Lucrarea este un eveniment întrucât ne propune de fapt cu demolarea unui mit. Istoricii care şi-au reunit forţele, capacitatea de a cerceta precum şi inteligenţa pentru a redacta această istorie a virilităţii ajung de fapt la următoarea concluzie: virilitatea este o construcţie culturală a bărbatului sau a bărbaţilor pentru a-şi impune dominaţia asupra femeilor şi asupra familiei, sau, în funcţie de epocă, asupra sclavilor, a servitorilor, a vasalilor sau claselor considerate “inferioare”. Virilitatea a fost “inventată”, ne spun istoricii, în antichitate şi s-a dezvoltat în mod progresiv sub formă de mit, de legendă, de model până în secolul luminilor pentru a triumfa în mod absolut în secolul al XIX-lea. Secolul al XX-lea marchează însă un declin al acestui mit şi vom vedea imediat de ce.

Pornind de la câteva detalii de anatomie, de la organul de reproducere masculin şi de la fiziologia penisului în erecţie, bărbaţii şi-au creat de fapt un imperiu, ne spus istoricii francezi. Virilitatea a devenit sinonimă cu mândria, cu forţa, cu autoritatea, cu curajul, cu ideea de dominaţie, cu ideea de eroism. Bărbatul occidental, pentru că despre istoria sa este vorba, a uitat repede că şi femeile pot fi curajoase, puternice şi capabile să conducă. Poveştile, legendele, ideea de respect şi de admiraţie s-au structurat repede în jurul persoanei masculine încarnată de războinic, de cavaler, de conchistador, de imaginea seducătorului sau a aventurierului, precum şi a şefului de familie. Performanţa sexuală şi ideea de autoritate au făcut bloc, bărbaţii şi-au creat de fapt un club aparte pentru a-şi povesti în acelaşi timp aventurile războinice şi cele galante, şi pentru a-şi consolida astfel şi mai bine mitul masculinităţii dominatoare.

Între acest mit, între această construcţie şi realitate există însă, în anumite epoci istorice, o adevărată prăpastie. Autorii celor trei volume dedicate virilităţii evocă de exemplu lumea Greciei antice unde homosexualitatea era o practică relativ curentă, ca şi pedofilia. Tinerii efebi (altfel spus adolescenţi între 12 şi 14 ani) erau “educaţi” de un maestru-amant iar iniţierea lor în virilitate trecea printr-o fază mai puţin erectivă. În tot acest timp femeile rămâneau închise în casa patriarhului, în spaţiul rezervat lor, gineceu, iar rolul lor era în primul rând reproductiv. În ciuda acestor realităţi, ţinând de moravuri şi sexualitate, grecii sunt cei care au exaltat primii ideea de virilitate, de prestigiu viril, de model masculin asociind forţa cu performanţa sexuală.

Evul mediu, renaşterea, epoca colonială au continuat apoi să cultive această imagine. “Adevăratul bărbat” era masculul avid de glorie, care îşi afişa bravura, care căuta pericolul. Meseriile “virile” erau cele care ţineau de mânuirea armelor şi de campaniile militare… Nu contează faptul că, în saloanele aristocraţiei, acest “bărbat viril”, pentru a le seduce pe frumoasele doamne, îşi petrecea o bună parte din timp învăţând nişte paşi de dans complicaţi, sau că se îmbrăca în culori ţipătoare sau că îşi punea perucă, se împopoţona cu panglici şi cu dantele de tot felul fără să aibă în nici un fel simţul ridicolului… Era epoca în care bragheta trebuia pusă în evidenţă cu o fundă sau cu o protuberanţă vestimentară.

Abia în secolul al XX-lea soclul virilităţii, devenită un fel de cult, a început să se fisureze puţin prin faptul că femeile au cerut egalitatea în drepturi cu bărbaţii. Cultul virilităţii a mai fost însă fisurat şi din cauza războaielor dezastruoase ale secolului al XX-lea. Milioanele de soldaţi care au murit în tranşeele pline de noroi şi de şobolani ale primului război mondial n-au mai putut în nici un caz să alimenteze mitul virilităţii. Eroismul a dispărut aproape total din războaiele acestui secol, soldatul şi-a pierdut practic virilitatea în faţa noilor arme de distrugere în masă: bombe, gaze otrăvitoare, flăcări sau arma atomică.

Autorii acestei “Istorii de virilităţii” constată deci că în prezent asistăm la un declin al “imperiului masculin”. Modelul virilităţii începe să-şi epuizeze resursele, femeile sunt din ce în ce mai numeroase în posturi care ţin de decizie şi de autoritate. Domeniul militar nu mai este unul rezervat exclusiv bărbaţilor, iar uneori se vorbeşte despre chiar “femei virile”. Imaginea bărbatului “machio” a devenit ţinta multor ironii şi chiar a dispreţului, deşi ea nu a dispărut total… Iar psihanaliştii descoperă chiar că mulţi bărbaţi sunt obsedaţi de “devirilizare”, ca şi cum noua putere a femeilor ar fi castratoare.

Pentru a rezuma, putem spune că această istorie a virilităţii se impune ca o lucrare de referinţă şi ca o noutate absolută în ce priveşte analiza evoluţiei unui mit. Iar un cronicar al cărţii care semnează în ziarul LE FIGARO se întreabă chiar: şi dacă virilitatea nici nu există?

(“Istoria virilităţii” – Editura Seuil, trei volume, studiu realizat sub direcţia istoricilor Alain CORBIN, George VIGARELLO şi Jean Jacquest COURTINE.)

Lorànt Deutsch trăieşte la Paris de 20 de ani, s-a îndrăgostit de acest oraş (şi nu este singurul) şi ne descrie în cartea sa un Paris insolit, ascuns, mai puţin cunoscut, pornind de la numele unor staţii de metrou. El ne istoriseşte însă, concomitent, povestea să de dragoste cu Parisul şi reia tema în unele dintre interviurile sale: pentru el Parisul este o fată… . Ceea ce ne invită aproape să reflectăm la… sexul oraşelor.  Dacă Parisul este de sex feminin şi este o fata, ce am putea spune oare despre Londra ? Că este o bătrână doamnă ? Dar despre Roma ? Că este o “mamă”, aşa cum reiese dintr-un film de Passolini. Dar despre Bucureşti ? Este Bucureştiul un domn sau o doamnă ? În ce priveşte Bucureştiul mărturisesc că am auzit o dată pe cineva spunând că este… o bătrână domnişoară….

Revin însă la cartea lui Lorànt Deutsch şi la mărturisirile sale: dacă ne uităm bine la harta Parisului, spune el, vedem că insula Cetăţii (Ile de la Cité), care este de fapt inima Parisului, unde se afla de altfel şi catedrala Notre Dame, această insulă deci are forma unui… leagăn. Această insulă în formă de leagăn este matricea Parisului, dar pe ea se mai află şi mică şi discretă piaţa Dauphine, care are o formă triunghiulară… ca un pubis feminin, spune Lorànt Deutsch pentru a-şi argumenta demonstraţia, de ce Parisul este o femeie.

Pentru a-şi scrie acest eseu, el a citit însă în jur de 500 sau 600 de cărţi despre Paris. Apoi, mai spune el, a rescris 21 de secole de istorie pariziană, fiecare capitol purtând numele unei staţii de metrou din Paris. De exemplu, staţia “Place d’Italie” evocă nici mai mult şi nici mai puţin, drumul care ducea spre Italia şi spre Roma,  şi care a început să fie frecventat încă din secolul al II-lea al erei noastre. Tot de la Place d’Italie au plecat spre Italia şi trupele franceze în frunte cu Napoelon, imediat după revoluţia franceză.

Există, o altă staţie de metrou numită Notre Dame des Champs (reamintesc că “champ” înseamnă câmp) care evocă existenţa unei catedrale unde, în secolul al III-lea era noastră, se rugă episcopul Saint-Denis, primul episcop creştin al Parisului.

Lorant Deutsch povesteşte atâtea lucruri incredibile, dar adevărate, în cartea sa încât chiar şi parizienii precum şi bunii cunoscători ai istoriei Franţei sunt surprinşi. El ne informează, de exemplu, că prima aşezare a galilor, Lutèce, nu se afla pe Ile de la Cité ci… la Nanterre, că rămăşiţele pământeşti ale ultimilor gali masacraţi de romani se odihnesc sub… Turnul Eiffel, şi că vestigiile primei catedrale pariziene se află sub parkingul unui imobil modern din arondismentul al cincilea. Tot aşa, pentru cei care vor să vadă efectiv ce a mai rămas din închisoarea Bastilia, dărâmată la revoluţie, Lorànt Deutsch ne dă o adresă: un restaurant al cărui patron îşi ţine vinurile într-o pivniţă care este de fapt una din fostele celule ale închisorii.  Din cartea sa mai aflăm, de exemplu, care este originea cuvântului bulevard:   vine din două cuvinte olandeze, bol care înseamnă bârna şi voerk care înseamnă lucrare.

Există multe ghiduri insolite ale Parisului: există un ghid al Parisului subteran (al catacombelor şi al sistemului de canalizare), există un ghid al locurilor unde se poate picninca la Paris, există un ghid al curţilor şi grădinilor interioare, private, ale Parisului, există un ghid al femeilor frumoase din Paris… În această panoplie cartea lui Lorànt Deutsch vine că un formidabil cadou, şi de altfel probabil că se va vinde încă şi mai bine la Crăciun.