Albii care vin pe insulà, de exemplu, sunt numiţi “les oreilles” – altfel spus: urechi. Cum de au fost porecliţi albi “urechi”? Două explicaţii există în acest sens, una comică, alta tragică.

Iată prima explicaţie: cînd veneau pe insulă, albii sosiţi din Franţa sau din alte tări Occidentale nu înţelegeau limba creolă… şi atunci îşi ciuleau urechile sau făceau un efort de audiţie ca să prindă din zbor cuvintele limbii creole. De unde, deci,  acest nume sau această poreclă acordată francezilor şi albilor în general: ei sunt nişte “urechi” care fac efortul de a auzi…

A doua explicaţie nu este însă de natură să ne facă să rîdem. Dimpotrivă, ea evocă perioada cînd stăpînii îi pedepseau pe sclavii “neascultàtori” sau rebeli prin… tăierea unei urechi, sau chiar a amîndurora. Unii sclavi fugeau însă de pe plantaţii şi se ascundeau în munţi, în general în zona vulcanului… Stăpînii trimiteau atunci pe urmele lor aşa-numiţii “vîntărori de fugari”, cu misiunea pur si simplu de a-i ucide pe sclavii doritori să simte gustul libertăţii. Vînătorii de sclavi fugari, pentru a dovedi apoi că şi-au realizat misiunea, coborau din munţi cu urechile tăiate ale celor ucişi, sau uneori cu mîinile lor tăiate. Pentru a-i înspàimînta pe sclavii de pe plantaţii, ca să nu mai îndrăznească să fugă, stăpînii recurgeau la acest spectacol macabru: urechile sau mîinile celor ucişi în munţi pentru “neascultare” erau expuse vederii, în satele şi localităţile unde trăiau şi munceau sclavii. Ceea ce i-ar determinat pe aceştia din urmă sà-i identifice pe albi ca fiind nişte “tăietori de urechi”, sau pur şi simplu “urechi”.

Este uluitoare, pe Insula Réunion, această conservare din generaţie în generaţie a memoriei colective din anii cînd funcţiona sistemul sclaviei. Identitatea creolilor este, de fapt, bazată pe acest efort de memorie. Creolii de azi nu uită că sunt urmaşii sclavilor şi continuă să fie marcaţi şi frămîntaţi de această teribilă pagină fondatoare a identităţii lor.

In Europa ne este uneori imposibil să întelegem acest lucru. Ar trebui să ne imaginăm, eventual, că o parte dintre români, de exemplu, s-ar declara o etnie aparte întrucît s-ar recunoaşte ca urmaşi ai foştilor serbi şi iobagi… Comparaţia însă nu este elocventă, Réunion este un paradis tropical care a fost, pînă în 1848, un veritabil iad pentru majoritatea populaţie formată din sclavi.

Vulcanii rǎi sunt cei care, atunci cînd strǎnutǎ, împrǎştie in jur cenuşǎ şi pietre, iar uneori, aşa cum a fost cazul cu vulcanul islandez, împiedcǎ avioanele sǎ zboare şi paralizeazǎ o bunǎ parte a Europei. Ei sunt şi cei care ne reamintesc, nouǎ oamenilor, cǎ nu suntem chiar stǎpînii planetei şi cǎ natura poate sǎ se supere pe aşa zisa-noastrǎ civilizaţie în orice moment.

Vulcanii buni sunt cei care scuipǎ doar lavǎ incandescentǎ şi care favorizeazǎ turismul. Franţa are în panoplia sa un singur vulcan bun, situat însǎ la aproape zece mii de kilometri de teritoriul sǎu continental: este vorba de vulcanul de pe insula Réunion, din Oceanul Indian. Insula Réunion se aflǎ la 800 de kilometri vest de insula mult mai mare şi mai cunoscutǎ, Madagascar.

Vulcanul de pe insula Réunion este, de multǎ vreme, o celebritate, vizitat din cînd în cînd, cu mîndrie, de locuitorii insulei şi bineînţeles de absolut toţi turiştii. Prenumit Le Piton de la Fournaize, el mai este şi un adevǎrat vulcan laborator: în jurul sǎu s-au inslalat, de mulţi ani, o mulţime de vulcanologi şi alţi specialişti în materie, care mǎsoarǎ minut cu minut activitatea acestui fenomen natural uluitor. Pentru cǎ acest vulcan are obiceiul de a se trezi din cînd în cînd şi de a provoca spectacole fascinante. In 1998, de exemplu, el le-a oferit localnicilor şi turiştilor ceea ce s-a numit erupţia secolului: jocurile de artificii au durat 6 luni, toatǎ suflarea insulei s-a perindat în jurul lui pentru a-l aplauda, iar scurgerile de lavǎ au fost atît de abundente încît au barat de mai multe ori şoseaua de pe malul oceanului.

Acest vulcan bun are însǎ amabilitatea de a se trezi cam de douǎ sau de trei ori pe an, ceea ce întreţine frisonul turismului pe insulǎ. Fiind un vulcan bun, el nu scuipǎ nici pietre şi nici cenuşǎ, cum spuneam, aşa cǎ oamenii se pot apropia de el şi uneori se pot plimba pe lava proaspǎt solidificatǎ şi încǎ uşor cǎlduţǎ.

Tot aşa, turiştii pot vizita unele sate din jurul vulcanului care au fost vizitate la rîndul lor de… torente de lavǎ. Intr-un astfel de sat, Piton-Saint-Rose, în 1977, torentul de lavǎ a înghiţit cîteva case, dar a ocolit în mod miraculos biserica… Biserica a devenit, prin urmare, o atracţie turisticǎ întrucît pare efectiv cǎ navigheazǎ ca o corabie pe un fluviu împietrit de lavǎ. De altfel locuitorii au rebotezat-o cu numele « Notre-Dame-des-Laves ». Un vulcan bun precum cel de pe Insula Réunion este aşadar o minǎ de aur economicǎ : el genereazǎ locuri de muncǎ, circulaţie turisticǎ, infrastructuri hoteliere, produse derivate (cum ar fi faimoasele tricouri cu imaginea vulcanului şi pe care putem citi în creolǎ fraza VOLKAN LA PETE, altfel spus vulcanul este în plinǎ erupţie). Si mai tulburǎtor rǎmîne însǎ faptul cǎ întreaga insulǎ Réunion, cu o suprafaţǎ de 2500 de kilometri pǎtraţi, este de fapt fiica acestui vulcan. Imposibil sǎ nu te gîndeşti la acest lucru atunci cînd ajungi aici. Insula s-a nǎscut cu 3 milioane de ani în urmǎ, pentru cǎ într-o bunǎ zi s-a trezit din senin un vulcan din largul oceanului şi a început sǎ scuipe lavǎ. De altel insula se mǎreşte în continuare prin aceleaşi metode naturale. In 2007, vulcanul a scos din mǎruntaiele sale 120 de milioane de metri cubi de lavǎ, şi a creat douǎ plaje suplimentare pe malul oceanului, spre bucuria localnicilor şi a turiştilor.