Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Oameni şi case – Iaşi

palatul_copiilor_din_iasi.jpg

Palatul Cantacuzino , fostă reşedinţă a Reginei Maria , acum Palatul Copiilor , Iaşi, România
Palatul Cantacuzino, fostă reşedinţă a Reginei Maria, acum Palatul Copiilor, Iaşi, România
Image source: 
Argenna, Wikimedia

Ultima ediție a emisiunii "Oameni și case", co-finanţat de Administrația Fondului Cultural Național, în direct de la Palatul Copiilor din Iași.

Invitații primei ore sunt profesorul Lucian Leuștean de la Facultatea de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și pe Sorin Iftimi, istoric și muzeograf la Muzeul de Istorie a Moldovei din Iași.

 

 

Sorin Iftimi: Palatul Copiilor din Iași este o clădire construită în 1840 și este de fapt Palatul Cantacuzino-Cozadini. A servit ca reședință Familiei Regale în mai multe rânduri, înainte de episodul despre care vom vorbi astăzi și care în timpul refugiului de la Iași, în 1916-1918 a fost reședința rezervată Familiei Regale. La acea vreme era sediul Corpului 4 Armată și armata a fost atunci de acord să cedeze clădirea în favoarea Regelui și a familiei Sale. Mai târziu este cunoscută ca reședința Reginei. Regele și Prințul Carol aveau câte un apartament la parter, iar la etaj locuiau Regina, prințesele și Prințul Nicolae. Sala de festivități, unde ne aflăm, era un salon pentru tot felul de reuniuni, baluri, concerte, dar care prin forța împrejurărilor la momentul respectiv a devenit multifuncțional. În timpul zilei era un loc unde Regina ajutată de doamnele din epocă făceau tot felul de pachete pentru front, în alte momente Regele putea să țină în acest salon câte un Consiliu de Coroană pentru a lua diverse decizii. A căpătat și denumirea de Palatul Micii Europe pentru că Regina locuind mai multă vreme aici, Regele fiind pe front, ea a fost cea care și-a asumat sarcina reprezentării Familiei Regale și se ocupa de starea de spirit a orășenilor, dar a fost asaltată în primele luni de ședere aici de tot felul de reprezentanți ai Consulatelor  străine, diplomați, militari. Fiind principalul punct de atracție aici în vechea capitală a a Moldovei, a creat această stare de spirit. Reprezentanții Europei aflați atunci la Iași erau foarte prezenți și comunicau foarte ușor cu Familia Regală prin vizitele făcute la această reședință.

Nu știu cât se mai știe astăzi despre istoria mai veche a clădirii, episoadele acestea mai noi legate de Primul Război Mondial au fost reîmprospătate și au revenit acum în atenția ieșenilor, dar Palatul a fost scena multor episoade mai vechi, la fel foarte interesante, din punct de vedere istoric.

Lucian Leuștean: Voi încerca să prezint lucrurile un pic mai general. Ne aflăm în Marele Război, cum l-au numit contemporanii și l-au numit așa pentru că fusese o perioadă de aproape o sută de ani în care nu se desfășurase o confruntare majoră de la Războaiele napoleoniene până la Primul Război Mondial. A fost un război pornit cu entuziasm în toate țările europene încă din 1914, o ciudățenie.

Mișcarea socialistă și muncitorii credeau că va fi un război simplu, ușor și că se va termina repede. S-a dovedit însă un carnagiu, pe care omenirea nu-l mai văzuse și nu-l mai experimentase până atunci. Era însă limpede pentru toată lumea că un război de o asemenea magnitudine urma să aiba și niște consecinte importante.

De aceea, revenind la România, țara noastră trebuia să intre în acest război. Simțea că dacă rămâne în afară, va pierde trenul istoriei, trebuia să facă ceva. Problema era de partea cui să intre și cum să procedeze. Am ales un moment. Unii spun acum că nu a fost potrivit, alții spun că nu eram pregătiți. Eu aș putea spune că nu am fi fost pregătiți niciodată. Cu toate acestea, trebuia să o facem.

Dacă nu am fi riscat, șansele noatre ulterioare ar fi fost mult mai mici să realizăm ceea ce ne propuneam. Ne propuneam, evident, Unirea. Acesta a fost motivul principal pentru care România a intrat în război. Am avut mari probleme și dificultăți. După un an de zile, România a intrat într-un moment foarte dificil, putea să dispară ca stat și putea să fie ștres cu buretele tot ce se realizase în precedent, cu riscuri incalculabile pentru viitor. Acesta este momentul în care s-a produs acea mobilizare națională, cu ajutor extern, care a dus la rezistanța din Moldova și blocarea ofensivei în momentele și locurile cunoscute. Acestea i-au oferit, timp de doi ani de zile, Iașului un statut pe care nu-l mai avusese de câteva decenii, de capitală. Fosta capitală a Moldovei devenea capitala României. Autoritățile au trebuit să revină aici, să-și găsească loc într-un oraș care nu se compara cu Bucureștiul din vremea respectivă, era mult mai mic, mai înghesuit, mai puțin dezvoltat. Ieșenii simțeau un fel de revanșă, pentru că dezvoltarea simetrică între două orașe care fuseseră aproximativ egale la momentul 1859, se transformase într-o dezvoltare teribilă pentru București, iar Iașul rămăsese în urmă. Iașul demonstra că are resurse, că poate să reprezinte și un altfel de oraș pe harta României. 

Sorin Iftimi: Iașul nu era pregătit. Dezvoltarea aceasta inegală, în ciuda demersurilor repetate ale ieșenilor ca vechiul oraș să nu fie abandonat și să cunoască un tip de dezvoltare rezonabil. Faptul că nu s-au realizat investiții pentru Iași la momentul respectiv apărea ca o problemă deosebită. România la acea vreme nu avea o capitală de rezervă. Nici când s-a petrecut refugiul de la Iași nu a existat un plan coerent, anterior. Totul s-a petrecut sub semnul spontanietății, improvizației. Asta a făcut ca dramatismul să fie și mai mare. S-a suprapus peste o iarnă și o epidemie cumplită, cu tot ce aduce războiul.

În ciuda eforturilor făcute de Primarul Gheorghe Mârzescu și de succesorii lui, ca să rezolve cât mai bine problema cazărilor populației venite, erau totuși depășiți de situație. Dacă la începutul războiului erau vreo 500 de mii de soldați, în urma bătăliilor purtate, în Moldova au ajuns doar jumătate. Pentru impactul de pe front, în iarna lui 1916-1917 a contat foarte mult prezența armatei ruse, venită într-un număr foarte mare, se spune că aproape un milion de soldați, condusă de un ofițer de elită, mareșalul Mannerheim, viitorul președinte al Finlandei, care a condus șase săptămâni campania, exact când impactul a fost mai puternic și frontul a putut să fie stabilizat pe Carpați.

Lucian Leuștean: România încerca să-și desfășoare activitatea cât se putea de normal în acele condiții foarte dificile. Rezistența noastră eroică din 1917 nu se realiza dacă nu apărea o imagine că lucrurile funcționează, că lucrurile merg cel puțin aparent bine. Asta încerca să ofere Iașul la momentul respectiv.

A fost o mișcare forțată, inevitabilă. Nu aveau alternativă. Nu aveau unde să plece în altă parte. Era singurul oraș reprezentativ din această zonă. Toate celelalte erau mult mai mici. Ce a însemnat politic? A însemnat că cine vroia să meargă pe proiectul inițial pentru care România a intrat în război trebuia să vină la Iași. Au rămas unii la București, numai că ei au încercat să mizeze pe faptul că Germania va câștiga războiul. Și au pierdut ulterior. Au fost tratați drept trădători, drept colaboraționiști, iar unii și-au încheiat practic cariera politică definitiv, odată cu terminarea războiului, pentru că au ales să rămână la București, pentru că au ales să colaboreze cu Germania, pentru că au crezut că Germania va câștiga războiul.

Sorin Iftimi: Iașul a mai însemnat și să se aleagă varianta rezistenței aici, pentru că o altă variantă propusă în special de ruși în acea perioadă era ca rezistența să se facă pe teritoriul Rusiei și să revină după aceea. Și cu sprijinul Franței a existat această încredere că trebuie să rezistăm în micul teritoriu liber rămas al statului român, pentru că la sfârșitul războiului altfel îți poți susține drepturile.  

Lucian Leuștean: Mai adaug faptul că eram suspicioși față de ruși, era foarte greu să mergi pe mâna lor până la capăt. Experiențele noatre istorice ne făceau neîncrezători. Am preferat să păstrăm acel mic stat mutilate, România cu capitala la Iași pentru scurta perioadă.

Sorin Iftimi: Dintre aliații noștri aveam graniță directă doar cu Rusia. Tot ce însemna aprovizionare cu alimente și medicamente, venea prin Marea Nordului, pe calea ferată, traversând Rusia, vreo două săptămâni. Era singurul firicel care ne asigura această sursă de aprovizionare și această resursă pentru rezistență. Totul era destul de sensibil din acest punct de vedere, iar punctele de susținere a frontului din Moldova au existat și peste Prut, în Basarabia sau spre zona Odesei, unde în epocă, s-au format diverse depozite care erau destinate frontului românesc. La un moment dat, s-a pus chiar în practică evacuarea membrilor parlamentului la Odesa. Iașul a avut această însemnătate a rezistenței, a faptului că românii aici și-au regăsit puterea solidarității, și-au recăpătat încrederea și și-au croit un viitor.

Ospitalitatea ieșeană a fost foarte greu pusă la punct cu acel prilej. Este greu de zis dacă actorul de atunci a fost Iașul cu ieșenii lui sau Iașul a fost mai mult decorul. Avem un București mutat aici, cu elita sa, cu obiceiurile și tabieturile sale, cu o întreagă lume de acolo care deja era configurată. Putem să spunem că ieșenii devin o minoritate în orașul lor și nu aveau nici puterea de decizie.

Refugiul, în sine, a fost o mare dramă. Iarna teribilă, cu geruri extreme, urmată de epidemia de tifos, care a secerat un număr mare de vieți și care a contribuit la scăderea moralului în mediul public și accidentul de cale ferată care s-a întâmplat spre sfârșitul anului lângă Iași, la Ciurea, care la vremea respectivă a fost considerată cea mai mare catastrofă feroviară din lume – părea că viitorul nu se deschide pentru noi, că nu ne așteaptă nimic bun, părea făcut ca să ne macine încrederea, forțele, speranța că vom putea reveni vreodată.

Este interesant cum s-a putut construi, pas cu pas, oamenii să-și revină, să-și recapete solidaritatea. După vara lui 1917, foarte mulți au spus că soldatul român este cel mai bun din lume. După armistițiu a fost o perioadă în care guvernanții noștri de atunci au făcut planuri pentru reformele care urmau, planurile pentru România viitoare.

Lucian Leuștean: Cu toate aceste speranțe, lucrurile se vor nărui relative repede pentru România, pentru că s-a pierdut războiul pe frontal de Est. Germania a câștigat războiul, aici. A semnat armistițiul cu Rusia, cu România în decembrie 1917, iar în anul următor urmează tratatele de pace. Practic s-a încheiat complet Frontul de Răsărit. Noi în acel moment eram în mâinile germanilor. Aceștia au impus niște condiții deosebit de drastice. România, la începutut anului 1918, se afla într-o situație mai mult decât ingrată. Pe de o parte vedeam cu speranță ce se întâmplă în vest, ne uitam la faptul că intrarea americană în război avea cu ea premizele pentru câștigarea războiului de către tabăra Puterilor aliate.

Pe de altă parte noi eram în afara războiului, în acel moment. Dar eram să intrăm în război în noaptea de 10 spre 11 noiembrie 1918. Această informație nici nu a apucat să ajungă la Paris. Dar a fost baza pe care noi am folosit-o pentru a putea revendica statutul de aliat, participarea la Conferința de Pace și evident, revendicările teritoriale pe care le aveam.

Misiunea franceză a Generalului Henri Berthelot a fost excepțională. A ajutat la refacerea armatei române într-un mod miraculos. Rusia se prăbușise. Nu aveam cum să continuăm colaborarea cu un regime bolșevic. Lenin vroia să încheie pacea albă, fără învinși și învingători, să nu respecte niciun angajament pe care și-l luase Imperiul Țarist. România nu avea cum să reziste și a trebuit să semnăm. Ulterior ne încurajau să intrăm în război, dar nu aveam forța necesară să o facem. A fost o perioadă foarte dificilă să ni se recunoască apartenența la tabăra aliată. Depindeam de o susținere internațională.

Sorin Iftimi: Sunt foarte multe de zis despre momentul 1918. Ne gândim în primul rând la Unire. Dincolo de momentul rezistenței, proiectul național începe cumva de la Iași. Întâlnirea de la Îași cu ardelenii a fost premergătoare Unirii. Unirea Basarabiei cu România a fost o opțiune când România se reducea la câteva județe și era și cu armistițiul semnat. Opțiunea bucovinenilor de a se uni cu România intervine tot așa, până în noiembrie, înainte ca Familia Regală sa se reîntoarcă la București.

Lucian Leuștean: Ardelenii, înainte ca să ajungă la Iași au trecut pe la Chișinău. Alba Iulia a fost pentru români punctul culminant – o adunare de o sută de mii de oameni, veniți de peste tot, în niște condiții dificile de climă și transport.

Ce părere are generația actuală despre aceste probleme? Este o întrebare complexă și delicată. E foarte greu de răspuns. Ei au alte preocupări, sunt mult mai pragmatici. Școala are un impact din ce în ce mai redus. Se fac eforturi în continuare, poate această problematică a centenarului să mai deschidă un pic anumite priviri spre problematica respectivă. Dar nu cred că trebuie să ne facem foarte mari speranțe.

 

Sorin Iftimi: Și eu am avut impresia că povestea cu centenarul vine cumva într-o nepotrivire cu evoluția din ultimii ani a modului în care istoria este tratată în școli. Pot spune ce am încercat noi să facem. Ne-a interesat sa redescoperim aici la Iași lucrurile concrete. În albume sunt imagini proaspete, noi, culese din arhive, din colecții de la marile instituții din București, chipurile oamenilor de atunci care au jucat un rol, în perioada șederii de la Iași. Să reconstituim o hartă a orașului Iași, la 1917, să vedem ce se mai păstrează din acele clădiri care puteau să fie purtătoare de memorie.

Lucian Leuștean: Acest centenar al Primului Război Mondial nu ne-a furat centenarul din România, ci din lume practic. A declanșat o avalanșă de cercetări istorice fără precedent, datorită faptului că istoricii au dorit să nu scape momentul, de a ieși în evidență. Au apărut foarte multe cărți, culegeri de articole, au fost conferințe în Europa și în România. Mai cred că lucrurile nu se vor opri. O să urmeze în 2019 - 100 de ani de la Conferința de Pace de la Paris. Eu cred că s-a intrat într-o ecuație care este avantajoasă pentru istorici. Vor publica și vor scoate mai multe lucruri la iveală.

Prima oră a programului Zebra din cadrul proiectului Oameni şi case la Iaşi
483