Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cu Zebra la școală - Colegiul Tehnic de Arhitectură și Lucrări Publice „Ioan N. Socolescu” (II)

p9290074.jpg

Cu Zebra la școală

Invitații orei a doua sunt Andreea Nicoleta Marin și Nicolae Bușcă, proaspăt absolvenți ai Colegiului Tehnic de Arhitectură și Lucrări Publice „Ioan N. Socolescu”, Octavian Neculai, arhitect, absolvent al Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București, Radu Teacă, arhitect, absolvent al Colegiului Tehnic de Arhitectură și Lucrări Publice „Ioan N. Socolescu” și al Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu și Dan Pleșa, Directorul Editurii Vellant din București.

 

 

Andreea Nicoleta Marin: Acum sunt studentă în anul I la Arhitectura Generală, însă în clasa a VIII-a țin minte că a fost o nebunie, pentru că nu am avut niciun fel de pregătire. Sunt mândră că am terminat acest liceu și că lucrurile merg din ce în ce mai bine aici. Eu mi-am dorit să aleg arhitectura pentru că mi-a plăcut tot timpul să desenez, iar părinții m-au susținut tot timpul. În anii de colegiu, am participat la mai multe proiecte, am obținut certificatul și atestatul, iar în prezent realizez mai multe pentru o fabrică de mobilă și design de mobilier.

 

 

Nicolae Bușcă: La sfârșitul clasei a VIII-a am avut de ales între liceele de muzică Dinu Lipatti, George Enescu și liceul „Ioan N. Socolescu”. Am ales Socolescu și chiar dacă desenul nu a fost punctul meu forte, l-am dezvoltat pe parcurs, în timpul studiilor. M-am ocupat și de muzică în paralel. Sper că voi lucra în domeniu și voi putea proiecta ce mi-am propus. Atât eu, cât și Andreea, am participat la proiecte până acum, printre care unul la Mogoșoaia, Green Mogo, o casă ecologică, care folosește energie solară, colectează apă și este construită din materiale regenerabile. 

 

 

Octavian Neculai: Drumul a fost lung și neașteptat, mai ales pentru că mi-am dat seama de importanța felului în care gândești și modului în care îți structurezi gândirea. Experiențele prin care am trecut la Facultatea de Arhitectură, dar și povestea parcursului meu de la arhitectură la scenografie au toate frumusețea lor. După absolvire l-am cunoscut pe Liviu Ciulei, care m-a luat să lucrez ca asistent. Lumea teatrului și a scenei este extraordinară. Oamenii sunt diferiți pentru că trăiesc într-o lume diferită - în lumea imaginilor, a gândurilor, a vorbelor, iar publicul este beneficiarul. La Teatrul Bulandra am realizat un proiect de care sunt foarte mândru - am creat un spațiu teatral, de decor, care este de fapt un teatru în teatru. Scenografia înseamnă arhitectură. Acum pregătesc Coriolanus de William Shakespeare, cu Alexandru Darie, cu o distribuție foarte puternică a Teatrului Bulandra, dar spectacolul nu va fi în teatru, va fi într-o hală, la Uzina Republica. 

Întrebare elev: Ați afirmat la un moment dat că „lumea scenei a îmbogățit lumea dumneavoastră de arhitect cu toată frumusețea, inefabilul și superb iluzoria magie a scenei”. Cum vi s-a modificat viziunea asupra lumii?

 

 

Octavian Neculai: Dacă legi o lume virtuală cu o lume reală, schimbi implicit datele gândirii. Întotdeauna gândești în raportul acesta dintre virtual și real. Ceea ce transmite scenograful este o combinație între ceea ce gândește el și ceea ce gândește regizorul, încercând să dea noi interpretări operei. 
Amenajarea unei săli de teatru, amenajarea unui foaier sau acustica sălilor, toate ar trebui să se regăsească printre preocupările unui arhitect. Îmi amintesc că, la Teatrul Țăndărică, am avut ideea ca între foaier, sală și scenă să nu existe niciun obstacol, să fie un singur spațiu, ca o poveste. Am adus un acustician din Italia, care m-a ajutat foarte mult ca să realizez acest proiect. Acum, dacă în foaier sunt copii și fac gălăgie, în sală de spectacol nu se aude nimic.

 

 

Radu Teacă: De ce am ales arhitectura? Îmi amintesc că desenam relativ bine în copilărie și îmi plăcea să urmăresc serialul „Invadatorii”, al cărui protagonist era arhitect. 
Am trecut prin colegiul Socolescu pentru că am vrut să fac arhitectură. Fără să știu foarte bine ce înseamnă toate acestea, am venit aici cu multe așteptări. Când am ajuns la liceu, acesta se transformase în liceu de construcții. Abia după primii doi ani puteai să te specializezi în arhitectură, iar pentru mine a fost o traumă, pentru că veneam de la o școală generală foarte bună. Când am ajuns aici, am avut o mare problemă, am vrut să fug, mai ales pentru că trebuia să facem practică în construcții. În clasa a XI-a, se dădea treaptă și am ajuns la arhitectură. În ciuda faptul că am găsit atunci un nivel mai scăzut decât în alte licee, am întâlnit o lume pestriță, cu personaje foarte interesante, cu niște caractere foarte puternice. Îmi amintesc de domnul profesor Jitescu, un profesor de matematică foarte bun, care preda și la facultate.

Există mai multe imperative pe care eu le resimt la facultate, care nu au deloc legătură cu talentul la desen. În fiecare generație găsim oameni talentați la desen, care intră la facultate cu note mari. Problema cu care mă confrunt acum este gândirea. Anii de liceu sunt ani de formare, cum sunt și primii ani de facultate. Totuși, liceul are un rol fundamental, pentru că la vârsta adolescenței, informațiile contribuie la dezvoltarea structurii lăuntrice. La vârsta aceasta informațiile pe care le primiți la cursuri, dacă sunt valabile, bine expuse, au un rol formator asupra voastră. Anii de liceu, dacă sunt pierduți, rămân pierduți. Timpul este nemilos în ceea ce privește formarea. Nici facultatea nu este perfectă și ea a avut o perioadă de expansiune malefică, dar acum începem să ne mai revenim. S-a ajuns la sute de studenți pe an, ceea ce necesită o echipă didactică mult extinsă. Însă tot ce se mărește peste noapte, se și diluează. 
Ce bine ar fi ca liceul să vă ajute să dezvoltați o gândire sănătoasă! Arhitectura este extrem de complexă, mai ales pentru că ne ajută și alții. Avem nevoie de ajutorul inginerilor de structură, al inginerilor de instalații și trebuie să ținem cont  de tot felul de norme. Toate astea trebuie stăpânite, pentru că altfel rezultatul va fi unul mediocru. Eșecul în arhitectură are un efect pentru mai multe generații. Arhitectura se expune orașului, este un act public. S-ar putea să contribuiți, fără să vreți, la deformarea gustului mai multor generații. 

Întrebare elev: Domnule Teacă, v-am citit recent cartea „Spațiu fără timp. Arhitectura ortodoxă contemporană” și vă întreb, având în vedere realitatea actuală de la Dealul Arsenalului, ce părere aveți dumneavoastră despre arhitectura ca fenomen cultural, ce părere au românii și cât de importantă este pentru ei arhitectura?

Radu Teacă: Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să fac o distincție între arhitectura eclezială și arhitectura în general. Operele arhitecturale, dacă priviți înapoi spre istorie, au fost realizate de culturi puternice. Civilizația este orientată spre lumea practică, științe, tehnologii, iar cultura ține de partea ideatică. România nu a ajuns până acolo încă. Noi avem probleme de trăit în oraș, locuirea în oraș în România este foarte recentă, mai ales în Moldova și în Țara Românească. Orașele acestea sunt organizate mai mult ca niște târguri. Ele au trecut printr-o traumă în comunism și prin una și mai mare după revoluție. Dacă în comunism erau aplicate niște dogme în care ți se spunea cum trebuie să te bucuri, cum trebuie să trăiești, în perioada de după a apărut revoluția individualismului, în care fiecare arhitect, când făcea o casă, trebuia să realizeze un monument. Spațiul public nu contribuie la coagularea urbană și, pe de altă parte, legislația este precară. 

Octavian Neculai: Sper să ne revenim în următorii cincizeci de ani! Nu cred că românul știe astăzi să aprecieze arhitectura. Tot ceea ce am avut, ce am moștenit și ce vedem pe străzile orașelor din România, mai are mult de lucru ca să revină la normal de odinioară. Ceea ce s-a întâmplat în perioada interbelică s-a șters. În ultimii treizeci de ani, ne aflăm într-un fel de ceață. Arhitectura nu este numai desen, este și gândire. 

Dan Pleșa: Arhitecții au anumite talente pe care alții nu le au și pleacă în această competiție cu un mare avantaj. Ei au capacitatea de a se exprima și prin linie. La Editura Vellant noi suntem foarte interesați de aspectul vizual al cărților, avem colecții care sunt dedicate poveștilor românești, reilustrate de autori contemporani. Aceștia vin din diverse zone, de la Liceul "Nicolae Tonitza" până la Liceul Industrial X. 
Unul din cele mai importante lucruri din viața unui om este povestea personală. Viața fiecăruia este alcătuită din povești și din pauze între povești. Viața nu te lasă să trăiești toate poveștile, dar poți să completezi ceea ce trăiești cu poveștile pe care le citești și de-a lungul timpului a existat o relație foarte serioasă între tehnologie și poveste. Multă vreme, povestea a fost povestită, iar după apariția tiparului a putut fi scrisă, iar mai apoi, apariția filmului a făcut ca ea să poată fi văzută. La ora actuală, trăim într-o lume a vizualului. Deși trăiesc în lumea cărții și în lumea literei scrise, chiar cred că unul din neajunsurile învățământului românesc este că nu te încurajează să înțelegi structura vizuală a poveștii. În mod incredibil, un tânăr de liceu vede cel puțin două, trei filme pe săptămână și citește o carte pe lună. În schimb, este învățat mai mult cum să înțeleagă o carte citită și nu este învățat cum să înțeleagă un film. Cartea “a+b” este un microroman și pleacă de la ideea că “a” este un el și “b” este o ea - care este relația dintre un bărbat și o femeie? Schițându-i în felul acesta și dându-le un singur titlu au reușit să creeze 197 de povești de iubire despre el și ea. Revenind la poveste și la romanul grafic, diferența dintre literatură și film este că filmul întotdeauna te obligă să-l percepi în timpul autorului. Filmul nu-ți dă posibilitatea să-l percepi în timpul pe care ți-l dorești tu, cum poți percepe romanul, de exemplu. Cartea poți s-o citești într-o zi, în zece zile sau într-o lună, dar filmul, dacă vrei să rămâi în spațiul comunicării autorului, trebuie să-l privești într-o ora și 45 de minute. Romanul nu-ți va da niciodată impactul vizual pe care omul și-l dorește. Romanul grafic completează această întâlnire între film și litera scrisă. Trăim într-o vreme în care, datorită tehnologiei, avem șansa de a avea cât mai multe forme de comunicare și elemente artistice, povești tratate vizual. 

Înregistrarea programului Zebra din 29 septembrie
1038