“Oare la ce foloseşte ziua internaţională a filosofiei? “, m-am întrebat în dimineaţa aceasta la micul dejun, în timp ce mîncam un iaurt… Oare este ziua cînd ni se sugerează să gîndim cu ceva mai multă intensitate decît în celelalte zile? Tulburat de această idee, în timp ce aruncam la pubelă un superb pahar din  plastic în care fusese iaurtul, am avut o revelaţie. Mi-am dat seama brusc de ce a căzut comunismul: din cauza etichetelor de pe produsele venite din Occident.

Pare o glumă filozofică dar nu e: comunismul a fost învins din punct de vedere ideologic de etichetele, pungile şi ambalajele occidentale. Si nimeni n-a evaluat pînă acum forţa subversivă a acestor etichete şi a acestor ambalaje. Efectul lor asupra noastră, în anii grei, a fost mai puternic decît suntem noi capabili să o recunoaştem. Toate produsele care ajungeau la noi din vest aveau un dublu impact, unul estetic şi altul emoţional. Impactul estetic se manifesta prin faptul că nimeni nu arunca niciodată un ambalaj venit din vest. Cutiile de cafea erau păstrate la nesfîrşit pe o poliţă în bucătărie chiar şi după ce se termina cafeaua din ele. O sticlă de whisky, chiar dacă era golită, nu se arunca niciodată, se umplea eventual după aceea cu ţuică. O sticlă din plastic de Coca-cola devenea şi ea un obiect fetiş, era imposibil de aruncat, oamenii o refoloseau într-un fel sau altul, fie că puneau în ea lapte, fie că o ţineau ca pe o ofrandă sau ca pe o pradă de război în cămară. Cînd primeau ciocolată din Occident, est-europenii aveau grijă întîi să desfacă uşor, cît mai delicat, ambalajul, ca să păstreze undeva bine întins staniolul… Pungile care veneau din Occident erau şi ele un bun preţios şi oamenii ieşeau cu ele la cumpărături, oarecum mîndri că aveau o pungă “occidentală”. Toate aceste “pungi” se plimbau de altfel prin oraşele noastre cenuşii cu o anumită nonşalantă, exista un fel de protest surd şi metaforic al pungilor… Rare erau persoanele care să nu fi avut în casă o astfel de pungă provenită din Germania sau din Italia… Putem vorbi chiar de un protest al pungilor din plastic, după cum putem vorbi despre mesajul lor anti-comunist… În ţările este-europene unde libertatea de expresie era inexistentă, oamenii protestau prin pungile de plastic pe care le purtau în buzunar sau le utilizau pentru cumpărat pîine, făină, salam. Ar trebui să le fim recunoscători acestor pungi, cred eu, pentru că ele ne-au ajutat să ne exprimăm disperarea, dacă n-am fi avut aceste pungi cu care să umblăm de colo-colo şi să ne afişăm protestul ne-am fi asfixiat, am fi murit dracului de neputinţă şi de umilinţă. Cînd gurile noastre erau cusute, noi protestam de fapt cu pungile, nu eram decît nişte pungi ambulante care se plimbau prin Bucureşti, prin Sofia, prin Kiev. Pe aceste pungi figurau tot felul de desene atrăgătoare, tot felul de imagini occidentale, tot felul de texte aparent comerciale dar de fapt protestatare. Nu, nici un filozof nu s-a ocupat niciodată de semantica acestor imagini şi texte imprimate pe pungile de origine occidentală înainte de 1989. Pe unele era scris MARLBORO, pe altele ELVIS, pe altele SUPERMARKET… Pentru est-europeni, însă, toate aceste cuvinte aveau o cu totul altă semnificaţie, ele însemnau de fapt JOS COMUNISMUL!

Iată la ce este bună Ziua Mondială a Filosofiei, putem să le aducem un omagiu pungilor, etichetelor şi ambalajele occidentale care au ros din interior comunismul… Ele au fost dizolvantul ideologiei totalitare, marxism-leninismul s-a evaporat în ele. Pentru că ele au lucrat asupra creierului, asupra imaginarului. Era suficient, pe vremuri, să te uiţi la cutia de cafea occidentală în care păstrai de fapt zahărul ca să respiri puţină speranţă. Toate aceste etichete şi ambalaje erau ca nişte ferestre spre occident, tot atîtea tunele de evadare mentală. Cînd ne cumpăram blugi era absolut nevesar ca marca LEVI’S să fie vizibilă, iar dacă mai puneam mîna şi pe un tricou occidental pe care scria LOVE atunci evadarea era totală, sau ne consideram deja integraţi în Europa… Toate aceste cuvinte străine şi toate aceste imagini colorate ne-au ajutat de fapt să rezistăm într-o lume în care lipseau culorile. Da, acesta este adevărul, comuniştilor nu le plăceau culorile, detestau culorile, cu excepţia steagului roşu bineînţeles.

N-aş merge atît de departe cu curajul reflexiv, de Ziua Mondială a Filosofiei, încît să pretind că sistemul comunist ar mai fi durat dacă comuniştii ar fi fabricat ambalaje mai frumoase. Fapt este însă că regimurile comuniste nu au înţeles niciodată cît de persuasivă este forţa imaginii. Iar dacă şi-a fi luat, la acea oră, nişte directori de imagine occidentali, ar mai fi rezistat fără îndoială o vreme.

Astăzi ar trebui să însă să le ridicăm un monument tuturor acestor etichete, ambalaje şi pungi. Ar trebui să le fim recunoscători, să ridicăm o statuie a pungii occidentale… Ambalajele au fost ca nişte zei, ca nişte icoane, ca nişte obiecte fetiş, ca nişte moaşte… Valoarea lor de întrebuinţare, în ţările din est, era cu totul alta decît cea pentru care fuseseră făcute în Occident… Ele erau pur şi simplu mesaje primite din lumea liberă, ele erau dovezi că o viaţă mai bună era posibilă. Puse alături de ambalajele comuniste ele deveneau copleşitoare,  pentru că erau superioare. Ori, toate aceste reflecţii se fixau în creierul oamenilor. Est-europenii nu aveau nevoie de demonstraţii sofisticate pentru a ajunge la concluzia că marxism-leninismul era o ideologie stupidă, mesajul pungilor era suficient. Mai puternică, mai violentă decît înfruntarea ideologică frontală  dintre vest şi est a fost lupta frontală dintre pungile de plastic occidentale şi plasele de aţă autohtone, între etichetele colorate de pe produsele occidentale şi hîrtia de marmeladă autohtonă, între roşul sticlei de coca-cola şi roşul steagului comunist…

Mă simt liniştit. Ziua Mondială a Filosofiei m-a ajutat să înţeleg de ce a căzut comunismul. Induioşat, recuperez din pubelă plaharul de plastic în care a fost iaurtul şi decid să-l păstrez.

Zidul Berlinului

Zidul Berlinului este fără îndoială cel mai celebru dintre toate cele care, în decursul istoriei, i-au separat pe oameni. La ora la care el se prăbuşea, cu 20 de ani în urmă, berlinezii, germanii şi în general toţi cei care se aflau la faţa locului nici nu-şi imaginau că toate acele bucăţele de zid dărâmat urmau să devină nişte adevărate relicve.

De altfel, astăzi, turiştii care se duc să viziteze zidul, sau ce a mai rămas din el şi locul pe care s-a aflat, cumpără mici “mostre” de zid (mai mult sau mai puţin autentice), şi le ţin apoi ca amintire.  Culmea culmilor, muncipalitatea berlineză încearcă acum să recupereze şi chiar să răscumpere cu bani grei diversele tronsoane de zid răspândite fie în Germania fie prin alte colţuri ale lumii, pentru a le expune în muzeul dedicat zidului.

Zidul de la Berlin este o celebritate şi datorită faptului că, până la urmă, povestea sa s-a terminat cu bine. Poporul a învins, Germania s-a reunificat, Berlinul s-a reunificat, familille s-au regăsit şi totul a devenit o amintire încărcată de metafore istorice. Mai există însă şi alte ziduri pe pământ care aşteaptă să-şi încheie cariera cu acest tip de victorie a raţiunii asupra minciunii.

Zid in Fasia Gaza

Să nu uităm, de exemplu, că oraşul Nicosia, în Cipru, este separat şi el de un fel de “zid”,

şi că reunificarea insulei nu pare să fie la ordinea zilei. Un alt “zid” incriminat de unii istorici şi oameni politici este cel ridicat de israelieni pentru a-i ţine la distanţă pe palestinienii din Cisiordania şi din Gaza. Mai există şi un “zid” ridicat de americani pentru a-i ţine la distanţă pe imigranţii mexicani.

Zidurile n-au lipsit în istorie, nici în vechime şi nici în cea modernă.

Ierusalim

Poate că este semnificativ şi faptul că singura construcţie pământeană care se vede de pe lună este… un zid, mai precis cel chinezesc. Unele ziduri sunt simboluri ale modului în care s-au suprapus epocile istorice şi s-au încâlcit fără nici o şansă de descâlcire imediată, cum este Zidul Plângerii la Ierusalim.

Zidurile sunt făcute să se prăbuşească unele după altele, mai devreme sau mai tîrziu.

Sigur, unele se mai prăbuşesc şi din voinţa divină, precum cele de la Ierihon, după cum

Ierusalim

ne spune Biblia. Evreii au fost atunci sfătuiţi de Dumnezeu să sune din trâmbiţe şi să facă procesiuni în jurul cetăţii, şi zidurile s-au prăbuşit. Ce simplu ar fi dacă această reţetă ar funcţiona peste tot.

” Zidul Atlanticului” construit de Rommel în anii celui de-al Doilea Război Mondial pentru a-i ţine la distanţă pe aliaţi a căzut cu mari sacrificii umane: 10.000 de soldaţi au murit în ziua debarcării, pe 6 iunie 1944, când a fost străpuns.

Istoria zidurilor este tragică şi fascinantă, ca să nu mai vorbim că uneori, după ce ele dispar, rămân zidurile psihologice şi afective, în minţile şi în sufletele oamenilor, care sunt chiar mai solide şi mai rezistente decât cele din piatră, beton sau metal.