Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Oameni şi case - Timișoara (I)

Ediție specială a emisiunii Zebra, parte a proiectului "Oameni și case", co-finanţat de AFCN, în direct de la Timișoara. Gazdele sunt istoricul Victor Neumann, Director al Muzeului de Artă Timișoara, coordonator al unui impresionant volum despre “Istoria Banatului. Studii privind particularitățile unei regiuni transfrontaliere”, apărut la Editura Academiei Române; Miodrag Milin, istoric și cercetător la Filiala Timișoara a Academiei Române.

În data de 19 februarie 1919, în Palatul Lloyd (actualul Rectorat al Universității Politehnice Timișoara), constuit în 1912, în Sala Mare a Senatului, reprezentanții populației Banatului au avut ocazia să-și spună părerea în legătură cu apartenența și viitorul acestei provincii.

 

 

Victor Neumann: S-au scris mai multe cărți despre istoria Banatului, fie în limba româna, fie în maghiară, germană sau sârbă. 
E prima oară când venim cu o contribuție majoră: este vorba de 15 coautori, o cooperare între istoricii români, sârbi și maghiari. S-au folosit surse documentare și bibliografice în toate cele trei limbi, mai mult, chiar, în limba germană. Tripla perspectivă a fost necesară pentru acest volum, având în vedere faptul că în 1918-1919, regiunea a fost divizată în trei. Cea mai mare parte a intrat în România și a rămas în conștiința locuitorilor zonei și a cetățenilor României sub numele de Banat, iar o altă parte importantă a intrat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor( așa se numea la vremea respectivă statul vecin, astăzi este Republica Sârbă) și o mică parte în Ungaria.

Miodrag Milin: O treime este în componența Serbiei, două treimi în România și o suprafață foarte mică, de vreo 200km ² sunt în apropierea orașului Mako, în Ungaria.

Vă pot povesti din bibliografia familiei. Bunicul meu a fost înrolat la Regimentul din Timișoara, a luptat la începutul războiului în Galiția, iar din 1916 i-au trasferat pe frontul italian, la Piave. Vă pot spune niște lucruri interesante despre Timișoara în război. Avem un interesant reprezentant al literelor, este de origine maghiară, dar care a publicat pe românește un roman care a făcut carieră în literatura de război, Camil Petrescu. 
În literatura germană este Erich Maria Remarque. În occident îl avem pe Jozsef Meliusz, care a scris romanul autobiografic, “Orașul pierdut în ceață”. Este exact Timișoara în timpul Primului Război Mondial. Autorul era un copil timișorean, care locuia într-o suburbie numită Fabrica. Acolo locuiau români, maghiari, sârbi. Acesta povestește evenimentele începutului de război și reorientarea opiniei. La început a fost un fel de entuziasm al tuturor, să fie pedepsiți sârbii, un elan cu care s-a mers pe front. Dar au apărut dezamăgirile, au venit primii răniți, primele decepții, a început foametea și lumea a început să gândească puțin altfel despre realitatea care se prefigura. Tot mai multă îngrijorare și nesiguranță a pus stăpânire pe locuitorii orașului. În acest context se petrec lucrurile la finele anului 1918.

Victor Neumann: În perioada anterioară războiului, comunitatea și societatea civilă a acestui oraș a funcționat foarte bine, modernizarea orașului s-a petrecut între 1880-1910, iar orașul a fost unitar în pofida faptului că se vorbeau mai multe limbi sau că oamenii aparțineau mai multor comunități. Importanța localității, dar și a regiunii era aceea că oamenii conlucrau și reprezentau în primul rând identitatea orașului și cea cetățenească. Erau timișoreni și mai apoi bănățeni. Acest lucru era foarte important pentru că divizarea între grupurile existente nu a existat în Timișoara până la Primul Război Mondial. Însă odată cu eșecul în război al armatei austro-ungare, nu au mai fost atât de solidari cu ceea ce se întâmpla în interiorul armatei austro-ungare, adică să lupte pentru ideea de împărăție. Soldații au marșat fiecare către grupurile naționale și lingvistice din care făceau parte. Această ruptură se întâmplă în timpul Primului Război Mondial. În 1918-1919, în Timișoara apar sub forma de organizare militară și comunitară cele patru grupuri, divizate între ele, fiecare își revendică ideea de Banat.

Miodrag Milin: Au fost niște pasiuni politice consumate pe la 1848, când în Parlamentul de la Buda a fost clubul minorităților. Românii s-au manifestat acolo împotriva dualismului austro-ungar, dar acestea au fost strădanii constituționale, în cadrul aceleiași patrii, pentru reformarea acesteia și pentru o mai mare autonomie, în favoarea naționalităților nemaghiare. Lucrul nu a reușit. 
În acest context, la sfârșitul secolului și începutul secolului XX, lucrurile s-au liniștit. În condițiile evenimentelor de război, lucrurile s-au fisurat dramatic. A existat și în această destructurare un mecanism la nivelul macro al întregului Imperiu multinațional. 
Luptele în tranșee au măcinat energii, au epuizat resurse și nu se mai termina. Nu exista învingător. Toți stăteau în tranșee, mureau de boli. Se dorea o ieșire. În acest context, s-a întâmplat prima dată defecțiunea Rusiei, dar au intrat și Americanii în război. Aceștia au venit cu un alt proiect național, și anume principiul wilsonian al autodeterminării popoarelor. Acest proiect nu a prins în Imperiul German, ci a prins în acest aliat al Germaniei, care era un mozaic de popoare. Reprezentanții Casei Albe au început tratativele separate pentru ieșirea din război a aliatului mai slab, a Austro-Ungariei. 
La un moment dat, revoluția rusă s-a dezlănțuit, l-au omorât pe împărat, s-a semnat pacea cu Germania de la Brest-Litovsk, în contextul în care a dispărut și aurul românesc. Austro-ungarii s-au îngrijorat. Au crezut că Germania va câștiga războiul. Astfel că s-au înterupt tratativele de pace. Americanii au luat legături cu reprezentanții prizonierilor din cadrul naționalităților și au început să lucreze la dezintegrarea acestui stat.

Victor Neumann: Problema micro în ceea ce privește Banatul, lucrurile sunt ușor diferite, ne aflăm într-o regiune de tranziție între Europa Centrală și de Sud-Est, o regiune în care relațiile intercomunitare și amestecul de valori culturale era mult mai accentuat decât în Cehia, Slovacia, Bohemia, Polonia sau spațiile de limbă germană și lucrurile sunt ușor diferite. Oamenii conviețuiau, era o coabitare, orașul a fost construit de toate forțele existente, la fel și celelalte cetăți și orașe. Organizarea administrativă a funcționat foarte bine o perioadă de 200 de ani, întreaga regiune a fost construită de toate aceste grupuri, care se numesc naționalități și care nu aveau stare de conflict. Ele au prins ideea națională spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Mișcarea social-democrată existentă în toată regiunea central-europeană a prins acest Banat și un strat majoritar al populației nu era de acord cu niciuna din mișcările naționale. Așa se face că au existat mișcări de protest față de război, dar și față de mișcările naționale care doreau divizarea regiunii. Erau oameni care doreau să rămână o unitate și un întreg. Diviziunea regiunii s-a făcut pe criterii care nu erau valabile la nivel regional. În acest sens, în octombrie, în paralel cu luptele naționale și naționaliste se proclamă, de către mișcarea social-democrată, o Republică a Banatului. Această problemă se prelungește până în februarie 1919, când apare, în Timișoara și în Banat, armata Serbiei. 

Miodrag Milin: Această divizare este interesantă, pe consilii naționale etnice, dar în paralel a mers și modelul unei conlucrări politice pe baza social-democrată. Primul a fost semnalul de pace al președintelui Wilson. Ardelenii doreau programul american. Pe de altă parte, exista în competiție un program politic emanat de revoluția bolșevică, programul lui Lenin. Acest program a prins mai ales la extremiștii politici bolșevici, dar și la social-democrați, pe baza acestei coeziuni interetnice.

Timișoara întotdeauna a fost un important centru muncitoresc, un centru industrial, unul dintre motoarele modernizării părții de Est al Imperiului dualist. Un distins istoric de la Budapesta spune că Timișoara era considerantă “Manchester-ul“ Ungariei. Un pol de dinamism economic grozav. În acest context, tradițiile muncitorești, social-democratice erau extrem de puternice. Muncitorii o duceau relativ bine față de alte regiuni. 

Victor Neumann: A fost un interes între social și economic, funcționa o relație, iar oamenii care au făcut economie aici: fabrici de pantofi, fabrici de chimicale, fabrici de alcool, fabrica de bere, fabrica de lână, amenajări videografice, canalizarea râului Bega, niciodată nu au uitat faptul că trebuie și muncitorii stimulați prin salarii și prin asigurarea de locuințe. Acum 100 de ani, aproape fiecare patron construia o clădire sau mai multe pentru muncitori. Și primăria contribuia la construcția de locuințe sociale. În cadrul fabricilor, funcționa câte o creșă, grădiniță pentru copiii muncitorilor. Nu este o idee comunistă. 

Miodrag Milin: La începutul secolului XX, ca să ne facem o imagine, rețeaua de căi ferate : în Timișoara existau patru gări şi opt linii de cale ferată care convergeau spre oraș. Dimineața aduceau cam 60 de mii de muncitori, de pe o arie de 50-60 km. Ei erau așa numiții navetiști. Tradiția social-democrată era foarte puternică. Manifestele, publicațiile apăreau concomitent în cele patru limbi principale. 

Victor Neumann: Românii s-au organizat foarte bine în regiune, au avut armata de partea lor. Sfatul Național Român a funcționat foarte bine sub conducerea lui Aurel Cosma, iar el a reușit să mobilizeze prin intermediul tuturor avocaților, inginerilor, a elitelor să mobilizeze populația satelor din Banat, care majoritatea erau cu populație românească și care a militat pentru ideea de unire cu România.

Miodrag Milin: Eu aș merge puțin și în context. Sârbii au venit în Timișoara. Ocupația a fost în baza unui mandat, un armistițiu de la 3 noiembrie, cu Comandamentul Statului Major al Forțelor Aliate. Cea mai apropiată forță aliată în stare de funcțiune în zonă era armata sârbă. Aceasta a primit mandat să ia în stăpânire până la Tratativele de Pace și regiunea Banatului. Sârbii au exagerat și au înțeles altceva.
Prestația lui Take Ionescu a asigurat realitatea românească în zona Banatului. Dar este un anumit factor pe care nu trebuie să-l ignorăm și anume prezența Reginei Maria și atitudinea ei de vehementă obstrucție, rezistență la încercările de pacificare venite din partea Germaniei, a României, a Guvernului Marghiloman, pacea de la Buftea-București – niciodată această pace nu a fost racificată de dinastie. Elementul principal care s-a opus la ratificare este Regina Maria, de aceea ea a fost primită în triumf când s-a dus la Clemenceau, când s-a dus la Paris. În acest context revendicările românești au fost altfel private. 
Pe de altă parte s-a întâmplat revoluția comunistă, ungară a lui Béla Kun. În acel moment, armata română, în numele Antantei, a primit mandat să intre în Budapesta. În acest context s-a realizat și problema bănățeană. 

Victor Neumann: E important de văzut faptul că atât grupul german, cât și celelalte grupuri s-au organizat în Timișoara. Ele erau interesate ca regiunea să nu fie divizată. Mai apoi, grupul germanilor a fost de acord ca Banatul să fie integrat României, nu au protestat vis-à-vis de acest lucru în 1919. Totuși România, după ce a fost integrat Banatul și prin Tratativele de Pace, a promis că respectă toate drepturile acestor naționalități, pentru că așa cum s-a văzut în timpul războiului, fiecare revendica o altă direcţie. Atunci trebuia asigurată o pace și o coabitare normală. 

Prin urmare, după 1918, după 1919 principala problemă a fost asigurarea drepturilor tuturor acestor naționalități. Promisiunile au fost parțial respectate. Gestionarea de către București a unei euroregiuni care avea un alt tip de naționalități, decât ceea ce moștenise din Imperiul Otoman, nu era la îndemâna lui Brătianu sau al altui lider politic al timpului. Prin urmare, nu cunoșteau chestiunea evreiască din această zonă sau problematica germană, care nu se putea asemăna cu cea bulgară sau turcă, pe care o avuseseră înainte. Au rămas întrebări, s-au format partide politice, care au reprezentat minoritatea germană, evreiască sau pe maghiarii din zonă. Legile românești permiteau existența publicațiilor și a școlilor în mai multe limbi. Restaurantele erau denumite în română, germană și maghiară. Locuitorii au fost cu un pas înainte de politica timpului.
Problema segregării care apare în Transilvania nu se întâmplă în Timișoara. Aici tradiția regională este diferită, iar oamenii au evoluat cu fața unii către ceilalți. Așa se face că în Banat, de la țăranul simplu până la nivel de elite, populația era obișnuită să folosească două sau trei limbi atât în familie, cât și în relațiile sociale. Această deschidere socială este sugerată și de câteva elemente de arhitectură urbană a centrului, care se găsesc în Piața Unirii. 

Primul volum despre “Istoria Banatului. Studii privind particularitățile unei regiuni transfrontaliere”, care are 700 de pagini, cuprinde perioada 1718 – 1918. Are un capitol de concluzii unde se prezintă ce înseamă Timișoara în perioada interbelică, drept urmare a celor 200 de ani de organizare reprezentativă completă a întregii regiuni. Are un număr de 23 de studii, 15 coautori, este structurat în chip cronologic și abordează problema administrativă în secolul al XVIII-lea: cum s-a constituit această regiune, ce rol a jucat Viena și Austria în formarea regiunii, în crearea unei identități regionale, în păstrarea identității localnicilor, dar și în colonizările din întreaga Europă. Partea de administrație cuprinde 80 de pagini și este foarte bine prezentată, cu detalii și cu informații documentare. Este prezentat învățământul, dar și religiile: ortodoxă, catolică, mozaică și protestantă. Învățământul în Imperiul Austriac, dar și în monarhia Austro-Ungară, evenimentele politice de la 1948, dar și cele din timpul Primului Război Mondial, cu toate detaliile, o descriere în amănunt pe câteva zeci de pagini, astfel încât să înțelegem cum s-a întâmplat ca regiunea să fie integrată în majoritatea ei în România. Sunt multe alte capitole care arată partea culturală, de presă în limbile română, sârbă și germană. Suntem în curs de a pregăti o ediție în limba engleză și o nouă ediție în limba română, care va completa de la 1918 până la 1989, inclusiv, consecințele aduse la zi, astfel încât atunci când Timișoara va fi Capitală Europeană a Culturii în 2021, să avem acest volum atât în limba română, cât și în limba engleză. Sunt sigur că românii, dar și cei care vin din afară vor fi interesați de cunoașterea acestei regiuni, așa cum a evoluat ea de-a lungul ultimilor trei sute de ani. 

Volumul “Istoria Banatului. Studii privind particularitățile unei regiuni transfrontaliere”, se găsește la Muzeul de Artă și la librăria La două bufnițe din Timișoara, la librăria Eminescu din București și în principalele librării din țară.

1430