Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Oameni şi case - Timișoara (III)

Invitații Mihaelei Dedeoglu pentru a treia programului Zebra - Oameni şi case: Sorina Jecza, manager cultural, editor, președinta Fundației Triade, galerist, Daniel Vighi, scriitor; Prof. dr. arh. Ioan Andreescu, decanul Facultății de Arhitectură; Liviu Cădariu, prorector al Universității Politehnica Timișoara.

 

 

Ioan Andreescu: Lucrurile sunt puțin mai complicate. Un aspect care este extrem de neglijat în discursul despre istoria Timișoarei și mai ales evoluția orașul de la jumătatea secolului XIX încoace, este că Timișoara a devenit pe 1840 – 1850 un oraș antreprenorial prin excelență. Nu a fost un oraș de tradiție culturală și medievală. A avut o istorie medievală extrem de complexă și fascinantă, dar care la un moment dat a fost aproape anulată și despre care abia acum arheologii ne oferă anumite imagini. Ceea ce l-a conturat în acești 150 de ani este că a fost un oraș de antreprenori și de ingineri. Noi vorbim de arhitectura Timișoarei pentru că ne aflăm de exemplu în acest spatiu construit de arhitectul Baumhorn, în 1910-1911, pentru Societatea Financiară Lloyd. Faptul că Senatul unei universități se află aici îți spune totul despre Timișoara. 

In oraș existau deja vreo 70-80 de industrii majore, ceea ce făcea ca în toată această zonă geografică, orașul să nu aibă niciun fel de echivalent. Celebrul primar, Carol Telbisz a adus ingineri din Elveția, din Ungaria, si a comandat studii urbanistice. Problema principală era că acest oraș creat artificial se afla în mijlocul unor mlaștini, care în secolul XVIII și-au ucis câteva rânduri de locuitori.  A devenit abaptabil și practicabil printr-una din cele mai mari operații de recuperare a terenurilor din toată istoria Europei. 
Toată zona în care ne aflăm, câteva mii de km² este un teren artificial, exact ca în Olanda, unde au fost canale, ecluze începute pe vremea Mariei Theresa și terminate la sfârșitul secolului XIX. Noi stăm pe un teren artificial, care a fost scos din apă pentru a fi exploatat, care a generat un centru industrial și antreprenorial foarte puternic, unde s-au manifestat de timpuriu inginerii. 
L-au chemat pe Ludwig Von Ybl după ce au hotărât să dea jos cetatea ca să facă un plan de sistematizare pe baza căruia orașul funcționează și astăzi. Mai târziu a apărut o generație de ingineri români, cum e Stan Vidrighin sau Corneliu Miklosi, care au generat în oraș prima infrastructură modernă. Ei aveau nevoie de un oraș rațional, bine structurat, bine echipat cu rețele și comunicații, ca să facă bani. Motorul a fost unul singur: economia și asta a generat un anumit tip de expertiză. Politehnica, a fost, pentru o mare parte din viața orașului, forma de a produce genul de intelectuali de care, comunitatea credea că are nevoie, adică oameni care pot rezolva probleme cu efect imediat. Aspectul orașului, inclusiv această frumoasă piață se datorează acestei gândiri extrem de pragmatice. 
Au dărâmat cetatea, la distanțe de peste un km de cetate erau celelalte cartiere, din motive militare, și atunci orașul s-a născut pe un sistem foarte rațional radioconcentric în care esplanade de tipul acesta se proiectau din centru, către zonele periferice și de-a lungul lor apăreau noile cartiere. Evoluția tehnicii militare și poziția geografică a orașului făceau inutilă această gigantică lucrare. Astăzi, Timișoara are câteva zeci de clădiri de mare valoare și câteva sute de clădiri notabile, restul au diferite grade de protecție pentru a asigura într-o formă sau alta continuitatea țesutului uman pe anumite zone. 
Din nefericire pentru iubitorii acestei perspective, teoriile actuale care sunt în occident privind zona aceasta se numesc reinformare, reconverse și presupun un concept foarte sofisticat care se numește arheologia umană, adică integrarea unor fragmente din aceste chestii în complexele moderne de mare densitate funcțională. 
Timișoara a fost un oraș foarte inovativ din punct de vedere social și urbanistic. Nivelul dezbaterii intelectuale, despre acceptarea progresului era extrem de scăzut. Absența unei clase intelectuale critice a făcut ca orașul să aibă premiere industiale, tehnologice, urbanistice uluitor de rapide, pentru că nu exista o mișcare contrară de frânare pe alte criterii. În perioada 1870 – 1893, când se terminase criza economică, Imperiul Austro-Ungar a introdus reforme foarte liberale pe piața financiară și Timișoara a încercat să profite de acest lucru. 
Timișoara nu este un oraș de artă. Aceste clădiri sunt mărturiile unei epoci prospere, dar, din punct de vedere strict architectural, sunt exemplare notabile, nu de top sau avangardă, ele sunt piese ale unui repertoriu formal și spațial care se purta în acea epocă. Timișoara în această perioadă de mare dezvoltare avea 5-6 arhitecți, din care 2-3 nici nu locuiau aici. Majoritatea arhitecților s-au format la Politehnica din Budapesta. Ceea ce este excepțional în Timișoara nu sunt aceste case, ci ansamblurile urbane în care au fost ele configurate, adică planul de urbanism, gândirea coerentă a unor piețe, esplanade, cartiere. Un alt aspect foarte important este că aceste ansambluri s-au conservat intacte. Ele nu sunt obiecte excepționale pentru epoca respectivă. 

Liviu Cădariu: Cu trei ani înainte de sărbătorirea centenarului, Universitatea Politehnica Timișoara înseamnă aproape 14 mii de studenți, aproape 700 de cadre didactice, 10 facultăți cu 56 de specializări. În cifre și numere Politehnica din Timișoara înseamnă două baze sportive, înseamnă programe de licență, de master, de doctorat. Reprezintă un actor în viața academică, socială și sportivă. Încurajăm, promovăm și susținem pe alocuri echipe sportive ale orașului: echipa de fotbal, handbal. Încurajăm performanța. Corelat cu ceea ce înseamnă astăzi Politehnica, suntem un vector de imagine pentru oameni, pentru studenți din zone învecinate: Oltenia, Ardeal. Încercăm să creem cum spunea Einstein “Înainte de a fi un om de succes, încearcă să fii un om de valoare“. Astăzi avem 10 facultăți, cele mai atractive din punct de vedere al numărului de studenți sunt cele din zona IT, Telecom, Calculatoare, dar avem și Facultatea de Arhitectură și Urbanism, care atrage o mulține de studenți. Suntem la granița dintre artă și inginerie. Amintesc și Facultatea de Comunicare și Limbi străine, este ceva inedit în peisajul academic timișorean, care prin specificul său aduce o pată de culoare în această zonă. Mai avem Facultatea de Mecatronică la Facultatea de Mecanică, cu cele două specializări de mecatronică și roboți industriali.

Daniel Vighi: Orașul Timișoara este un oraș al lumii noi, o lume nouă care se construiește după ce Eugene de Savoy intră prin „Poarta Forforoza”, în toamna anului 1716. Tot ceea ce s-a întâmplat după aceea este, fără îndoială, o dezvoltare coerentă, dar și incoerentă. În prima parte a secolului al XVIII-lea corupția în această zonă a fost îngrozitoare. Maria Theresa era exasperată de corupția extrem de apăsată a administrației. Se cunoaște din istorie îndelungatul Război al Lotrilor, care aveau un fel de structură prin munții Banatului pe care armata austriacă a reușit foarte greu să-i controleze, prin încercări de rearanjare a satelor. 
Fără îndoială că este un oraș de antreprenori, este o lume nouă, pentru care banul și ambiția erau esențiale. 
Referitor la exotism, aici a fost o zonă cu mlaștini mari. Despre acest lucru ne vorbește un polihistor turc, în perioada otomană, o perioadă de 150 de ani. Trebuie scrisă această istorie a Banatului Otoman. Nu o știm pentru că documentele sunt în limba persană și în limba turcă. Ofițerul otoman, Osman Ağa de Temeşvar scrie o carte despre captivitatea lui la creștinii ghiauri. 
Perioada Primului Război Mondial nu s-a reflectat în literatură. Nu există o tradiție literară românească și aceasta este o ciudățenie a Banatului. La Lugoj a fost un prozator, care a murit din păcate de tânăr, Ioan Popovici-Bănățeanul. A fost remarcat de Titu Maiorescu cu două nuvele frumoase despre meseriași, într-un fel anunțându-l pe Slavici. În perioada interbelică, trece pe aici Camil Petrescu, scrie foarte frumos, se simte foarte bine, de asemenea îl cunoaștem pe Petru Sfetca, poet și traducător din lirica modernă italiană. Dar nu sunt vârfuri. Vârfurile încep târziu și ciudat. Orașul, la ora actuală, datorită unei lipse de tradiții literare, a putut să se dezvolte pe o anumită zonă de experiment literar extrem de interesant; de la Livius Ciocârlie și Sorin Titel, artistic, fără îndoială.

Sorina Jecza: În 300 de ani de istorie se creează un fel de geno-text, un fel de mare structură care poate să facă, dupa aceea, perceptibil la nivelul suprafeței de manifestare artistică sau umană, o anumită atitudine. Toate aceste lucruri adunate și filtrate, gestate preț de atâtea sute de ani, cu siguranță au creat premizele ca orașul Timișoara, de fapt, la nivel artistic, atunci când această capacitate se face perceptibilă, se coace suficient material, încât să se poată manifesta. In momentul în care Timșoara se manifestă cultural sub aspectul artelor vizuale, de exemplu, se manifestă în această zonă, care este foarte specifică Timișoarei, a raționalității. Nu întâmplător vorbim în Timișoara de structură, artistic vorbind apare în oglindă reflexul structuralismului. Nu întâmplător Sorin Titel și toată generația de scriitori măsoară structuralismul, nu întâmplător cercul de semiotică care s-a dezvoltat în Timișoara în anii ´70 reflectă această tendință a orașului spre un soi de raționalitate care trece evident dincolo de fenomenalul imediat și sintetizează lucrurile. 
În acest context avangardele apar în permanență. Vorbim de avangarda anilor ´60, în prim context de comunism în care față de figuravitismul oficial, al realismului socialist, apoi impresionismul de tot felul, de școală franceză care exista în zona Bucureștiului sau de academismul școlii de la Cluj. In Timișoara se detașează un alt tip de mișcare, care se duce spre tot ceea ce înseamnă raționalitate și un fel de matematică a vizualului. În spațiul acesta, orașul se tot concepe, rând pe rând, matematic prin politehnica gândurilor inginerești care se întâlnește, nu întâmplător, cu o mișcare europeană. 

Anul trecut, noi am facut în galerie o întâlnire absolut emoționantă. Constantin Flondor, anul trecut a făcut 80 de ani. În  ´69 a fost invitat, alături de alți timișoreni la bienala de artă constructivă de la Nuremberg. S-a întâlnit în cataloage cu un artist de generația lui, Christian Megert, pe care nu l-a cunoscut personal, dar pe care l-a admirat în permanență și care a fost un fel de model al acestui tip de raționalism al grupurilor din care el a făcut parte. Anul trecut, cei doi, dincolo de această utopică întâlnire virtuală, au făcut o expoziție. 
În anii ´90, primii care au răbufnit ca formă de avangardă a fost arta timișoreană și meritul Elenii Pintilie și a grupărilor pe care ea le-a tot generat. În ultimii ani putem să mizăm pe un al treilea val al acestor avangarde în mișcarea plastică timișoreană. Sunt convinsă că raportul acesta între manifestarea profundă, structurală care se gestează în timpul istoric și care se manifestă prin diversele etape, ajunge la un moment dat, maturată fiind, să creeze un strat de suprafață a manifestărilor extrem de pertinente. 

Daniel Vighi: Un tip de abordare mai puțin tradițional europo-centristă, s-a petrecut într-o lume marginală printr-o întâlnire fericită cu o lume care experimenta muzical. Citind cartea profesorului Johnny Bota, cunoscut muzician, despre istoria Timișoarei în Blues și Jazz în anii ´50 - ´60, aflăm că este o puzderie de săli, de cluburi în care se cânta jazz, într-o perioadă a sovrom-urilor.

Ioan Andreescu: Aș vrea să vă spun o chestie foarte importantă despre studenții noștri arhitecți. Școala noastră participă la Vienna Design și studenții noștri câștigă constant, fără niciun fel de complexe, premii majore în competiții europene, pentru că există un fel de continuitate. Ei nu se simt că trebuie să presteze frumos, dintr-o poziție inferioară, pur și simplu, pentru ei este o formă de normalitate. Cultura spirituală superioară a pătruns în acest oraș antreprenorial prin motorul ascensiunii sociale. Oamenii dobândind un anumit statut, au simțit nevoia să aibă operă, să primească și să organizeze concerte. Clădirea Operei a fost construită în interiorul unuia din bastioane. Mai târziu, bastionul a fost dat jos și a fost creată această esplandă. În anii ´40 foarte mulți profesori, distinși ingineri cântau la pian, mergeau constant la Operă.

Sorina Jecza: Să nu uităm că vorbim despre limbaje specifice și limbaje generale. Vizualul și muzicalul au un limbaj cu care noi ne lăudăm, cu interculturalitatea noastră și cu multilingvismul, dar acesta creează și segregări.
Pentru centenarul Marii Uniri, în contextul proiectelor artistice pregătite împreună cu Fundația Triade și cu Galeria Jecza, am apelat la o variantă ludică, am conceput ideea anului Unirii ca un fel de reflex al lumii de jos, oglindind-o în lumea de sus și anume pe cer. Proiectul cu care noi vrem să întâmpinăm anul viitor se cheamă “De la mica uimire, la Marea Unire”. Am descoperit nevoia unui public extrem de puternic, este o nevoie care ne unifică, care ne pune pe toți sub același cer. Este reflexul acestei mari uniri, uimindu-ne, jucându-ne și retrăind o stare de inocență a copilăriei, care râvnește să stea împreună. Această stare de bine noi o vom exprima printr-un festival de zmee. Zmeul este un simbol minunat, care te îmbie la visare. Va avea forma unei cruci unificatoare, cruce care poate să lege Timișoara de Iași, Bucureștiul de Cluj, trecând prin Alba-Iulia, în mod simbolic. Festivalul va fi pe 1 și 2 iunie, ca să unim ideea de prezent pe care îl aniversăm cu ideea de inocență a copilăriei și de viitor al copilăriei pe care ei o reprezintă.

Ioan Andreescu: Vreau să închei cu o observație importantă. Primul Război Mondial a fost pentru orașul acesta, ca și pentru foarte multe orașe din Imperiul Habsburgic, o perioadă cruntă. Blocada instruită de aliați a dus la foamete, la mizerie și la epidemii. Trecerea către alipirea unei părți din Banat la Regatul României nu a fost un fenomen liniar. Au avut loc tot felul de ciudățenii. A existat o tentativă a unui grup militar maghiar sau o idee de afacere publică germană. Minoritățile erau tentate de ideea unui Banat structurat ca o Federație Elvețiană. 

1423