Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Efervescenţă teatrală la Iaşi avînd ca destinatar publicul tînăr: interviu cu Oltiţa Cîntec

21984013_821817394650625_3830210_n.jpg

Teatrul Luceafarul de la Iasi
Teatrul Luceafarul de la Iasi
Image source: 
credit foto: teatrul luceafarul

În România toamna înseamnă şi o “constelaţie” de festivaluri. La Bucureşti, la Cluj, la Iaşi, la Oradea, sau în oraşe mai mici precum Odorheiu Secuiesc sau Piatra Neamţ, publicul este invitat la teatru şi mai ales să descopere valenţele creativităţii româneşti. Invitatul nostru este acum un om pasionat, Oltiţa Cîntec, critic de teatru şi director artistic al Teatrului Luceafărul de la Iaşi.

Matei Vişniec: Cum se detaşează Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iași (FITPTI) în contextul scenei româneşti, extrem de bogată aş spune în iniţiative şi propuneri? 

Oltiţa Cîntec: Festivalul nostru are o identitate unică în bogatul peisaj festivalier românesc, vizează publicul acela care, indiferent de datele biologice, a rămas deschis, curios, ludic, avid să participe la experiențe estetice inedite. Aș zice că orice așezământ are publicul pe care-l merită, în sensul că publicul îl formezi, îl atragi, îl modelezi, îl cultivi. Relația cu publicul e una construită pe afectivitate și, ca orice relație, trebuie întreținută, stimulată. Mie îmi place să zic că publicul trebuie sedus și poți face asta doar cu propuneri teatrale atrăgătoare, unice, spectaculoase.

FITPTI are în fiecare an o altă temă – Orizonturi, în 2017, cu artiști de pe 6 continente, din 29 de țări, majoritatea dintre ei pentru prima oară în România, numai la Iași, cu formule care reunesc teatru, teatru coregrafic, musical, teatru rrom, teatru-dans, performance, marionete, teatru itinerant (Harta senzorială a Iașiului va readuce în atenția publică, printre alte edificii de impact cultural uitate de contemporani, casa lui Charlotte Sibi, profesoara de la care au învățat limba franceză sute de ieșeni), seminarii internaționale de critică teatrală (realizate în parteneriat cu Asociația Internațională a Criticilor de Teatru cu sediul la Paris), dezbateri, întâlniri cu artiști, noul circ, concerte, lansări de carte, lecturi-publice, proiecții de film, videomapping, teatru stradal, practic toate formulele care țin de artele spectacolului actual.

Matei Vişniec: Acest festival ajuns la a zecea ediţie se va desfășura între 5-12 octombrie, dar aţi avut şi un “Prolog”, pe 30 septembrie, cu două “exclusivități”.

Oltiţa Cîntec: Prima a fost vernisajul expoziției Selfie Automaton, care a reprezentat România la Bienala de la Veneția (2016) și vine la Iași direct de la Utrecht, pentru prima oară în România (realizatori Tiberiu Bucșă, Orsolya Gal, Stathis Markopoulos). A doua, ca prezentare în program, e prezența pentru prima oară în România, numai la Iași, a celebrei trupe americane a lui Peter Schumann, Bread and Puppet Theater, care va susține în FITPTI basic bye bye cantastoria extravaganza. Cum fac de fiecare dată, artiștii americani vor oferi atât hrană sufletească, prin spectacol, cât și hrană materială, după spectacol, împărțind spectatorilor pâine caldă!

Matei Vişniec: Franţa este prezentă şi ea, în cadrul Festivalului, prin cel puţin două proiecte importante. Să începem cu primul: iubitorii de teatru dar şi de literatură în general vor putea citi în româneşte cîteva piese semnate de un foarte original şi interesant om de teatru francez…

Oltiţa Cîntec: Ocupându-mă de arta teatrală e obligatoriu să fiu apropiată de cultura franceză. La volumul cu Trei texte de teatru pentru publicul tânăr de Joël Pommerat (Cenușăreasa, traducere Georgeta Cristian, Scufița Roșie, traducere Mihaela Michailov, și Pinocchio, traducere Ioana Moldovan) visez de multă vreme. Proiectul n-ar exista fără suportul Institutului Francez din Iași, organism care ne-a fost alături în privința FITPT încă de la prima ediție, din 2008. Era în plină criză economică și noi începeam, la Teatrul Luceafărul din Iași, această nebunie culturală care a ajuns, iată, la ediția a X-a, și a fost răsplătită de Asociația Europeană a Festivalurilor de la Bruxelles cu titulatura Festival Remarcabil! Să revin la Pommerat! În 2011 - director al Centrului Cultural Francez din Iași era Jose Maria Queiros, mare iubitor și cunoscător de teatru-, am reușit să aduc la FITPTI trupa lui Joël Pommerat, Compania Louis Brouillard, cu senzaționala Scufița Roșie. De atunci mă tot gândeam ce fain ar fi să traducem trilogia sa pentru publicul tânăr, aceste trei texte minunate care au ca punct de plecare basmele clasice, dar care sunt cu totul altceva.

Teatrul românesc e, în continuare, un teatru la regizorului, iar soarta textului dramatic nu e chiar senină. Noi avem în continuare fascinația pieselor străine, se fac extrem de multe traduceri, dar textul contemporan autohton de teatru are încă o poziție ușor marginală. Există o mulțime de concursuri, dar hop-ul spre rampă e mai dificil. Nu există sistemul comisionărilor, iar ceea ce se scrie rămâne încă destul de departe de scenă. Cât despre traducerea textelor românești în alte limbi, de circulație, aici e încă și mai dificil. Literatura noastră dramatică pentru publicul tânăr e și mai austeră, există puțini autori specializați. În acest context, apariția acestui volum e binevenită din toate punctele de vedere și era oarecum firesc să o facem la FITPT Iași.

Matei Vişniec: Aţi mai reuşit, într-un fel, să-l aduceţi şi pe Eugen Ionescu la Iaşi, printr-o complicitate cu micul teatrul parizian din Cartierul latin unde i se joacă de şase decenii două piese devenite legendare…

Oltiţa Cînec: Este al doilea proiect francez din ediția a X-a: 60 de ani de Cântăreața cheală și Lecția la Théâtre de la Huchette. L-am considerat și pe acesta oarecum obligatoriu. E o importantă pagină de istorie a teatrului recent menținută vie de artiștii de la Huchette, conservând versiunile originale ale edițiilor scenice ale pieselor lui Ionesco. E unic, e senzațional ca formă de teatru patrimonial. Gonzague Phelip, de la Huchette a avut amabilitatea să ne trimită câteva afișe, pentru o expoziție la Institutul Francez din Iași și, după multe peripeții, vom reuși să proiectăm și înregistrarea pe film a spectacolului Cântăreața cheală, realizată de Jean Ravel în 1963, la Huchette, producător Marin Karmitz, român la origini. 

Sigur, o altă idee era să aducem spectacolul, dar asta făcuseră deja colegii de la Sibiu, la Festivalul Internațional de Teatru. Ca să fim originali, pentru că una dintre dimensiunile FITPTI o constituie exclusivitățile, vom proiecta filmul, realizăm expoziția de afișe și facem o prezentare a acestui "caz". Va fi ocazia de-a retrăi un moment al trecutului teatral, de-a vedea cum avangarda azi clasică își făcea loc, cu greu, în sălițele de pe malul stâng al Senei (Cântăreața cheală, la Noctambules, în regia lui Nicolas Bataille, Lecția, la Théâtre de Poche, regia Marcel Cuvelier). Și cum, la ideea unui critic teatral, în ciuda dificultăților inițiale de receptare din partea publicului, cele două versiuni originale au fost reunite la Huchette și conservate, ca  prețioasă moștenire de familie, de Les Comédiens Associés.

Matei Vişniec: În încheire v-aş incita să ne vorbiţi puţin despre sursele farncofoniei şi ale francofiliei în ce vă priveşte. Cînd a apărut Franţa sau limba franceză în viaţa dumneavoastră?

Oltiţa Cîntec: Interesul meu pentru limba franceză are rădăcini anecdotice: eram în clasa a III-a la Școala generală nr 2 din Târnăveni, iar unul dintre colegi, Ovidiu S., nepot de popă, ne-a povestit, cum fac puștii la timpul acela al vieții lor, că lua lecții de franceză în particular. Nu știu de ce, dar mi s-a părut fascinant să înveți o altă limbă decât româna și îl invidiam pe Ovidiu din rărunchii mei spirituali că el avea această șansă. Zilnic îl întrebam cum se zice în franceză una, alta, iar el era bucuros să împărtășească cu mine - ceilalți colegi nu păreau prea interesați de asta -, din cuvintele franțuzești descoperite. Prima propoziție pe care am reușit s-o articulez în limba lui Molière a fost "Je m'appelle Oltița", iar ziua în care am rostit-o a fost una dintre cele mai teribile din perioada școlarității mele!

Era o copilărie, desigur, și m-am plictisit destul de rapid, deși eram o elevă extrem de conștiincioasă. Și cu o curiozitate la un pas de maladiv, care m-a îndreptat ulterior spre critica teatrală. Apoi am avut o relație să-i zic firească în privința culturii din Hexagon, am învățat, ca tot românul, franceza la școală, opțiunea de-a urma Literele-Franceza la nivel superior  a existat, dar a picat. Muzicalitatea și eleganța francezei mi-au plăcut dintotdeauna, genurile substantivelor și accentele mă fac în continuare să suspin.

 

395