Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Presa internațională despre vizita lui Donald Trump la Paris

trump_macron_paris.jpg

Image source: 
AFP via rfi.fr

Începem revista presei internaționale de azi cu câteva comentarii după vizita președintelui Donald Trump la Paris, cu ocazia sărbătorii de 14 iulie.

După Vladimir Putin la Versailles, iată-l pe Donald Trump pe Champs-Élysées, și pe Emmanuel Macron în centrul jocului dintre Statele Unite ale Americii, Europa și Rusia, remarcă Les Echos.

Riscul luat de Emmanuel Macron este de a merge singur în acest joc, lăsând la o parte Germania. Pentru că, se știe, Angela Merkel a devenit o pacoste pentru Donald Trump. Numai o Europă unită poate fi acum o contragreutate. Aceasta este, de asemenea, dorința președintelui francez însuși, scrie ziarul francez cu profil economic.

Nu vă lăsați păcăliți de momentele de efuziune, avertizează Politico. Vizita a fost în interesul politic al fiecăruia. Macron s-a poziționat drept omul care poate să vorbească (și să se descurce) cu toată lumea. O punte către Trump și S.U.A. – iată un rol pe care nimeni altcineva din UE nu-l poate revendica. De partea cealaltă, Donald Trump avea nevoie cu disperare de un prieten în vechea Europă. Angela Merkel nu va mai putea fi vreodată, în timp ce Theresa May arată precum un ratat. În viziunea lui Trump, Macron este un câștigător cu inteligența dar și cu atitudinea sa anti-sistem. În plus, comandă o armată reală. Diferențele de abordări politice sunt reale și serioase, dar la fel și oportunitățile de a profita în stil realpolitik.

În Statele Unite, Washington Post comentează că, în ciuda "relației speciale" istorice dintre Statele Unite și Marea Britanie, Trump n-a manifestat prea mult interes față de Londra, întârziind în continuare o vizită - altfel tradițională - în Insulă, până în 2018. Apoi cancelarul german Angela Merkel l-a izolat pe Trump la reuniunea G20 de la Hamburg, și nici  măcar n-a făcut vreun efort pentru a ascunde asta. Și acum iată-l intrând în scenă pe Macron,  avocat deschis al globalizării și pro-european, care începuse să pară o figură anti-Trump pe scena mondială.
 

„Beția autoritară“- iată cum caracterizează Le Figaro situația din Turcia, la un an după puciul ratat.

Puciurile ratate sunt destul de rare. Lovitura de stat eșuată din 15 iulie 2016 a fost un accelerator extraordinar al istoriei pentru un Recep Tayyip Erdogan care deja pășea hotărât în ​​marșul său spre puterea absolută. El a întărit strânsoarea asupra țării. Azi, e pe punctul de a o sufoca.

Dincolo de giganticele epurări, este în curs o adevărată „reformatare“ a țării. O nouă Turcie, o nouă eră. Sultanul scanează cu atenție moștenirea kemalistă, secularismul, separarea puterilor politice și religioase. El vrea o armată la picioarele sale și o mass-medie care să-l asculte. Orice opoziție, fie și cea mai mică rezervă față el și clanul său, este monitorizată atent. Totul este cimentat de exaltarea naționalistă și promovarea islamului sunnit.

Puterea lui Erdogan și intoxicările sale au izolat Turcia. Pentru Europa, sunt tot mai multe motive de îngrijorare.

Financial Times îl citează pe Nicholas Danforth, istoric și analist pe problemele Turciei din Washington DC. Acesta spune că evenimentele din 15 iulie au confirmat temeri adânc înrădăcinate în rândurile partidului lui Erdogan, Justiție și Dezvoltare, privind o posibilă încercare de lovitură de stat față de forțele seculariste din armată. Când s-a întâmplat, puciul a fost încadrat într-o mitologie care deja fusese construită.

O narațiune pe care Erdogan o folosește cu succes de mai mulți ani, descriindu-se pe el și pe partidul de guvernământ drept campioni ai poporului împotriva unei mulțimi de dușmani străini și autohtoni. Erdogan se revendică drept singurul care poate salva poporul de ocupația străină sau de revenirea la dominația militarilor.

 

Liderii occidentali nu au condamnat regimul chinez pentru lipsa sa de umanitate, după moartea laureatului Premiului Nobel pentru Pace Liu Xiaobo. O rușine morală și o greșeală politică, deplânge situația ziarul Le Monde .

Atunci când, în 2008, disidentul chinez Liu Xiaobo și prietenii săi au ales să-și demumească manifestul „Carta 08“, chemând la alegeri libere și guvernare democratică în China, ei au făcut aceasta cu referire directă la celebra Carta 77, lansată de disidentul cehoslovac Vaclav Havel și prietenii săi.
 

Liu Xiaobo, a murit joi , 13 iulie, de cancer, fără să fi fost pus în libertate.

Guvernele democratice i-au susținut, în lupta lor, pe Vaclav Havel, pe Nelson Mandela sau Andreï Sakharov. Oponenții regimurilor totalitare erau cazuri celebre în Occident.

Acesta eră s-a sfârșit. La reuniunea G20 din 7 și 8 iulie, subiectul a fost evitat: Președintele chinez Xi Jinping era acolo. Vineri, în timpul conferinței de presă comune la Paris, președinții Donald Trump și Emmanuel Macron au fost întrebați de un jurnalist chinez ce cred despre președintele Xi Jinping. Amândoi l-au lăudat, fără a denunța în vreun fel moartea în detenție a unui laureat al Premiului Nobel pentru Pace.
Președintele francez l-a omagiat, pe Twitter, pe disidentul chinez, ca pe un mare luptător pentru libertate“ și-a exprimat „sprijinul pentru familia lui și soția lui“. La Washington, secretarul de stat Tillerson a solicitat eliberarea soției sale și transferul ei în Occident, scrie Le Monde.

Occidentul l-a trădat pe Liu Xiaobo scrie și La Repubblica:
Până la ultima suflare, Liu Xiaobo a fost un ghimpe în coasta regimului. Cu siguranță nu Occidentul, care deplânge dispariția lui, avea datoria să fie preocupat de soarta sa pe când era încă în viață. A fost lăsat în captivitate la fiecare G7, la fiecare întâlnire bilaterală, la fiecare strângere de mână cu conducerea de la Beijing. Occidentul a cedat întotdeauna tentației de realpolitik păstrând tăcerea. S-a trădat pe sine și l-a trădat pe poetul disindent".

Revista presei internaționale din 17 iulie 2017
464