Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Oameni şi case - Timișoara (II)

Invitații Mihaelei Dedeoglu pentru a doua oră a programului Zebra - Oameni şi case: Otilia Hedeșan, prorector al Universității de Vest Timișoara; Liviu Cădariu, prorector al Universității Politehnica Timișoara şi Miodrag Milin, istoric și cercetător la Filiala Timișoara a Academiei Române.

 

 

Liviu Cădariu: Mă bucur să vă găzduim în această sală minunată. Clădirea lectoratului aparține Școlii Politehnice din acea vreme. Etajul trei (biroul actualului rector), a găzduit pentru o perioadă de un an, biroul Statului Major al delegației germane din acea vreme. Feldmareşalul Anton L.A. von Mackensen, comandantul suprem al armatei germane din Bulgaria a fost cazat în acel apartament.

Contextul istoric al acelor vremuri impunea existența unei școli tehnice în acea zonă. Era imediat după Marea Unire și Stan Vidrighin, primar al Timișoarei în acea vreme a militat pe lângă autoritățile statului pentru crearea unei școli tehnice. Astfel că, în 1920, prin decret regal s-a înființat Școala Tehnică din Timișoara, este a doua politehnică din România, după cea din București. Primul rector a fost Traian Lalescu, pentru un an, după care au urmat o serie de oameni mari ai acestei școli, matematicieni, primii zece ani. 

La început, în acestă sală se țineau cursuri obișnuite, sala aparținea facultății de chimie. După anii 2000, a fost redecorată, reconstruită și aceasta este forma inițială. Palatul Lloyd a fost cedat Universității odată cu înființarea prin decret al Regelui Ferdinand I, în 11 noiembrie 1920. 

Miodrag Milin: În oraș se vorbea limba germană. Tradiția culturală, birocratică și economică era în germană, în perioada 1848-1918. Ca element de cultură germană în contextul Monarhiei Austro-Ungare. Pe la 1848, în perioada Revoluției, populația orașului era de 20 mii de locuitori. Cetatea Timișoarei a fost un principal bastion de rezistență dinastică a Habsburgilor, în perioada așa zisei Revoluții Ungare. Aceasta a rămas credincioasă Habsburgilor. A rezistat unui cumplit asediu de 107 zile, din primăvară până in iulie 1849. A fost ultima bătălie dată de revoluționarii ungari și pierdută sub zidurile Timișoarei. Datorită acestor merite dinastice, Timișoara se va bucura de o atenție specială, chiar din partea Coroanei, va deveni capitala unei țări care se constituie după revoluție, Voivodina sârbească și Banatul timișan care va dura până la 1860. Imediat după ce s-a constituit această formulă constituțională provizorie, s-a pornit și realizarea unui sediu administrativ al viitorului parlament. Interesul dinastic a fost special pentru oraș. În perioada aceasta s-au făcut investiții. A urmat un fel de liberalizare care va duce până la urmă spre dualism. În acest moment începe dezvoltarea intensă a orașului. Se dărâmă progresiv zidurile. Timișoara are o serie de premiere, mai ales în ceea ce privește tehnica, tehnologiile, tramvaiele, telegraful, telefonul, este primul oraș electrificat. La 1892, apare și un important ziar românesc, Dreptarea, condus de un mare gazetar ardelean venit în Banat, Valeriu Braniște. Toate aceste lucruri vor da o prioritate orașului în competiția economică cu alte zone ale țării. În acest context se realizează o restructurare urbană a centrului orașului și în acest context este construită și această clădire, în 1903-1906.

Otilia Hedeșan: Eu cred că Timișoara, ca și Banatul pentru care Timișoara rămâne orașul principal timp de secole, au pe de o parte o istorie a propriilor grupuri de populație, dar că vorbim despre o reflecție asupra acestor grupuri mult mai târziu, din a doua jumătate a secolului XX. Dacă vorbim despre istoria populațiilor din aceste locuri, cred că am putea să invocăm un moment de dinaintea secolui XIX și anume începutul secolului XVIII, când are loc celebra bătălie pentru Timișoara, în anul 1716. Eugeniu de Savoia asediază orașul într-o vară toridă, spun cronicile și reușește să învingă garnizoana turcească, puternică și stabilă, care rămăsese aici mai bine de un secol și jumătate. În colecția  “Călători străini despre Țările Române” găsim mărturiile unui militar turc pe numele său Evliya Çelebi, care a stăbătut Banatul, Transilvania, Țara Românească ca militar si care povestește felul în care era primită oastea turcească în Timișoara, oraș fidel Imperiului Otoman, pe vremea când era pașalâc, adică până în anul 1716. 
E o parte a acestor locuri foarte atipică și foarte greu de digerat pentru românul obișnuit, care învață la școală, că relația românilor și turcilor a fost totdeauna una tensionată. 
Urmează secolul XVIII, care vine cu mari noutăți pentru populația din această regiune. Austriecii preiau o regiune care fusese încercată de numeroase războaie, un fel de inconstanță a administrației. Încep o serie de colonizări de populație din interiorul Imperiului Habsburgic, în această zonă bănățeană. Secolul XVIII este un secol determinant pentru Banat, pentru că marchează o reformare a satelor, care încet, încet trec de la forma lor de organizare la această formă organizată după sistem austriac și înseamnă sosirea unui mare număr de coloniști în diferite locuri ale Banatului. De atunci vorbim de șvabi, italieni, francezi, spanioli, bulgari. 

Miodrag Milin: Sunt agricultori, dar și meseriași în diferite profesii. Sunt trasate canale, se ridică mori, se asanează mlaștinile, se regularizează Bega, o ridicare economică substanțială. Pentru viermii de mătase se plantează duzi, începe să se producă mătasea. Austriecii care au cucerit încearcă reforme. Vin cu idei moderne, o tehnologie avansată. Pe plan european este o strategie economică, mercantilismul aplicat în plan european, aceste proiecții reformiste, suntem deja în perioada iluminismului, ideile raționale transcend și în viața economică. Se modernizează regiunea.

Otilia Hedeșan: La 1910, populația din Timișoara era împărțită în germani 42%, maghiarii 40%, românii 18%, sârbii 9 %. Datele din prezent ne arată că populația românească este de 80% și este în creștere. Apar noi comunități mai puțin importante simbolic, prezente sub aspect economic și marcante sub aspect social. Comunitatea italienilor din Timișoara, grupurile arabilor, chinezii, grupuri care intră în acest spațiu care pare că are exercițiul relațiilor multietnice. 
Multe din reformele sociale și economice importante s-au impus cu greutate. Se vorbește de migrația din Banat, dar și despre faptul că populația din unele sate a fost dislocată. Această întindere Europeană înseamnă și un ethos pe care îl cultivă în aceleași secole țările central-europene. 

Identitatea bănățeană este un lucru greu de formulat și greu de “mestecat” în multe alte locuri. Nu se bazează pe o unitate etnică, ci pe o pluralitate etnică. Este atașamentul față de un spațiu, față de anumite valori comunitare. Există un mit, potrivit căruia orice locuitor din Banat, de la cel care stătea în spațiul central al Timișoarei, până la țăranul din munte, era capabil să vorbească patru limbi. Eu cred că este vorba, mai degrabă, de un gen de educație care te învață să spui câteva fraze în fiecare din aceste limbi, să înțelegi puțin și să-i dai credit celuilalt. Timișoara își arogă acest statut, acest mit al vechii sale construcții pluriculturale.

Miodrag Milin: Sârbii sunt la ei acasă în Banat. Sunt mărturii despre prezența lor de prin secolul XI- XII. Una din ctitoriile primului arhiepiscop al sârbilor Sf. Sava este Mănăstirea Baziaş, unde intră Dunărea la noi în țară. Sunt mănăstiri din secolul XIV-XV. În Mureș este mănăstirea Bezdin, în Arad avem mănăstirea Hodoş-Bodrog. Îi gasim cu preponderență în partea de Est a Banatului și în partea Banatului muntos. În secolul XVIII, sârbii erau grăniceri. Au fost o serie de migrații, când au avut loc războaiele între austrieci și turci, la un moment dat conflictele au fost în Balcani. Armatele austriece au ajuns în 1689-1690, până în Vardar, în Macedonia, chiar până la Skopje. Turcii au pierdut după asediul Vienei. În momentul în care aceștia au trecut în contraofensivă, au fost nemiloși cu populația creștină, care s-a alăturat trupelor imperiale împotriva otomanilor. Toți civilii care au manifestat simpatii față de oastea creștină au trebuit să plece. Zeci de mii de sârbi, albanezi, macedoromâni au pornit o migrație spre Nord, spre Dunăre, spre Sava, spre Belgrad, spre zona de Sud a Ungariei și Câmpia Banatului. La un moment dat s-au constituit niște regiuni de apărare împotriva amenințării otomane și s-a format o graniță. Aceasta s-a așezat inițial pe Mureș, pentru că Banatul era sub turci. Nevoia i-a adus pe acești migranți din Panonia în Balcani, ca să-și salveze zilele de teroarea otomană. 

Otilia Hedeșan: Această graniță este extrem de târzie și se bazează pe negociere, lezând naționalismul românesc și cel sârbesc, pentru că toate naționalismele, cum spune Ernest Gellner, încearcă să tragă granițele pe acolo pe unde se termină spațiul de locuire. Ceea ce este imposibil sub aspect politic și pentru a satisface realitățile secolului XX.
Când te duci în satele românești din Sârbia, ca român din România se spune “a venit cineva dintre cuscri“. Memoria acelei relații negociate este încă vie.

Miodrag Milin: Dacă privim cu 80, 90 sau 100 de ani în urmă putem să tragem niște concluzii. Momentul 1918 s-a simțit prea puțin. Au fost aceste rectificări ale graniței, a unor localități, până în 1924-1925. Exista situația când satul era în România, iar terenul agricol era în Serbia. Linia ferată Timișoara – Baziaș mergea în România, intra în Iugoslavia și ajungea iarăși în România, la Baziaș.

1065