Titlul acestui roman de Dostoievski a devenit emblema unei expoziţii destul de  insolite care va putea fi văzută la Paris, la Musée d’Orsay, pînă pe data de 27 iunie. Rareori, la intrarea într-o expoziţie, vizitatorii sunt avertizaţi că imaginile expuse ar putea răni sensibilitatea copiilor şi chiar a unor persoane fragile. Este cazul cu această expoziţie dedicată… violenţei, asasinilor şi execuţiilor capitale. Mai precis, această expoziţie îşi propune să analizeze raporturile dintre artă, crimă şi justiţie. Iar proiectul a fost conceput de un fost ministru al justiţiei, Robert Badinter, de numele căruia se leagă abolirea pedepsei cu moartea în Franţa, în 1981.

Expoziţia, care se doreşte şi o meditaţie pe tema răului, prefaţează de fapt aniversarea a 30 de ani cînd justiţia franceză nu mai pronunţă sentinţe de condamnare la moarte prin ghilotinare, metodă moştenită de la Revoluţia franceză. Ultimul condamnat la moarte a fost, în Franţa, un anume Hamida Djandoubi, ghilotinat la Marsilia pe data de 10 septembrie 1977, după ce a violat şi ucis în mod barbar o femeie.

Iniţiatorul expoziţiei şi-a dorit să ofere publicului viziunea pe care o au artiştii în privinţa răului, mai precis a crimelor şi a justiţiei. 450 de tablouri, documente şi alte diverse obiecte trasează, în consecinţă, istoria tumultoasă a acestui subiect, care i-a fascinat pe numeroşi pictori, de la Goya la Picasso, de la Théodor Géricault la Edgar Degas, de la Otto Dix la Magritte.  Vizitatorii vor putea descoperi tablouri, ilustraţii, afişe şi desene mai puţin cunoscute… Cum ar fi o ilustraţie realizată de Toulouse-Lautrec şi intitulată “La piciorul eşafodului”, sau o alta realizată de scriitorul Victor Hugo şi care reprezintă un spînzurat. Publicul mai descoperă, de exemplu, că Edgard Degas, despre care credem uneori că a pictat numai suave balerine, este şi autorul unui tablou reprezentînd un viol…

Expoziţia de la Musée d’Orsay este de natură să ne dea frisoane pentru că evocă nu numai barbaria asasinului dar şi, într-un fel, cea a justiţiei… Aflăm, de exemplu, că de la Revoluţia franceză, mai bine zis din 1791, şi pînă în 1939 execuţiile capitale se făceau… în public. A urmat apoi, pînă în 1981, o perioadă mai “discretă”, cînd condamnaţilor la moarte li se tăia capul în curtea închisorii, la răsăritul soarelui.

Cei interesaţi să aprofundeze subiectul violenţei şi după vizitarea acestei expoziţii vor putea să-ţi cumpere catalogul editat cu această ocazie de către Muzeul Orsay împreună cu editura Gallimard, un adevărat album de fapt conţinînd 416 pagini şi numeroase reproduceri.

Este uluitor de constat cît de fascinaţi au fost pictorii, scriitorii, poeţii, dramaturgii, chiar şi unii compozitori, de figura asasinului. In creaţia secolului al XIX-lea, deja, asasinul, criminalul, ucigaşul, erau figuri centrale ale ficţiunii, deşi în multe cazuri realitatea era cea care inspira reflecţia şi reprezentarea răului în artă. Tot secolul al XIX-lea este cel care a produs o pseudo-ştiinţă, antropologia criminală, în încercarea de a descifra portertul robot al asasinului. Artiştii au mai încercat să capteze în operele lor diversele tipuri de crime: începînd cu cele romantice, continuînd cu cele orinare şi termînind cu cele gratuite.

Expoziţia ne mai reaminteşte că în unele ţări, precum Japonia şi Statele Unite, pedeapsa cu moartea există încă… Iar din cînd în cînd adepţii ei îşi fac auzită vocea şi în ţările în care a fost abolită.

“Crimă şi pedeapsă, de la Goya la Picasso”  (am citat titlul integral al expoziţiei) se anunţă deja ca unul din evenimentele culturale şi mediatice ale acestei prime jumătăţi de an, cu atît mai mult ci cît este însoţită de o serie întreagă de colocvii, proiecţii de filme şi dezbateri pe tema răului… Chiar şi pentru copii au fost organizate, cu o culoare mai temperată, cîteva şedinţe de reflecţie asupra răului, ele fiind intitulate “Uite hoţul!”. Organizatorii şi-au spus probabil că e prea devreme să-i sperie pe cei mici cu un titlu de genul “Uite asasinul!”.

Pentru cei care, la Paris, au văzut şi revăzut marile muzee, pentru cei care au vizitat şi revizitat marile monumente, editura Parigramme propune un ghid al muzeelor insolite, adevărate cabinete de curiozităţi ascunzînd enorm de multe suprinze. In jur de o sută de astfel de locuri exotice şi ascunse sunt repertoriate de acest ghid, locuri aflate înafara traseelor turistice obişnuite. Am putea spune că amatorul de muzee insolite trebuie să înveţe să scotocească prin Paris pentru a le găsi, dar ce satisfacţie cînd ajungi să descoperi bijuterii emoţionale precum muzeul vieţii romantice, muzeul erotismului, muzeul vinului, muzeul artelor de bîlci sau muzeul aerului…

Aceste muzee originale ascund adevătare comori şi sunt găzduite, uneori, în tot felul de subsoluri şi pivniţe, în apartamente private sau în restaurante. Umorul şi nostalgia fac parte din exponate, ca să nu mai vorbim de atmosferă.

Muzeul Singer Polignac se află, de exemplu, într-un spital, pentru că expune opere de artă realizate de bolnavi mintali. El conţine 500 de lucrări realizate între 1890 şi 1960 cînd s-a dezvoltat foarte mult în Franţa terapia prin pictură, desen, modelaj şi alte discipline artistice.

Muzeul Catacombelor, aflat în galerii subterane de unde se extrăgea pe vremuri piatra de construcţie, conţine în jur de… 6 milioane de schelete. “Parizienii sunt de trei ori mai numeroşi sub pămînt decît la suprafaţă”, ne explică, nu fără o undă de umor macabru, Dominique Lesbros, realizatorul ghidului. Din detaliile furnizate de el mai aflăm că aceşti morţi au ajuns în catacombe în urma demolării a peste 30 de cimitiruri pariziene, mai ales în cursul secolului al XIX-lea pe fondul marilor lucrări de modernizare a Parisului.

Pentru amatorii de vizite subterane extrem de interesant rămîne Muzeul fostelor cariere ale Capucinilor, aflat la 20 de metri sub pămînt, cu accesul prin incinta spitalului Cochin, foarte cunoscut la Paris. Vizitatorii descoperă în acest muzeu că Parisul subteran este o lume aparte: 300 de kilometri de galerii se află sub oraşul luminilor, iar dintre acestea 65 de kilometri de galerii pot fi găsite doar în arondismentul al 14-lea, unde piatra de construcţie era, s-ar părea, cea mai abundentă. Greu de imaginat pentru cineva care se află în faţa catedralei Notre-Dames că 30 la sută din piatra pe care o conţine a fost extrasă din… măruntaiele Parisului…

Mărturiesc că eu, personal, am însă o mare slăbiciune pentru muzeul artelor de bîlci, găzduit într-un ansamblu de foste depozite pe cheiurile Senei, în zona Bercy. Un colecţionar pasionat, pe nume Jean-Paul Favand, a adunat acolo tiribombe şi căluşei de altă dată, caruseluri şi manejuri, velocipede şi oglinzi deformante, flaşnete şi gondole de lemn… O întreagă lume dispărută poate fi regăsită în acest muzeu feeric: o lume a acelor bîlciuri populare în care artiştii şi cascadorii se întîlneau cu şarlatanii şi ghicitorii. Spirit fin şi amator de frumos, Jean-Paul Favand, colecţionarul, a adunat din întraga Europă doar obiectele care aveau şi o conotaţie artistică, obiecte şi instalaţii de bîlci sculptate şi pictate de artişti uneori naivi, dar inventivi şi plini de har…

Imposibil de enumerat, pe spaţiul unui articol, toată bogăţia de muzee repertoriate de acest ghid. Ele sunt pe toate gustirile însă. Parisul mai ascunde şi un muzul al fumătorului, un muzeu al mulajelor dermatologice şi un muzeu al evantaiului. Sublim este muzeul vechilor orologii. Captivant este muzeul lămpilor, lampadarelor şi corpurilor de iluminat de altădată…

Mai există şi un muzeu al fonografelor şi al gramofoanelor, dar şi un muzeu al hard-rock-ului. Lîngă Opera Garnier poate fi vizitat un muzeu al parfumului unde este expusă, printre altele, o spectaculoasă colecţie de flacoane de parfum, precum şi o orgă de parfum de secol XIX conţinînd 400 de fiole cu esenţe diferite…

Fără îndoială, acest ghid îşi merită adjectivul de insolit, pentru că nu altfel poate fi calificat muzeul misionarilor martiri. El conţine obiecte şi documente aparţinînd diverselor ordine de misionari care au fost executaţi sau ucişi în cursul deplasărilor lor pe planetă… Cei mai mulţi s-ar părea că şi-au pierdut viaţa în Orientul apropiat şi îndepărtat. Primele obiecte care au constituit baza acestui muzeu datează din… 1843.

In registrul frisoanelor garantate mai pot fi vizitate muzeul canalelor de scurgere din Paris şi muzeul anatomiei patologice. In acesta din urmă, un adevărat lăcaş al ororilor, pot fi “admirate” 6500 de tumori, chisturi şi excrescenţe care plutesc senin în borcane cu formol.

Pentru spiritele mai prudente Parisul oferă însă un larg evantai de muzee cu totul şi cu totul poetice, precum muzeul ceaiului, muzeul păpuşilor şi muzeul frivolităţilor din perioada “la belle époque”.

Autorul acestui ghid, împreună cu fotograful care l-a ajutat, pe nume Sylvain Ageorges au avut inspiraţia de a clasifica muzeele insolite pe categorii. Frumoasă idee, altă sursă de poezie de fapt pentru că aşa aflăm că Parisul posedă muzee de istorie dar şi muzee de atmosferă, muzee de societate dar şi muzee mistice, muzee savante dar şi muzee epicuriene, muzee sanctuar dar şi muzee feerice… Pentru cei care vor să aprofundeze Parisul ghidul muzeelor insolite est un instrument extrem de preţios, şi un veritabil catalog de curiozităţi subtile.

In general, la auzul acestui nume, Casanova, lumea face o relaţie imediată cu imaginea “seducătorului”. Si este adevărat că Giacomo Girolamo Casanova, născut în 1725 la Veneţia, a lăsat în urma sa o faimă de seducător. El a fost însă şi un excelent mînuitor al condeiului, altfel spus un veritabil scriitor de talent, iar limba în care a scris nu este italiana ci… franceza. Era şi epoca în care Franţa se afirma ca  prima putere europeană şi ca inspiratoare a lumii. Putem spune chiar că prima mondializare a fost franceză, iar limba franceză se vorbea la toate curţile Europei.

Casanova revine însă în actualitate pentru că… au ieşit din neant, ca să zic aşa, 3700 de pagini de memorii scrise de el… pagini pe care le cumpără acum Biblioteca Naţională a Franţei, cu preţul nu tocmai neglijabil de 7 milioane de euro… Insuşi ministrul francez al culturii, Frédéric Mitterrand a ţinut să semneze actul de cumpărare a acestui voluminos manuscris, pentru că avem de-a face de fapt şi cu cea mai scumpă achiziţie făcută vreodată de această venerabilă instituţie, Biblioteca Naţională a Franţei.

Despre Casanova, care şi-a petrecut numeroase momente la Paris şi în Franţa în general, se mai ştie că a fost diplomat dar şi un veritabil escroc. Nu degeaba veneţienii l-au închis la un moment dat într-o nu mai puţin celebră închisoare din oraşul dogilor, de unde a reuşit să evadeze însă.. Mare călător, el s-a plimbat mereu între Franţa şi Italia, între Elveţia şi Germania, între Spania şi Anglia, ajungînd şî în Rusia. Casanova i-a cunoscut şi a conversat cu marii intelectuali ai secolului luminilor, precum Voltaire şi Jean-Jacques Rousseau.

Despre toate aceste peregrinări este vorba şi în manuscrisul care intră acum în posesia Bibliotecii Naţionale a Franţei, după ce a fost păstrat în secret de un colecţionar care a vrut să rămînă anonim. De notat că memoriile sale sunt publicate de mult, şi că scrierile sale sunt foarte apreciate nu numai de “casanovişti”, adevăraţi specialişti în opera şi în viata lui Casanova, ci şi de publicul larg. In treacăt fie spus, el menţionează în memoriile sale nici mai mult şi nici mai puţin decît 122 de cuceriri feminine, printre care o călugăriţă.

După acest tezaur galant aflat multă vreme în Germania, vorbesc de manuscrisele lui Casanova, au alergat, de la moartea personajului nostru, mulţi colecţionari şi amatori. Iar povestea acestui manuscris de 3700 de pagini este, şi ea, destul de spectaculoasă iar pe alocuri obscură. Se ştie, de exemplu, că aceste pagini au ajuns, după moartea autorului lor, la Leipzig, unde au scăpat ca prin minune de bombardamentele din anii celui de-al doilea război mondial. Aceste pagini au reieşit la lumină doar în 2007, iar de atunci încoace Biblioteca Naţională a Franţei s-a străduit să adune banii necesari achiziţionàrii lor…

Sigur că, pe timp de criză, s-ar putea ca unii să considere drept un mare lux achiziţionarea acestor manuscrise. Dar ei nu au dreptate, scrierile lui Casanova fac parte din patriomoniul european al secolului luminilor, şi din ele emană nu numai spiritul unui libertin, ci şi pasiunea pentru libertate a unei epoci.

Nu ştiu prea bine de ce, dar luna ianuarie, sau cel puţin primele ei două sau trei săptămîni, mi se par un fel de agonie a Crăciunlui şi a nopţii de revelion. Oamenii parcă nu vor să se despartă de perioada sărbătorilor şi de zilele de vacanţă, drept pentru care în oraşe rămîn încă agăţate de stîlpi şi de balcoane tot felul de ghirlande şi de instalaţii electrice, vitrinele nu se grăbesc să-şi evacueze globurile şi ramurile de brad, un anumit aer de petrecere întreruptă prea repede pluteşte în aer.

Dar soarta cea mai dureroasă şi paradoxală o au brazii de Crăciun… Ii văd, de ani de zile, pe toată durata lunii ianuarie, cum sunt daţi afară din case, fără milă şi în cele mai umilitoare posturi. Ïi descopăr, goi şi parcă înfriguraţi, zăcînd pe străzi şi pe lîngă ziduri, la marginea trotuarelor sau pe lîngă tot felul de pubele. Cum oamenii nu-şi aruncă brazii de Crăciun toţi în acelaşi timp, aceste expulzări barbare au loc pe rînd… Unii îşi despodobesc pomii imediat după Anul Nou, alţii după Bobotează… Cel puţin la Paris, mă întîlnesc cu aceşti brazi uscaţi şi fără adăpost chiar şi după 15 ianuarie… Faptul că unor familii nu le vine să se despartă de brazii de Crăciun nu înseamnă că nu o fac apoi fără scrupule, şi într-un mod umilitor pentru sărmanele conifere… De altfel, deseori, cînd mă plimb prin cartierul meu sau vin spre Casa Radio, îmi vine să mă opresc în faţa acestor brazi şi brăduţi pe care-i întîlnesc zgribuliţi şi îmi vine să le spun: “aşa sunt oamenii… după ce v-au tratat ca pe nişte generali, v-au decorat şi v-au împodobit, v-au ţinut la loc de cinste şi v-au admirat, acum vă tratează ca pe nişte dezertori, vă pun la stîlpul infamiei şi vă abandonează în frig şi în ploaie… voi sunteţi, după simbolul naşterii Mîntuitorului, simbolul uitării simbolurilor, simbolul transformării rapide a sacrului în gunoi… ”

De cînd am devenit confesorul brazilor de Crăciun aruncaţi pe drumuri, am început să disting mai multe categorii de oameni. Există, înainte de toate, cei care îşi aruncă brazii fără nici o mustrare de conştiinţă, fără să se gîndească o clipă, după ce l-au onorat la cea mai fascinantă sărbătoare creştină, că bradul ar trebui scos din scenă măcar cu o minimă delicateţe. La această delicateţe se gîndesc probabil unii, nu mulţi, care, înainte de a se debarasa de brad, îi taie crengile. Acestea din urmă pot fi aruncate astfel ceva mai uşor la pubelă, în timp ce trunchiul ciopîrţit al bradului este abandonat lîngă pubelă, ca un ciudat invalid de răboi – e ca şi cum unui războinic care a avut o sută de braţe nu i-ar fi rămas după luptă decît cioturile… Mai există însă şi o a treia categoriede oameni: sunt cei care nu reuşesc, parcă,  să-şi arunce brazii pe stradă (ca pe un chiriaş care nu mai are cu ce să-şi plătească chiria) şi îi lasă să zacă o vreme în holurile imobilelor. E ca şi cum aceşti brazi care încep déjà să se usuce ar trebui să treacă printr-un fel de purgatoriu înainte de a înfrunta groapa de gunoi municipală.

Mi s-a întîmplat cîndva, invitat fiind într-o casă de om, undeva la ţară, să asist după noaptea Anului Nou la un ritual care m-a emoţionat: familia respectivă şi-a scos bradul de Crăciun în grădină, l-a transformat în lemne de foc, după care l-a “sacrificat” ritualic urmărind fascinaţi spectacolul focului şi al scînteielor produse de crengile uscate.

Impărtăşindu-vă aceste gînduri şi observaţii nu am, din păcate, nici o soluţie pentru a-i conferi bradului de Crăciun, după ce şi-a îndeplinit rolul, o retragere demnă de darul pe care ni l-a făcut. Dar măcar îi fac şi eu un dar în schimb, scriind aceste rînduri.

O carte greu de plasat într-o categorie,  scrisă de un actor celebru,  Lorànt Deutsch. Cartea ar putea fi definită totuşi ca un ghid insolit al Parisului şi ca o călătorie romantică în istoria Franţei. Titlul cărţii este de altfel şi el o curiozitate: “Métronome. L’Histoire de France au rythme du métro” (Metronom. Istoria Franţei în ritmul metroului.) Apărută la Editura Michel Lafon, cartea este un enorm succes de librărie, şi s-a aflat timp de multe săptămâni pe primul loc în topul vânzărilor la specialitatea eseuri.

Lorànt Deutsch trăieşte la Paris de 20 de ani, s-a îndrăgostit de acest oraş (şi nu este singurul) şi ne descrie în cartea sa un Paris insolit, ascuns, mai puţin cunoscut, pornind de la numele unor staţii de metrou. El ne istoriseşte însă, concomitent, povestea să de dragoste cu Parisul şi reia tema în unele dintre interviurile sale: pentru el Parisul este o fată… . Ceea ce ne invită aproape să reflectăm la… sexul oraşelor.  Dacă Parisul este de sex feminin şi este o fata, ce am putea spune oare despre Londra ? Că este o bătrână doamnă ? Dar despre Roma ? Că este o “mamă”, aşa cum reiese dintr-un film de Passolini. Dar despre Bucureşti ? Este Bucureştiul un domn sau o doamnă ? În ce priveşte Bucureştiul mărturisesc că am auzit o dată pe cineva spunând că este… o bătrână domnişoară….

Revin însă la cartea lui Lorànt Deutsch şi la mărturisirile sale: dacă ne uităm bine la harta Parisului, spune el, vedem că insula Cetăţii (Ile de la Cité), care este de fapt inima Parisului, unde se afla de altfel şi catedrala Notre Dame, această insulă deci are forma unui… leagăn. Această insulă în formă de leagăn este matricea Parisului, dar pe ea se mai află şi mică şi discretă piaţa Dauphine, care are o formă triunghiulară… ca un pubis feminin, spune Lorànt Deutsch pentru a-şi argumenta demonstraţia, de ce Parisul este o femeie.

Pentru a-şi scrie acest eseu, el a citit însă în jur de 500 sau 600 de cărţi despre Paris. Apoi, mai spune el, a rescris 21 de secole de istorie pariziană, fiecare capitol purtând numele unei staţii de metrou din Paris. De exemplu, staţia “Place d’Italie” evocă nici mai mult şi nici mai puţin, drumul care ducea spre Italia şi spre Roma,  şi care a început să fie frecventat încă din secolul al II-lea al erei noastre. Tot de la Place d’Italie au plecat spre Italia şi trupele franceze în frunte cu Napoelon, imediat după revoluţia franceză.

Există, o altă staţie de metrou numită Notre Dame des Champs (reamintesc că “champ” înseamnă câmp) care evocă existenţa unei catedrale unde, în secolul al III-lea era noastră, se rugă episcopul Saint-Denis, primul episcop creştin al Parisului.

Lorant Deutsch povesteşte atâtea lucruri incredibile, dar adevărate, în cartea sa încât chiar şi parizienii precum şi bunii cunoscători ai istoriei Franţei sunt surprinşi. El ne informează, de exemplu, că prima aşezare a galilor, Lutèce, nu se afla pe Ile de la Cité ci… la Nanterre, că rămăşiţele pământeşti ale ultimilor gali masacraţi de romani se odihnesc sub… Turnul Eiffel, şi că vestigiile primei catedrale pariziene se află sub parkingul unui imobil modern din arondismentul al cincilea. Tot aşa, pentru cei care vor să vadă efectiv ce a mai rămas din închisoarea Bastilia, dărâmată la revoluţie, Lorànt Deutsch ne dă o adresă: un restaurant al cărui patron îşi ţine vinurile într-o pivniţă care este de fapt una din fostele celule ale închisorii.  Din cartea sa mai aflăm, de exemplu, care este originea cuvântului bulevard:   vine din două cuvinte olandeze, bol care înseamnă bârna şi voerk care înseamnă lucrare.

Există multe ghiduri insolite ale Parisului: există un ghid al Parisului subteran (al catacombelor şi al sistemului de canalizare), există un ghid al locurilor unde se poate picninca la Paris, există un ghid al curţilor şi grădinilor interioare, private, ale Parisului, există un ghid al femeilor frumoase din Paris… În această panoplie cartea lui Lorànt Deutsch vine că un formidabil cadou, şi de altfel probabil că se va vinde încă şi mai bine la Crăciun.