Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Oameni şi case – Bucureşti (II)

gavril_marcuson_6.jpg

Gavril Marcuson
Gavril Marcuson

A doua parte a emisiunii-maraton de la Athénée Palace Hilton Bucharest. Evenimentele majore din Primul război mondial şi diversitatea culturală a comunităților istorice prind viață prin vocile scriitorilor, artiștilor, cercetătorilor și istoricilor invitați de Mihaela Dedeoglu

 

 

Gavril Marcuson

"Eu m-am născut în Bucureşti în anul 1913. M-am născut într-o casă mică de pe Şoseaua Viilor, care atunci era la marginea Bucureştiului, dar astăzi s-a construit mult şi  strada pe care locuiam a devenit semicentrală. Era o casă  veche construită de bunicul meu, bunicul matern. Acolo am copilărit şi cele mai vechi amintiri sunt atunci când armata germană a ocupat Bucureştiul, şi nişte soldaţi germani s-au încartiruit, fără să ne ceară voie în casa noastră. Îmi amintesc şi astăzi cum au intrat în casă cu tărăboi mare, făcând scandal, strigau „ruhe” [linişte, în limba germană]. Eu care eram mic, aveam vreo trei sau patru ani aveam am întrebat-o pe mama „Ce înseamnă ruhe?”, şi mama care ştia puţin nemţeşte, mi-a spus, ruhe înseamnă linişte, tăcere. Ne-am speriat de ei, au intrat în casă, l-au lovit pe bunicul, cu care locuiam noi, cu patul armei în cap. Eu nu am văzut scena asta, dar l-am văzut pe urmă pe bunicul şi îmi amintesc cum sângele îi curgea pe chelie şi mama îl pansa. Tata era cu armata plecat, eu eram numai cu mama acasă. Pe urmă soldaţii germani au devenit mai cumsecade, s-au mai îmblânzit, parcă îi văd cum şedeau pe jos rezemaţi de perete şi cântau în gura mare, îmi amintesc şi astăzi cântecele lor ......  Pe mine mă porecliseră „tzigoinerkind”, adică copil de ţigan, fiindcă eram mic şi negru, aşa... "

"Când eram eu mic, nici nu umblam la şcoală, într-o zi părinţii mei au rămas miraţi că nu mai vroiam să ies în curte să mă joc. De obicei mă jucam în curte cu băiatul unui vecin, da nu mai... vroiam să stau numai în casă. Părinţii mă întrebau mereu: „Guţule, de ce nu ieşi în curte, la aer, să te joci?” Eu nu răspundeam nimica, tăceam din gură, părinţii erau miraţi, dar şi îngrijoraţi. Şi într-o zi au chemat medicul să vadă ce am, că nu vreau să ies în şcoală [curte, n.n], medicul a venit, m-a examinat, a găsit că sunt sănătos, a stat de vorbă cu mine, şi a aflat de ce nu vreau să ies în curte. Stând eu în curte într-o altă zi, observasem că pe jos umblă nişte insecte mici, şi am rămas mirat că până atunci nu mai văzusem furnici, şi n-am mai vrut să ies în curte de teamă că dacă calc peste ele să nu le omor. Nu vroiam să le omor că mi-erau simpatice, şi atuncea ca să nu mai le omor nu mai ieşeam în curte ca să nu le mai calc. Aveam conştiinţă, deşi eram mic, nu umblam încă la şcoală, dar natura sădise în mine o conştiinţă, nu vroiam să omor şi de aceea nu mai ieşeam în curte. 
Cu cine mă jucam eu în curte... mă jucam cu un băiat, vecin al meu, băiatul unui şofer, unui taximetrist, el era francez de origine, îl chema Claude, dar era român, şi umbla şi el la şcoală ca şi mine, era însă în altă clasă. Ce mă jucam cu el? Mă jucam...jocurile de atunci ale copiilor care astăzi au dispărut, mă jucam  în bile, făceam o groapă, el venea în curtea noastră, noi aveam o grădină frumoasă cu un chioşc şi cu straturi de căpşune, şi făceam acolo o gropiţă şi jucam în bile...Azi copii se joacă cu calculatoare, cu de-alde astea, bilele au dispărut, nici nu se mai găsesc. Aşa...mă jucam cu „acţenbilduri”. Astea erau, cum să le spun, nişte poze colorate pe care le udam cu apă şi pe urmă le lipeam pe caiete şi apăreau pe caiete, nu mai există nici astea... Prietenul meu era foarte necăjit, îl băteau părinţii. Îmi amintesc şi astăzi ce mi-a spus. Cu ochii trişti, cu privirea tristă şi cu glasul trist şi el mi-a spus, au trecut de atuncea poate 90 de ani, aproape 80 de ani, dar nu pot uita ce mi-a spus. „ - Mă, ce tată bun ai tu! Că nu te bate niciodată şi te poartă mereu încălţat”. Era atâta sărăcie în Bucureşti şi atuncea, că mulţi copii umblau desculţ, n-aveau încălţăminte şi prietenul meu se mira că eu umblu încălţat. Asta era lucru de mirare în Bucureşti, un copil preşcolar încălţat, nu prea se vedea şi asta în Bucureşti, în capitala ţării, într-un cartier central al oraşului, unde mai târziu s-a clădit palatul cel mare al lui Ceauşescu [Palatul Parlamentului, fosta Casa Poporului, n.n.]. Se mira că sunt încălţat şi că nu mă bate tata niciodată, când ieşeam verile în curte la portiţă, veneam pe stradă, zeci, zeci de bărbaţi mari, copii şi femei descălţaţi."

"La şcoală am intrat ceva mai târziu în clasa I, m-am dus întâi cu bunicul în vară, înainte de începerea cursurilor, ca să mă înscrie. În prima zi de şcoală, îmi cumpărase mama ghiozdan, îmi cumpărase abecedar, mă gătise frumos şi mă trimise la şcoală, dar eu uitasem pe unde fusesem, şi şcoala era destul de departe, era cam la un km de casă. Era o şcoală mai apropiată, dar aceea era şcoală de fete, pe vremea aceea şcolile nu erau mixte, erau şcoli de băieţi şi şcoli de fete. Eu eram la şcoala de băieţi, destul de departe. Am plecat eu la drum neştiind încotro s-o apuc, am luat-o la vale pe o stradă, dar nu reuşisem să găsesc şcoala, nu îmi mai aminteam pe unde fusesem cu bunicul şi pe unde era şcoala. Şi cum stăteam eu aşa necăjit că timpul trecea şi trebuia la opt dimineaţa  să fiu la şcoală. Treceau tot felul de oameni pe stradă, da nu îndrăzneam să îi opresc să îi întreb unde era şcoala, mi se păreau toţi grăbiţi şi eu eram foarte sfios. Când văd venind spre mine un domn elegant, aşa cam între două vârste, nu prea tânăr, şi îndrăznesc să îl întreb unde se află Şcoala de băieţi nr. 3, General Golescu, că aşa se chema şcoala. Şi zice: „-Hai vino cu mine că îţi arăt eu şcoala!”Şi în vreme ce mergeam cu el m-a întrebat cum mă cheamă, în ce clasă sunt, ce fac părinţii mei, şi tot aşa el întrebând, eu răspunzând am ajuns în faţa şcolii. De bucurie că am văzut şcoala am dat să intru în curte, dar el mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a zis: „Stai să intru eu întâi, că sunt mai bătrân”.  Intră el şi eu după dânsul. Intrând în curtea şcoli, erau o mulţime de băieţi care alergau, se jucau, toţi au venit la mine şi m-au întrebat: „Tu eşti băiatul lui domnul Movilă? - Nu,  ziceam eu, nu sunt băiatul lui domnul Movilă”.  
 Cine era domnul Movilă ? Era chiar învăţătorul nostru.
"

"Cum era şcoala noastră? Era o şcoală frumoasă, care de a atunci s-a demolat, aşezată în centrul capitalei, fiindcă între timp noi ne mutasem cu casa, ne mutasem într-o altă casă pe strada Uranus. Şi clasa era mare, frumoasă, noi ne aşezam în bănci, intra învăţătorul dimineaţa în clasă, noi ne ridicam în picioare în semn de salut, apoi ne întorceam cu faţa spre peretele din dreapta, unde era o icoană şi unul dintre băieţi ziceau „Tatăl nostru”, pe urmă ne închinam cu toţi, ne aşezam în bănci şi lecţia începea. Văzând eu că toţi băieţii se închină şi spun Tatăl nostru, mă închinam şi eu, până când într-o o zi învăţătorul se dă jos...de pe estrada unde era catedra, catedra lui, vine la mine, îmi pune mâna pe umăr, şi îmi zice cu blândeţe: „ -Tu să nu te închini!”
 Eu nu am înţeles ce spune profesorul. Dar venind acasă la masă tata avea un obicei în fiecare zi îmi punea o întrebare. „ -Eii, te-a ascultat domnul învăţător?” Şi dacă răspundeam că da, urmau alte două întrebări. „ - Ai ştiut să răspunzi? Şi ce notă ţi-a pus?” Aşa m-a întrebat şi azi...” -Te-a ascultat învăţătorul?” Eu spun, nu nu m-a întrebat nimic, nu m-a ascultat, dar în timpul rugăciunii a venit la mine şi mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus: „ -Tu să nu te închini!” Tata a rămas ca trăsnit, a rămas uimit. N-a ştiut ce să-mi spună. A stat aşa... şi într-un timp m-a întrebat: „A spus asta şi altor băieţi?” Ştia că mai sunt  încă vreo doi sau trei băieţi evrei în clasa mea. „-Nu, numai mie mi-a spus, că numai eu m-am închinat, că aşa s-au închinat toţi!” Tata n-a mai zis nimica. Ne-am aşezat la masă, am mâncat, şi după masă m-a tras de-o parte  şi a început să îmi explice unele lucruri despre care până atunci nu vorbisem niciodată. Mi-a vorbit de Dumnezeu, mi-a spus că există o o religie, că există mai multe religii şi că noi, familia noastră, avem altă religie decât ceilalţi băieţi ai noştri şi d-aia învăţătorul mi-a spus, ei se închină, da noi nu obişnuim să ne închinăm. Iar ceilalţi doi sau trei băieţi,  elevi evrei, erau mai învăţaţi decât mine, mai deştepţi şi ştiau că au altă religie şi nu se închinau. Numai eu din spirit de imitaţie mă închinam văzând că aşa fac şi ceilalţi colegi ai mei, dar pe viitor să nu mă mai închin. Nu mai ţin minte dacă am continuat să mă închin sau nu...
"

"Mă făcusem mare, acuma umblam la şcoală. La şcoală eram elev, printre cei mai buni, în fiecare an luam premiu, pe vremea aceea se dădeau premii, la sfărşitul anului avea loc o serbare, venea şi muzică, muzică militară care cânta: „Do Mi Sol Do Do Do Sol Mi Do”,  la fiecare băiat care primea un premiu. Învăţătorul ne striga numele celor premiaţi, noi veneam pe estradă, învăţătorul ne punea o coroană pe cap, o coroană pe care părinţii mei au păstrat-o multă vreme, până s-a veştejit şi au aruncat-o, şi dădeau premiantului un pachet de cărţi, pe care le-am păstrat multă vreme. Când mi-am auzit strigat numele meu m-am prezentat şi eu pe scenă, învăţătorul mi-a pus o coroană pe cap, dar se vede că coroana era prea mare şi  mi-a căzut pe umeri... 

În copilărie eram foarte bolnăvicios, am avut pe rând toate bolile pe care le poate avea un copil, am avut şi scarlatină, şi febră tifoidă, şi malarie, şi gripă spaniolă, a izbucnit atunci o teribilă epidemie de gripă spaniolă, mulţi au murit, eu am scăpat cu viaţă, că am fost bine îngrijit de părinţi. Pe atuncea scarlatina nu se vindeca în câteva zile ca astăzi, vindecarea bolii, atunci când se vindeca, dura şapte săptămâni, şi şapte săpămâni n-am avut voie să mânânc şi să beau decât lapte, am făcut o foame teribilă, de care îmi aduc aminte şi astăzi, abia după şapte săptâmâni am putut să mânânc ceva şi mi-au dat părinţii să mănânc o mămăligă cu brânză, şi îmi amintesc şi astăzi... ce impresie de neuitat, gândiţi-vă, după şapte săptămâni când mâncam prima dată, mi-a făcut mămăliga aceea cu brânză. Eu eram elev la şcoală cam în clasa  a III sau a IV a, şi din cauza scarlatinei n-am putut să dau concurs de admitere la gimnaziu, n-am putut. Şi m-a înscris tata la o şcoală particulară. Multe boli au dispărut, scarlatină nu mai există astăzi în România, nici febră tifoidă, nici gripă spaniolă, gripe există, dar nu spaniolă, nici malarie... care mă făcea să tremur, şedeam lângă soba încălzită şi tremuram. Şi am avut şi alte boli, până când cam după ce am terminat eu şcoala primară mi-a căzut în mână o carte, eu citeam foarte mult că îmi plăcea să citesc, apărută în vechea „Biblioteca pentru toţi”, tradusă din nemţeşte . Era o carte cu sfaturi medicale, cum să trăim, cum să facem gimnastică, educaţie fizică, gimnastică suedeză, de casă, aşa se numea, cum să alergăm. Şi atuncea mi-am schimbat total felul meu de viaţă. Am început să trăiesc după sfaturile acelei cărţi, să fac gimnastică în fiecare dimineaţă, să alerg. Aveam o bicicletă, alergam cu bicicleta prin cartier, atunci nu era circulaţia ca astăzi, nu era periculos să umbli cu bicicleta, astăzi n-aş mai avea curaj să umblu pe străzile noastre cu bicicleta. Să dorm noaptea cu fereastra deschisă, spre nemulţumirea mamei mele că să nu răcesc, şi de atuncea n-am mai fost bolnav, până târziu de tot la maturitate când m-am mai îmbolnăvit o dată. Mi-am schimbat complet felul de viaţă, păi aşa să faceţi şi voi, să faceţi gimnastică, să alergaţi, să vă puneţi în mişcare şi braţele şi picioarele, cel puţin jumătate de oră pe zi, şi astăzi umblu, afară de zilele de iarnă geroase, cu zăpadă multă, cu viscol, cu polei, de polei mi-e frică să nu alunec, să nu cad, dar încolo când vremea e cât de cât bună şi astăzi merg o jumătate de oră în Cişmigiul, care este aproape de casa mea şi asta mă ţine sănătos, jumătate de oră de plimbare cu pasul vioi. Când mă plimb încet, asta are mai puţină valoare, şi mă plimb pe aleeile Cişmigiului. Uite o să ies şi astăzi după masă să mă plimb,  dacă  vreţi, veniţi şi voi şi ne plimbăm împreună."

(Bucureşti, rep. Anca Ciuciu Tudorancea, int. Gavril Marcuson: 2006/ro idee.ro/holocaust, 2004/eng centropa.org)

 

Ediții anterioare ale emisiunii Zebra: http://www.rfi.ro/tag/zebra

1876