Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Bioingineră în avangarda cercetării științifice la o mare universitate americană

badea.jpg

Alexandra Badea, doctor în bioenergie medicală la Universitatea Duke din Statele Unite
Image source: 
Duke University School of Medicine

Este ora 9,  și  lunga zi de lucru a asistentei universitare Alexandra Badea, doctor în bioinginerie medicală, a început în urmă cu aproximativ o jumătate de oră.

- Sîntem în campusul de vest,  la Universitatea Duke, care este dedicat cercetării științifice. Există și un campus de est, care este dedicat educației clasice.  Ce văd de aici este spitalul - eu sînt într-o clădire care se ocupă numai cu cercetare, dar se vede spitalul - și sîntem pe o stradă care se cheamă strada Cercetării, deci cred că este numită exact așa cum ar trebui.

- Vorbește-ne despre domeniul științific în care lucrezi, despre temele de cercetare pe care le abordezi.

- Sînt într-un laborator care se cheamă THE CENTER FOR IN VIVO MICROSCOPY, sau Centrul pentru Microscopie in Vivo. Ce facem noi se cheamă imagistică, deci avem în laborator un set de instrumente care sînt foarte comparabile cu ce se întîmplă într-o clinică de radiologie care studiază oamenii.  Studiez creierele animalelor mici pentru că ele pot să-mi dea informații despre boli umane, cum ar fi Alzheimer's de exemplu. Alzheimer's poate să aibă foarte multe surse - nu se știe exact care este, sau dacă este o sursă unică - și eu cred că animalele ne oferă exact mediul ăsta în care putem să separăm diferitele componente ale modelului care cauzează Alzheimer's.

- Unde ai studiat?

- Liceul l-am făcut la Colegiul National Sf. Sava, studiile superioare le-am terminat în 1995 la Universitatea din București. Am făcut facultatea de fizică, unde am avut șansa de a lucra cu profesori care, cu mare plăcere, își petreceau timpul, chiar în afara orelor de curs, ca să explice studenților ce să facă. Unul din ei este Horia Alexandru, cu care am studiat știința materialelor, și care mi-a arătat că există pasiune pentru cercetare. După care l-am cunoscut pe Petre Frangopol, care practic a pus bazele fizicii medicale în Romania. El m-a încurajat să plec din țară și să studiez fizica medicală. Așa că, după ce am terminat facultatea am plecat în Grecia. Acolo am cunoscut un alt profesor care a fost foarte important pentru noi, Basil Proimos care a reușit să convingă un număr de universități din Europa să-l ajute și a obținut un program,  finanțat de Tempus atunci,  în care studenți din Europa de Est și Vest veneau în Grecia pentru un an sau doi și treceau printr-un program intensiv de fizică medicală și inginerie biomedicală. Cred ca am avut o șansă foarte mare,  să văd cum este educația și în Anglia, în Germania, în Olanda, pentru că în cei doi ani am avut profesori și colegi din diferite țări. După master-ul în fizică medicală mi-am dat seama că de fapt ce-mi place cel mai mult e analiza de imagini medicale, și-n asta mi-am dat doctoratul, cu profesorul George Kostopoulos. Am avut șansa, care ne-a schimbat radical destinul, traiectoria prin viață, de a cunoaște un american, Frank Starmer, care era profesor la Duke - primul inginer din departamentul de cardiologie, și care a făcut un an sabatic la Universitatea din Patras. El ne-a deschis curiozitatea să venim să vedem cum se face cercetarea în America, și ne-a sugerat să ne uităm la ce fel de cercetare se face la Duke. Am venit în SUA ca post-doc la Duke, și sînt încă în laboratorul  în care am început, și care este condus de doctorul Allan Johnson.

- Cum ai trăit dezrădăcinarea, și cum te-ai adaptat sufletește în America după România și Grecia?

- Cînd pleci tînăr ești mult mai adaptabil. Nu cred că am suferit foarte tare. Pentru mine "dezrădăcinare" nu e neapărat un cuvînt dureros, e mai degrabă o șansă de a face ceva în viață, în cercetare, care ar fi fost imposibil în România. Singura durere care rămîne e probabil distanța față de familie, însă fiind aici împreună cu soțul meu, și avînd copii, familia se redefinește oarecum.  Deci sîntem împărțiți între locul de aici și România.

- L-ai menționat pe soțul tău,  Cristian, care este la aceeași catedră. Ce dimensiune existențială nouă aduce acest fapt?

- Nu e poate chiar foarte obișnuit, nu e nici total neobișnuit că sîntem amîndoi la aceeași universitate. Mi se pare că avem noroc foarte mare: ne vedem în fiecare zi. (Săptămîna asta mai puțin, fiindcă mai și călătorim pentru conferințe). În general, este o șansă foarte mare, cred eu,  să fim foarte aproape și să interacționăm  des.

- Ai spus mai devreme, Alexandra Badea, că tipul de cercetare pe care îl faci la Duke n-ar fi posibil în România. De ce, și în general, cum vezi situația actuală a cercetării în domeniul tău în România?

- Îmi e rușine să mărturisesc, dar am pierdut destul de serios contactul cu cercetarea din România.  Știu mai multe despre ce se întîmplă în Grecia, și pot să spun că acolo analiza de imagini e un cîmp care se dezvoltă și funcționează. Șansa pe care o avem aici la Duke este că suntem într-un laborator care e o resursă națională. Nici în SUA nu e foarte obișnuit să ai acces la instrumentația la care avem noi acces. Avem sisteme de imagistică la 1Tesla, 2Tesla, 7Tesla și 9Tesla, deci putem să explorăm cu electronica de performanță foarte mare. Din păcate, nu cred că așa o resursă există în România, deocamdată.

- Ce a pierdut România prin faptul că oameni de știință de valoarea voastră au plecat, și ce are potențial de cîștigat de pe urma acestui fenomen?

- Din colegii mei de facultate cred că 60-75% au plecat în străinătate. Unii dintre ei s-au întors.  Deci cumva cred că beneficiul este că există o rețea de oameni care fac cercetare și care sînt încă în contact, sau ar putea fi dispuși să fie contactați și să colaboreze. Pierderea sigur este că din generațiile tinere foarte mulți oameni de valoare au plecat.

Alexandra Badea, doctor în bioinginerie medicală, intervievată de Radu Tudor (Audio)
2739