Dimineaţa deja caniculară de iulie la Viena… Un avion vine ca o fantomă şi aterizează discret. Nu e un avion ca toate celelalte, de altfel turnul de control îl dirijează spre o zonă extrem de bine păzită a aeroportului, la o distanţă respectabilă să ziarişti si de mediile de informare. După o vreme, un alt avion aterizează în aceleaşi condiţii de mister si protecţie maximă… Al doilea avion este “parcat” nu departe de primul. Al doilea avion este unul american, primul este rus. Schimbul de spioni poate începe. Un autobuz negru îşi face apariţia. Are geamurile fumurii, persoanele care sunt înăuntru nu pot fi deci zărite. 11 oameni ies din avionul american si urcă în avionul rus, în timp ce 4 oameni ies din avionul rus si urcă în cel american…

Nu, ceea ce povestec eu aici nu este un film, s-a întâmplat cu adevărat pe data de 9 iulie în capitala Austriei. Statele Unite si Rusia au procedat la primul lor schimb de spioni de la încheierea aşa-zisului război rece. Si totuşi, acest tip de secventă ne este extrem de familiară, avem impresia că am mai văzut-o în tot felul de filme americane sau occidentale. Cadru cu cadru, intrăm aproape în ficţiune… cu atât mai mult cu cât schimbul s-a operat la Viena, în Austria, Ori, Viena a fost întotdeauna o platformă de acţiune a spionilor internaţionali, încă din secolul al 19-lea, pe vremea imperiului austro-ungar. Vienei i s-a mai spus “capitala spionilor” chiar si după destrămarea imperiului, după primul război mondial.Cei zece ruşi arestaţi în Statele Unite pentru spionaj au putut deci pleca în tara lor, în timp ce Moscova le-a livrat occidentalilor patru prizonieri ruşi, dintre care trei fuseseră condamnaţi pentru spionaj în favoarea Statelor Unite si a Marii Britanii. Dintre cei patru ruşi pusi în libertate si schimbaţi cu această ocazie. Unul, pe nume Igor Sutiaghine, este un expert în armament strategic si fusese condamnat la 15 ani închisoare pentru spionaj în favoarea Statelor Unite

Totul e bine când se termină cu bine, ar putea exclama spectatorii acestui film care s-a desfăşurat “live” pe aeroportul de la Viena. Si mai ales, ce bine că în acest moment relaţiile dintre americani si ruşi sunt excelente. De altfel ambele părţi au ţinut să rezolve repede această problemă si să pună capăt acestei afaceri.

Dincolo de seninătatea cu care s-a încheiat acest episod merită să observăm si un anume cinism de care dau dovadă cele două părţi. Nimeni nu-şi pune probleme morale în acest context pentru simplul motiv că… fenomenul spionajului s-a banalizat. Într-un mod sau altul toată lumea spionează pe toată lumea, cu mijloace mai subtile sau mai grosolane. La începutul acestui an serviciile secrete britanice denunţau într-un raport spionajul economic si industrial chinez… Să nu credem însă că spionajul în zilele noastre se suprapune pe vechea confruntare a celor două foste blocuri, lumea comunistă pe de o parte si occidentul pe de altă parte. Ţările occidentale practică spionajul industrial si economic si între ele pe fondul unei teribile concurente în domenii de mare specialitate cum ar fi tehnologia aerospaţială.

Eu, personal parcă am totuşi o nostalgie pentru epoca în care Occidentul schimba spioni ruşi prinşi pe teritoriul occidental pentru a elibera dizidenţi ruşi scoşi din Gulag. Astăzi schimbul este mai sec, spioni contra spioni.

Viaţa soldatului e grea, toată lumea ştie acest lucru. Iar viaţa soldatului rus este poate mai grea decât cea a altor militari din ţările europene. Ceea ce nu le conferă însă nici o circumstanţă atentuantă recruţilor ruşi care au furat mai multe carduri de la victimele poloneze ale avionului prăbuşit pe 10 aprilie lângă Katin. Toată lumea are încă în minte această dramă.

Un avion plin cu demnitari polonezi care încearcă de trei ori să aterizeze pe timp nefavorabil iar a patra oară se face ţăndări într-o pădure de la Katin, nu departe de locul unde, cu 70 de ani în urmă, Stalin ordonase executarea a mii de soldaţi polonezi. Drama avionului prăbuşit accidental în locul unde avusese o altă dramă, istorică, a creat atunci un şoc emoţional planetar. Nici cei mai macabri scenarişti de la Hollywood nu ar fi îndrăznit să imagineze un astfel de scenariu, dar viaţa, ea, este uneori mai macabră decât ficţiunea. Să ne mai amintim că la acea oră autorităţile ruse s-au purtat exemplar, au reacţionat cu promptitudine şi compasiune pentru ca polonezii să-şi poată trăi momentul de doliu în condiţii de demnitate şi de respect pentru morţii lor.

Şi iată că pe acest fond de durere împărtăşită şi de început de fraternitate între polonezi şi rusi, patru recruţi devin simbolul stupizeniei supreme. Patru recruţi care s-au aflat acolo imediat după prăbuşirea avionului şi care… nu s-au putut abţine să nu şterpelească ceea ce li s-a părut lor că li se cuvenea: câteva cărţi de credit, pentru că proprietarii lor oricum erau morţi. Nu ştim exact cum au procedat cei patru soldaţi: vor fi căutat ei prin buzunarele morţilor? Sau pur şi simplu au cules dintre resturile avionului şi dintre resturile umane acele cărţi de credit împrăştiate în urma impactului, cu tot ceea ce mai conţineau buzunarele şi genţile pasagerilor.

Gestul lor ne aminteşte că rasa jefuitorilor de cadavre nu s-a stins. În evul mediu, a fi jefuitor de cadavre era aproape o meserie. Armate care străbăteau de colo-colo Europa erau urmate de cohorte de prostituate şi de jefuitori de cadavre. A-i deposeda pe morţi de tot ceea ce aveau ei mai de preţ, de la cizme până la dinţii de aur, era aproape tolerat. Exista o anumită toleranţă şi pentru jefuirea corăbiilor care se izbeau de ţărmuri. Locuitorii satelor şi localităţilor respective aveau oarecum dreptul să-şi însuşească tot ceea ce marea arunca pe ţărmuri.

În privinţa jefurii avioanelor care se prăbuşesc, există însă puţine precedente de genul gestului pe care l-au făcut cei patru soldaţi ruşi. Ancheta declanşată de autorităţile de la Moscova pune acum în lumină faptul că trei dintre ei aveau antecedente judiciare. Tot din rezultatele anchetei rezultă că ei au extras cu respectivele carduri în jur de 1600 de euro. Ruşii au promis de altfel că vor rambursa această sumă.

Nu în aceste detalii rezidă însă morala acestui fapt divers, ci în faptul că oamenii normali nu sunt obişnuiţi cu asociaţii atît de brutale ale tragediei cu comedia, ale demnităţii cu josnicia. Cum spunea Napoleon, de la sublim la ridicol nu este decît un pas.

Rusia a organizat pe 9 mai o paradă memorabilă la care au participat 10 mii de militari, cea mai mare din 1991 încoace. Dincolo de aceste parăzi există însă anumite mesaje… Anumite mesaje şi multă propagandă. Agenţia France Presse relua într-o depeşă, luni, o declaraţie făcută în Piaţa Roşie de o femeie, de o persoanà anonimă deci. Ea spunea: “tot acest armament care defilează îţi produce o senzaţie foarte agreabilă pentru că îţi dai seama că este destinat să te apere”.  Iată o declaraţie care spune de fapt totul. Femeia era impresionată, entuziasmată, mîndră de ţara ei. Puterea şi-a atins scopul, pentru că reacţia acestei femei este de fapt reprezentativă pentru ce au simţit ruşii în general.

După perioada de ezitări, de tranziţie, de slăbiciune, iată cà poporul rus are din nou parte de spectacolul cu care s-a mai întîlnit şi pe vremea lui Stalin, şi pe vremea lui Brejnev: cel de exaltare al mîndriei naţionale prin etalarea puterii militare a naţiunii.

O stratagemă veche de cînd lumea, de cînd există soldaţi şi armate, conflicte şi manipulare a opiniei publice. Bolşevismul sovietic, fascismul italian şi nazismul german au reînnoit însă acest gen de spectacol popular dîndu-i, în perioada interbelică, o notă suprarealistă. Aceste spectacole erau destinate nu numai să-i sperie pe duşmani, dar şi să înăbuşe în faşă orice intenţie de revoltă sau de contestaţie pe plan intern. Parăzile organizate de Stalin, Hitler, Musolini erau tot atîtea mesaje externe şi interne. Iar pe plan intern populaţia înţelegea imediat că nu avea nici cea mai mică şansă de a-şi păstra vreun spaţiu de libertate individuală. Imaginea oferità de aceste parăzi era una piramidală, perfect ierarhică: în frunte, sau în vîrful piramidei se afla şeful suprem, în jurul lui se afla partidul unic şi un impresionant aparat militar, iar la bază se afla un popor entuziasmat dispus să-l urmeze orbeşte pe şef.

Marile democraţii occidentale au avut şi ele parăzile lor, ceva mai puţin înspăimîntătoare… Republica Franceză a fost o mare producătoare şi consumatoare de asemenea parăzi, destinate să vorbească despre gloria Franţei. Chiar şi astăzi, parăzile militare organizate cu ocazia zilei naţionale a Frantei, pe 14 iulie, pe bulevardul Champs Elysées, între Arcul de Triumf şi Piata Concorde, sunt un spectacol popular… Ele evocă atît tradiţia cît şi statutul Franţei de putere nucleară cu un rol special pe mapamond. Franţa este însă ţara care a inventat parăzile de reconciliere, model pe care l-a preluat acum Rusia. In 1994 preşedintele francez de atunci, Jacques Chirac, a invitat o unitate de soldaţi germani să defileze pe Champs Elysées, ceea ce unor francezi mai vîrstnici le-a provocat un frison neplăcut…

Personal, consider că acest parăzi pot fi calificate oricum dorim, dar nu de glorioase. Dacă, prin absurd, soldaţii morţi pe toate fronturile Europei ar putea participa la aceste paràzi, atunci ei ne-ar spune întîi de toate că moartea lor nu a fost în nici un fel glorioasă şi în nici un fel eroică… Imaginea soldatului cu steagul în frunte lansat spre liniile duşmanului este şi ea una de propagandă. Soldaţii războaielor moderne au murit, în cea mai mare parte, seceraţi de tifos şi de alte boli, au murit de epuizare şi de frig, au murit în bombardamente oarbe sau seceraţi în cursul unor asalturi absurde. Iar dacă am putea, prin cine ştie ce modalitate magică, să desprindem de pe buzele lor ultimele lor cuvinte, în nici un caz ele nu sunt cuvinte eroice (gen patrie sau partid), ci nişte teribile înjurături.