De aici,
din inima Parisului,
un An Nou fericit
tuturor!
Vineri, 1 Ianuarie, 2010
Posts Tagged ‘Paris’
De aici,
din inima Parisului,
un Crăciun fericit
tuturor!
Joi, 24 Decembrie 2009
Recenta hotărîre a presedintelui Barack Obama de a trimite încă 30.000 de soldati în Afganistan face să curgă multă cereneală aici, la Paris.
Majoritatea comentariilor subliniază că presedintele american are sustinerea adversarilor săi republicani pentru această actiune, dar că n-o mai are în ceea ce priveste data anuntată a retragerii SUA din Afganistan, în iulie, 2011. Cît priveste reactia sustinătorilor democrati ai americanului Obama, spun parizienii, lucrurile stau tocmai invers…
Nu putine dintre comentarii se referă la faptul că Statele Unite au nevoie de colaborarea Pakistanului, pentru eliminarea teroristilor al-Qaida. O colaborare cu două tăisuri pentru Pakistan, înturcît teroristii atacati în Afganistan s-ar putea replia în Pakistan, destabilizînd si mult această tarà nesigură si, în al doilea rînd, pentru că o astfel de eventualitate nu poate duce decît la o prezentă sporită a serviciilor speciale americane în Pakistanul nuclear si instabil politic.
Putine sînt însă comentariile care să amintească faptul că hotărîrea americană a fost anuntată după turneul asiatic al presedintelui Obama, turneu în care acesta i-a întîlnit si pe liderii chinezi, si pe cei indieni.
China si India avînd de rezolvat o serie e neîntelegeri teritoriale.
India avînd o veche răfuială cu Pakistanul pe care numai întărit nu le-ar vrea, al-Qaida putînd servi foarte bine de pion de manevră, în acest sens…
In mod evident, avem de-a face cu o escaladare a conflictului afgan.
Parisul sustine că nu va trimite noi trupe în această tară, în ciuda cererii aproape exrpes formulată de Obama, dar că nu exclude să trimită consilieri care să formeze si să instruiască armata afgană…
Joi, 3 Decembrie 2009
Casa de modă Chriustian Lacroix e la un pas de disparitie. Tribunalul de Comert de la Paris a constatat că nici unul ditnre potentialii « repreneurs » n-a prezentat în, termenul prevăzut, garantiile financiare necesare.
Cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de euro si cu o pierdere de 10 milioane, celebrul creator de modă – mult mai mult creator cît manager – nu mai putea face fată.
Lumea întreagaă e pe cale să piardă o importantă sursă de frumusete.
Singura sperantă – firavă ! – care mai poate fi evocată azi, e propunerea nepotului unui seic dintr-un mic emirat arab, Ajman. Propunere neconcretizată cum se cuvine însă, si care constă într-un cec de 100 de milioane de euro, care să acopere pasivul, pierderile previzibile si chelutieile de relansare a firmei…
Azi, se vorbeste despre disponibllizarea a vreo sută de persoane, toate cu o mare calificare specifică. Firma ar urma să nu mai aibe decît doisprezece salariati, ocupati cu gestionarea produselor deja lansate…
- Dacă as spune că nu-mi pare rău, as minti.
Miercuri, 2 Decembrie 2009
A dispărut un verb din limba română ! E vorba de verbul « a numi ». Nimeni nu spune azi că Traian Băsescu l-a numit pe Lucian Croitoru în functia de prim-ministru. Nu ! Toată lumea spune că Traian Băsescu l-a nominalizat pe sus-zisul Lucian Croitoru în sus-zisa functie. – Si anume pentru că Lucian Croitoru « are expertiză ».
Cînd am plecat din România, în 1984 (an orwellian), am întîlnit la Paris o sumedie de oameni care se plîngeau că « se strică biata limbă română ! ». Privindu-i cu mai mult sau mai putină ironie (unii dintre ei erau într-adevăr marcati de evolutia mai mult sau putin mahalagească sau, ca o contrapondere, mai mult sau putin pretios-arhaizantă ori pretios-intelectualizantă a limbii în care, la ora respecitvă, nu se putea spune încă despre cineva că « ar avea expertiză »), mi-am jurat (în barbă, în sine si asa mai departe) că nu voi interveni în discutiile hiper-caraghioase care se purtau pe această temă, aici, la Paris. Nu mă simteam în stare să-mi conving contemporanii româno-parizieni că limba română se face în România si nu la Paris. Imi era chiar frică să deschid gura ! Et pour cause, cum spune francezul. La ora respectivă, vina « stricării » limbii române era pusă pe seama regimului de stat, care adusese la putere oameni de tip Ceausescu, pentru care expresia orală era un adevărat supliciu. – Or, nu numai pestele, ci si limba de la cap se împute. La fel ca multe altele.
Istoria însăsi poate suferi o astfel de… operatie.
Acum, la două decenii după căderea lui Ceausescu, generatia aflată la putere (sau în opozitie, care tot putere e, într-o societate democratică) a crescut si a fost formată (sau – pentru a fi în ton cu furia novatoare care scutură, care zgîltîie esafodajul lingvistic românesc – formatată ?) în « era de lumină ». Or, această generatie se vede confruntată si ea cu probleme de expresie, ca si cea precedentă.
- Ceva mai putin însă…
In orice caz, în sfera puterii, omul care are probleme nu cu limba ci cu expresia, e Traian Băsescu ; în timp ce Mircea Geoană si Crin Antonescu, principalii săi rivali, par ceva mai la largul lor cînd vorbesc liber…
- Sau mă însel ?…
Pentru că acum, cînd lucrurile s-au încins de încep să fumege, si cei doi din urmă par să sovăie cînd e vorba să-si exprime coerent gîndul, preferînd să o ia si ei razna.
Dacă unele vorbe noi, cum ar fi « maximizare » sau « accesare », desi « sună ca naiba » (ca să preiau istorica expresie a lui Petre Roman), îsi justifică aparitia prin evolutia vietii însesi, altele, cum ar fi « atacatorii » (ieri, « atacanti ») sau « angajatorii » (ieri, « patroni »), reprezintă o (auto ?) siluire a limbii care nu poate fi explicată decît printr-un anume mazochism difuz si public si… national.
- Si toate acestea, pentru ce ?
Răspunsul e pervers : pentru a aborda subiectul aflat la ordinea zilei în România. E vorba, bineînteles, de criza guvernamentală, sau poate chiar institutională, în care se află această tară azi.
- Asa cum poate fi ea văzută, această criză.
Si anume de unii, nominalizati sau nu, avînd sau nu expertiză…, (de) aici, (de) la Paris…
Vineri, 16 Octombrie 2009
« Cu mai mult de două milioane de obiecte, dintre care 1.300 de tablouri, colectia lui Samuel de Brukental ar putea fi cea a unui mare print italian sau cea a lui Monsieur, fratele regelui francez. »
Astfel începe cronica publicată de Le Figaro consacrată expozitiei organizate de muzeul Jacquenart-André de la Paris, expozitia în care sînt expuse 45 de opere picturale detinute de celebrul muzeu sibian.
- Si, un pic de istorie, cu Le Figaro.
Samuel de Brukental, născut în 1721 într-o modestă localitate ardeleană, devine amantul împărătesei Maria Tereza. Aceasta avea să-l numească mai tîrziu guvernator, în Transilvania lui natală. Cadourile pe care celebra figură austriacă le va face fostului amant sînt nenumărate ; printre ele, cîteva pînze de Breuguel, culese direct din trezoreria coroanei imperiale…
Francmason, sensibil la ideile unor Voltaire si Diderot, bine primit la curtile împărătesei Ecaterina în Rusia si a lui Frederic, în Prusia, Brukental vrea să înfiinteze un muzeu la care să aibe acces toată lumea…
La ora respectivă, pictura italiană înceta treptat să mai fie la modă.
- Locul ei era luat de flamanzi.
Colectia lui Brukental se va îmbogăti astfel cu tablouri de Memling, Van Eyck si Jordaens. Aceasta, pe lîngă pînzele unui Titian sau Lotto, « care rămîn totusi irezistibile », spune Le Figaro.
Articolul e instructiv. El dă seama de o anume atmosferă cosmopolită, caracteristică pentru elita secolului.
Pentru publicul român, în plus, articolul are meritul de a se termina pe o notă de umor : « Să salutăm originalitatea demersului, spune ziarul. E rar ca pictura flamandă să fie expusă la Paris ! »
Si, pentru a sfîrsi, cu un surîs tăcut si brukentalian :
- O pictură flamandă – venită de la Sibiu.
Marti, 15 Septembrie 2009
O anume « reîntoarcere la natură ».
Hrisca a fost re-adoptată întrucît, pare-se, ea ar face tenul lumionos, ar dezintoxica organismul, ar face picioarele usoare… A se consuma sub formă de fulgi sau de turte.
Păstîrnacul, apoi, camion al legumelor uitate, a devenit brusc the number one. Cu gustul său foarte apropiat de cel al anghinarei, cu o conotatie de viată săracă mult mai scăzută decît rudele sale rutabaga si napul porcesc.
Albăstreaua îi atrage pe snobii de azi prin felul în care se « dinstige » într-un buchet de flori « bine construit ».
Vinul bio devine de neocolit. Vade retro tu, sticlă satanică, plină de sulf, pesticide, fungicide, insecticide si alte ingrediente chimice ! Si apoi, nimic mai sic decît să vorbesti de « puritatea aromelor », de « expresia specifitătii locului »…
Legumele trebuie cumpărate la Passard, slănina la Colonnata, carnea la Desnoyer. Altfel nu sînt bune !
In magazinele de ceai din preajma lui Palas-Royal, poti să-ti comanzi amestecurile de ierburi, medicinale sau nu, pe măsură ; la fel si uleiurile esentiale cele mai rare… Totul într-o ambiantă sic si desuetă.
In fine, piata de la Milly-la-Forêt, localitate situată între Paris si Fontainebleau ! Cu începere din secolul al XV-lea, piata de sub acoperisul halelor îi primeste fără gres pe producătorii locali…
Dacă e joi, e Milly !
Vineri, 10 Septembrie 2009
Să spunem, azi, cu ironie sau fără, că Jack russelii si labradorii s-au demodat. Sînt prea populari azi.
In clasamentul făcut de snobii parizieni de azi, locul lor a fost luat de buldogii englezi. Cu aerul lor neînfricat, cu pieptul lor larg, cu mutrele lor îmbufnate, cu flegma lor so british, ei au devenit răsfătatii elitei pariziene.
Imediat după ei, vin terierii, mult mai afectuosi si mult mai rari.
Pe locul trei se situează mopsii pitici, cu un fizic prea putin obisnuit, ceea ce devine un fel de certificat de originalitate. Prieteni dragi si răsfătati cum se cuvine, atît acasă cît si în căminele specializate (su sau fără piscină…) rezervate pentru ambasadorii canini ai snobului parizian de azi…
(va urma)
Joi, 10 Septembrie 2009
A o clasa pe blonda Arielle Dombasle în rîndul noilor snobi e tot atît de firesc (si de banal) ca si a spune că sotul ei, Bernard Henri Lévy e unul din noii filozofi (nu prea noi, azi, ce-i drept, dar care, în urmă cu mai bine de trei decenii, au contribui mult la demarxizarea elitelor pariziene…).
Ea a înteles foarte repede că are infinit mai multe sanse să facă carieră cîntînd bolerouri decît Haendel. Pentru ultimul său disc, Glamour a mort, ea s-a « adunat » cu doi artisti care se potrivesc perfect cu universul ei fantast si îndrăznet : Gonzales si Philippe Katerine. Candoare, calmul sau un puternic sens de auto-ironie : păpusa, la fel de fină ca si talia sa, întretine un anume mister.
- Si asta tine !
Demis Roussos, apoi. Imposibil să-l ratezi în anii 60-70 ; perioadă urmată de o lungă pauză, în care cîntăretul s-a dediat unor practici pe care unii le consideră mistice. Prin ce miracol a reiesit el din rafturile prăfuite pe care zac cîntăretii has been pentru a deveni idoloul snobilor parizieni, făcîndu-i să poarte autocloanter cu inscriptia « I LOVE DEMIS » ? In afară de noua si frumoasa energie a muzicantilor britanici din formatia Little Barrie, care îl acompaniază, trebuie amintit faptul că producătorul său nu e altul decît Marc Di Domenico, care, ceva mai înainte, îl readusese la lumină pe Henri Salvador cu a sa « Chambre avec vue »…
Taxat – pe vremea cînd o implora pe Aline să revină – drept cîntăret pentru « pisicute », Christophe a ajuns acum, în cîtiva ani, un cîntăret culte, cum spune francezul, un (aproape ) idol. El însusi pare amuzat de noul său statut, cu atît mai mult cu cît acesta îi e acordat acum de o presă care în trecut n-a făcut decît să-l ignore. Titlul ultimului său albun, « Aimer ce que nous sommes », e în find o pură confesiune…
Si, pentru a termina, să spunem că pînă mai ieri, a le propune tinerilor snobi să meargă să vadă un film cu Louis de Funès era sinonim cu a le aplica o pedeapsă ; lucrul era valabil si pentru criticii de cinema, care n-au făcut decît să-l ocolească pe altfel celebrul « jandarm »… Azi, nimic nu e des mai bon ton decît să-ti oferi « o pînză » cu un « vechi si bun de Funès » si să vorbesti în timpul dineurilor modene casi cum ai fi un bun cunoscător al biografiei care i-a fost consacrată acestuia de Bertrand Dicale, « Louis de Funès, grimaces et gloire ».
(va urma)
Miercuri, 9 Septembrie 2009
Snobul parizian de azi, snobul nostru, frecventeazã cu asiduitate galeria de artã tinutã de Jocelyn Wolff într-tun fost si ultradiscret atelier din cartierul Belleville, pentru a descoperi tinerele talente ale scenei artistice germane.
El preferã deseori sã-si petreacã noaptea nu într-un hotel de lux, ci într-o cabanã lipsitã de orice confort aproape, construitã sus, între ramurile unor arbori centenari…
La Chope des Puces (în traducere liberã, « halba talciocului »), bistrou renumit cîndva, cãzuse de la o vreme în uitare. El a renãscut sub impulsul unui anume Marcel Campion. La Chope din Saint-Ouen, din imediata apropiere a Parisului, propune azi concernte de jazz, de rock, de varietãti…, o scoalã de muzicã, un atelier de confectionat si reparat instrumente de coarde, un studio de înregistrãri… Si toate acestea mai ales pentru snobii de azi.
Fãrã nici o firmã, fãrã nici un semn distinctiv, apoi, noul bar Hôtel Particulier Montmartre, cultivã cum spune francezul, diferenta. Ascuns în Butte Montmartre, el oferã ceea ce s-ar putea numi « privilegiatura » unei frumoase grãdini si a unui bar intimist, unde sîntr servite concteiluri (re)inventate de un barman new-yorkez…
(va urma)
Marti, 8 Septembrie 2009
