Să ne imaginăm o singură secundă că preşedintele Nicolas Sarkozy ia masa cu fostul preşedinte Jacques Chirac şi că acesta din urmă spune: “ehe, pe vremea mea Franţa era campioană mondială la fotbal”… Ce i-ar putea replica Nicolas Sarkozy cînd e clar acum că, în anii preşedinţiei sale, naţionala franceză a avut cel mai prost parcurs din toate timpurile? Nimic. Decît că a luat hotărîrea de a lansa o reformă şi în domeniul fotbalului, pentru recucerirea vechiului statut de mare putere fotbalistică pe care l-a avut Franţa.

Dincolo de această introducere anecdotică, ne putem întreba serios ce semnificaţie poate avea pentru o ţară o teribilă înfrîngere sau o mare victorie sportivă… Ei bine, răspunsul este: nici una. Faptul că naţionala franceză a jucat mai bine pe vremea lui Chirac nu înseamnă că Franţa ar fi astăzi mai demoralizată şi că i-ar merge mai prost. Intr-un editorial din revista Figaro Magazin publicat imediat după eliminarea Franţei de la Cupa Mondială, un comentator scria: “o echipă naţională nu reprezintă de fapt o naţiune, o echipă naţională reprezintă de fapt un sport, şi atîta tot”.

Merită să reflectăm la această afirmaţie, mai ales pe fondul de isterie în materie de comentarii care însoţeşte fiecare competiţie sportivă internaţională.

Devenit sportul planetar numărul unu, cel mai popular, pe cale de a se implanta chiar şi în Statele Unite, fotbalul nu-i mai intereseazà de mult numai pe sportivi şi pe iubitorii sportului: de fotbal se interesezà mediile de afaceri, mediile de informare (în frunte cu televiziunea), bursele, mafioţii de tot felul, agentiile de publicitate şi de turism, numeroase ramuri ale industriei, editorii, şi aşa mai departe.

Iar maşina mediatică, despre care ştim că funcţionează des pe bază de scandal, nu a ezitat să amplifice pînă la paroxism ceea ce s-a întîmplat cu echipa Franţei sau a Italiei. In definitiv, ziarele sunt interesate să-şi măreascà tirajul iar canalele de televizune să atragă cît mai mulţi telespectatori. Maşinii mediatice, deci, îi este indiferent dacă echipa Franţei pierde sau cîştigà, important este să o facă în mod senzaţional… In 1998 Franţa a cîştigat în mod senzaţional Cupa Mondială, iar presa s-a hrănit cu această ştire timp de luni şi luni de zile. Acum, Franţa a fost eliminată pe fond de scandal senzaţional din primul tur, şi presa se pregăteşte să se hrănească din acest lucru în săptămînile şi chiar lunile viitoare.

In 1998 s-au spus multe enormităţi despre succesul naţionalei de fotbal franceze: că ar fi un exemplu de reuşită a integrării, că ar fi fost un efect al unei politici inspirate în materie de sport, că ar fi fost o expresie a unităţii Franţei, chiar a geniului francez, şi aşa mai departe.

Alte enormităţi se spun acum din simplul motiv că maşina mediatică are nevoie de materie, de amplificarea subiectelor, de umflarea lor, de exacerbarea sentimentelor, de manipularea emoţiei… Probabil că în scurt timp vor aparea primele cărţi despre această înfrîngere, despre “aşa zisa grevă fără precedent” a jucătorilor, despre certurile dintre ei… Vom avea cu siguranţă şi primele filme documentare cu titlul “Dezastrul din Africa de sud” şi de ce nu, primele tricouri cu imaginile acestui dezastru pentru că produsele derivate trebuie să se vîndà indiferent de ce se întîmplă pe teren.

Iată, deci, aspectul cel mai monstruos al acestui joc planetar care este jocul mediilor de informare ş al banilor cu fotbalul. Faptul că un grup de jucători milionari, fără prea mare educaţie, bolnavi de vedetism, cărora li s-a urcat succesul la cap, s-au comportat lamentabil nu merita de fapt decît… tăcerea. Dacă brusc nimeni n-ar mai fi vorbit nimic despre ei, da, aceasta ar fi fost o lecţie teribilă pentru aceşti jucători. Aşa, ei continuă să rămînă vedete şi continuă să ràmînă în atenţia publicului şi continuă de fapt să-şi umple buzunarele cu bani chiar şi fără să fi marcat goluri, sau mai bine zis doar cu un singur gol la activ, care nu le-a salvat nici măcar onoarea.

Vacanta

A pleca în vacanţă este o necesitate, dar şi un reflex cultural, care ţine de integrarea în societate. Iată concluzia unor specialişti francezi care analizează fenomenul vacanţelor în Franţa.

Pentru a rezuma, putem spune că în ziua de astăzi oamenii care nu pleacă în vacanţa se simt… marginalizaţi, excluşi din societate… În Franţa, întrebarea clasic pe care o aude toată lumea la sfârşitul lunii august şi în septembrie este “unde ai fost în vacanţă?”. Practic, toate conversaţiile încep în felul acesta: “te-ai întors din vacanţă? Unde ai fost în vacanţă? Cum a fost în vacanţă?”. Când eşti integrat într-un colectiv, într-un grup profesional, într-o instituţie, a spune că n-ai fost în vacanţă echivalează cu a-ţi recunoaşte un fel de înfrângere socială. Cine nu are mijloace de a-şi permite măcar o săptămână de vacanţă apare ca un ratat, devine aproape suspect.

Plecarea în vacanţă a devenit, cel puţin în Franţa, din 1936 încoace, când salariaţii au obţinut concedii plătite, un fenomen cultural, comportamental, social şi chiar de modă. De unde eforturile francezilor de a pleca cu orice preţ, chiar şi în condiţii de criză. Statisticile arată că anul acesta bugetul mediu alocat de fiecare francez pentru vacanţele de vara este de 1700 de euro. Cu 200 de euro mai puţin decât anul trecut, când nu era criză.

Campionii plecărilor în vacanţa cu bani puţini sunt însă tinerii. 34 la sută dintre tinerii francezi care pleacă în vacanţă dispun vara de un buget… sub 250 de euro. Ei pleacă de fapt în grup, cu cortul, cheltuiesc pentru mâncare în jur de 6 sau 7 euro pe zi şi… mizează pe bună dispoziţie generală a grupului şi pe tinereţea lor pentru a se amuza şi a profita de mare sau de munte sau de excursii la ţară.

Interesant este de constatat că intre anii 1950 şi 1980 când s-au “democratizat” vacanţele, francezii se deplasau mai puţin pe diferitele trasee alese. Ei făceau în medie cam 5 kilometri pe zi, fie că se deplasau cu trenul, cu maşina, cu bicicleta sau pe jos. În prezent însă asistăm la o accelerare a mişcării, francezii parcurg în medie, în cursul vacanţelor de vara, cam 40 de kilometri pe zi. Imposibil să nu-ţi pui în consecinţă întrebarea: sunt mai reuşite vacanţele în zilele noastre, când turistul aleargă de colo-colo, decât cele de acum 40 sau 50 de ani, când omul plecat în vacanţa se deplasa mai puţin dar avea mai mult timp pentru a dialoga cu natura?

Iată şi încă o constatare în ce priveşte Franţa: deşi la televizor ne sunt arătate imagini cu sute de kilometri de ambuteiaje în zilele marilor plecări în vacanţă, nu toată lumea are parte de acest moment de fericire. Oricât de incredibil ar părea, în ţară care a inventat vacanţele în masă, 40 la sută din populaţie nu pleacă nicăieri niciodată. Cine sunt aceşti oameni?  Sunt persoane vârstnice, multe femei singure sau mame care nu-şi pot permite luxul vacanţelor, plus o întreagă populaţie ieşită din imigraţie care se află şi ea într-o situaţie de precaritate.

Să mai reţinem în încheierea acestui dosar faptul că în această perioadă de criză preşedintele Nicolas Sarkozy a optat şi el pentru… vacanţe mai modeste. Ca să dea un bun exemplu… N-a mai plecat în Statele Unite, nu s-a mai dus pe cine ştie ce iaht al vreunui patron miliardar… Nu, s-a dus pe malul Mediteranei la Cap Nègre unde familia soţiei sale, Carla Bruni, posedă o casă de vacanţă…