Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Povestaşii

vintila_mihailescu_169.jpg

Vintilă Mihăilescu
Image source: 
Dilema Veche

Omul este animalul care spune povești. Iată una dintre cele mai frumoase – și mai profunde! – definiții pe care o știu. Bine, în Scurtă istorie a omenirii, Harari nu spune chiar așa, dar acesta este sensul. Mai mult, el ne amintește că „ficțiunea ne-a permis nu doar să imaginăm lucruri, ci să facem asta în mod colectiv“.

În sfîrșit, dat fiind că această „cooperare umană la scară largă se bazează pe mituri, felul în care oamenii cooperează poate fi modificat schimbînd miturile“. Nu doar că ne face oameni, dar povestea ne ajută și să acționăm împreună ca oameni pentru o cauză comună a oamenilor – sau măcar a unor oameni. Ea este deci – poate să fie – o armă civică atunci cînd realitatea lasă de dorit. La asta voiam să ajung, căci, în ultimele două-trei săptămîni, am trecut prin cîteva astfel de lumi de poveste – care nu pot schimba lumea, desigur, dar care intervin deja, benefic, în lumea noastră care lasă de dorit.

Prima a fost la Țibănești, unde arhitectul Șerban Sturdza a pornit, în urmă cu mai mulți ani, renovarea conacului P.P. Carp. Dar nu (doar) acest lucru este important, ci cultul meșteșugului care se țese aici. Proiectul „Batem fierul la conac“ s-a instalat de acum într-o fierărie ingenios refăcută, comunicînd printr-un perete de sticlă cu un public ce poate asista la munca fierarului fără a asuda alături de el. Iar povestea fierului a fost așezată într-o carte, În jurul focului, care se va lansa în curînd. Anul acesta, invitatul de onoare a fost dulgheritul. Au venit să-l venereze Les Compagnons du Devoir din Franța, cărora li s-au alăturat vreo zece împătimiți ai meșteșugului, veniți de te miri unde și cum. Ce-i unea pe toți nu era atît angajamentul pragmatic de a termina o lucrare, ci povestea lemnului, pe care și-o repovesteau în jurul cuptorului uriaș de pîine, ridicat anul trecut în ruinele „magaziei“, și care le permitea să întrețină vie loialitatea față de meșteșug. Din sat nu a venit nimeni, doar un român plecat din țară cu ani în urmă. Se pare că au uitat mai toți „povestea meșteșugului“. Doar copiii erau fascinați și, cine știe, poate peste niște ani vor reînvia ei povestea. Sincer să fiu, sper ca renovarea conacului să nu se termine niciodată, căci mai presus de această clădire de patrimoniu este exercițiul permanent de întreținere și aplicare creativă a acestui cult al meșteșugului, devenit și el patrimonial.

Citiți continuarea articolului semnat de Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche aici

138