru unii, între Budapest şi Bucarest nu este mare diferenţă, dar confuzia trădează şi o lipsă de cunoaştere a Europei de răsărit.

De nenumărate ori, din 1987, de cînd trăiesc în Franţa, am fost martor la acest tip de confuzie. Şi uneori am auzit-o din gura unor intelectuali…

Nu pot să spun cît de penibil este să reacţionezi cînd oameni pe care îi cunoşti de o bună bucată de vreme te întreabă la un moment dat… “Şi, vă mai întoarceţi din cînd în cînd la dumneavoastră, la… Budapest”? Mi s-a întîmplat de multe ori să-i corectez pe aceşti francezi, foarte inimoşi şi foarte simpatici de altfel, spunîndu-le… “Bucarest. C’est pas Budapest, c’est Bucarest. La Capitale de la Roumanie c’est Bucarest”.

Ceea ce nu înseamnă că uneori… confuzia nu se repetă. Mi s-a întîmplat acest lucru şi în Anglia, si în alte ţări europene, dar niciodată în Statele Unite de exemplu. Să fie oare mai atenţi americanii la geografie decît verişorii noştri occidentali?  Greu de spus.

În orice caz, am mai reperat o gafă de acest gen în Franţa, şi anume cînd noi românii suntem lăudaţi pentru… şarmul nostru slav. Complicat devine dialogul şi în acest caz pentru că, evident, nouă ne sare muştarul şi începem să povestim cît suntem de latini… Nu e cazul să disperăm, însă, confuziile ale căror victime suntem fac parte fără îndoială din… identitatea noastră, şi ar trebui să reflectăm la modul în care ne văd ceilalţi, şi să ne întrebăm de ce ne văd în acest fel… şi cu gafele respective.

Philippe Séguin - Cour des Comptes

O noua polemică în Franţa provocată de cheltuielile făcute în ultimele şase luni ale anului trecut când Hexagonul a asigurat preşedinţia Uniunii Europene.  Cifrele au căzut brusc lăsând cu gura căscată o opinie publică obişnuită mai degrabă cu discursurile sobre legate de criza economică… Ei bine, ne informează Curtea de Conturi, anul trecut preşedinţia franceză a Uniunii Europene a costat 171 de milioane de euro. Suma în sine nu spune nimic decât dacă facem nişte comparaţii şi dacă descoperim de exemplu că alte ţări care s-au aflat în fruntea Uniunii Europene n-au cheltuit mai mult de 70 sau 80 de milioane pentru perioadele respective.

“Obrazul subţire cu cheltuială se ţine” – spune o vorbă românească. În Franţa dictonul ar suna altfel, de exemplu: “Noblesse oblige”. La mare tradiţie în ce priveşte fastul se impun şi cheltuielile de rigoare. Iar fastul a fost prezent, poate în doză prea mare, cu ocazia Reuniunii pentru Mediterana, de pe 13 iulie 2008. Ei bine, dacă ne uităm pe lista de cheltuieli a acestei manifestări, avem motive să rămânem uşor uluiţi. Dineul din ziua respectivă, la care au participat 200 de invitaţi, a costat peste un milion de euro, ceea ce înseamnă că un tacâm a fost de aproximativ 5000 de euro. Pedantă cum e, Curtea de Conturi ne dă cifra precisă: 5362 de euro pe invitat. Să auzi şi să nu crezi! Ce-o fi costat atât de scump pe cap de om, greu de înţeles. Poate vinul, dat fiind că în Franţa poţi să bei vin care să te coste trei euro sticla sau 3000 sticla. Sau poate serviciul, dat fiind că dineul a avut loc la Grand Palais.

De altfel, cheltuielile enorme ale acelui “sommet” tot de la Grand Palais se trag. Pentru că, aflăm tot din raportul Curţii de Conturi, Parisul nu are un centru de congrese corespunzător normelor actuale internaţionale. Şi atunci, improvizează. De exemplu a cheltuit 245. 000 de euro pentru a instala la Grand Palais un duş, ca să fie dacă are nevoie preşedintele, instalaţie a cărei durată de viaţă a fost de patru ore, că după dineu toată lumea s-a risipit.

Nu ştiu cum face Nicolas Sarkozy în ultimul timp dar îi care pe cap tot felul de polemici. Ultima era legată de promovarea fiului său într-un post de mare răspundere. Acum s-a iscat discuţia aceasta legată de “tacâmul la 5000 de euro”, mină de aur pentru opoziţie. Dar culmea este că în această ultimă afacere Nicolas Sarkozy chiar că nu poate fi bănuit că ar fi fost beneficiar. Pentru că el, toată lumea ştie, este la regim. De băut alcool nu bea, mănâncă numai carne de pasăre sau peşte, iar în materie de brânză o preferă pe cea mai modestă, mai puţin grasă şi mai puţin sofisticată, brânza de vacă. El sigur n-a mâncat de 5000 de euro la dineul respectiv, deci putem conchide că i se aduc reproşuri nejustificate.

Vacanta

A pleca în vacanţă este o necesitate, dar şi un reflex cultural, care ţine de integrarea în societate. Iată concluzia unor specialişti francezi care analizează fenomenul vacanţelor în Franţa.

Pentru a rezuma, putem spune că în ziua de astăzi oamenii care nu pleacă în vacanţa se simt… marginalizaţi, excluşi din societate… În Franţa, întrebarea clasic pe care o aude toată lumea la sfârşitul lunii august şi în septembrie este “unde ai fost în vacanţă?”. Practic, toate conversaţiile încep în felul acesta: “te-ai întors din vacanţă? Unde ai fost în vacanţă? Cum a fost în vacanţă?”. Când eşti integrat într-un colectiv, într-un grup profesional, într-o instituţie, a spune că n-ai fost în vacanţă echivalează cu a-ţi recunoaşte un fel de înfrângere socială. Cine nu are mijloace de a-şi permite măcar o săptămână de vacanţă apare ca un ratat, devine aproape suspect.

Plecarea în vacanţă a devenit, cel puţin în Franţa, din 1936 încoace, când salariaţii au obţinut concedii plătite, un fenomen cultural, comportamental, social şi chiar de modă. De unde eforturile francezilor de a pleca cu orice preţ, chiar şi în condiţii de criză. Statisticile arată că anul acesta bugetul mediu alocat de fiecare francez pentru vacanţele de vara este de 1700 de euro. Cu 200 de euro mai puţin decât anul trecut, când nu era criză.

Campionii plecărilor în vacanţa cu bani puţini sunt însă tinerii. 34 la sută dintre tinerii francezi care pleacă în vacanţă dispun vara de un buget… sub 250 de euro. Ei pleacă de fapt în grup, cu cortul, cheltuiesc pentru mâncare în jur de 6 sau 7 euro pe zi şi… mizează pe bună dispoziţie generală a grupului şi pe tinereţea lor pentru a se amuza şi a profita de mare sau de munte sau de excursii la ţară.

Interesant este de constatat că intre anii 1950 şi 1980 când s-au “democratizat” vacanţele, francezii se deplasau mai puţin pe diferitele trasee alese. Ei făceau în medie cam 5 kilometri pe zi, fie că se deplasau cu trenul, cu maşina, cu bicicleta sau pe jos. În prezent însă asistăm la o accelerare a mişcării, francezii parcurg în medie, în cursul vacanţelor de vara, cam 40 de kilometri pe zi. Imposibil să nu-ţi pui în consecinţă întrebarea: sunt mai reuşite vacanţele în zilele noastre, când turistul aleargă de colo-colo, decât cele de acum 40 sau 50 de ani, când omul plecat în vacanţa se deplasa mai puţin dar avea mai mult timp pentru a dialoga cu natura?

Iată şi încă o constatare în ce priveşte Franţa: deşi la televizor ne sunt arătate imagini cu sute de kilometri de ambuteiaje în zilele marilor plecări în vacanţă, nu toată lumea are parte de acest moment de fericire. Oricât de incredibil ar părea, în ţară care a inventat vacanţele în masă, 40 la sută din populaţie nu pleacă nicăieri niciodată. Cine sunt aceşti oameni?  Sunt persoane vârstnice, multe femei singure sau mame care nu-şi pot permite luxul vacanţelor, plus o întreagă populaţie ieşită din imigraţie care se află şi ea într-o situaţie de precaritate.

Să mai reţinem în încheierea acestui dosar faptul că în această perioadă de criză preşedintele Nicolas Sarkozy a optat şi el pentru… vacanţe mai modeste. Ca să dea un bun exemplu… N-a mai plecat în Statele Unite, nu s-a mai dus pe cine ştie ce iaht al vreunui patron miliardar… Nu, s-a dus pe malul Mediteranei la Cap Nègre unde familia soţiei sale, Carla Bruni, posedă o casă de vacanţă…