Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Chirurg român, la Bruxelles: Ideal ar fi fost să rămân acasă

andreea_pascu.jpg

Andreea Ciobanu Pascu
Andreea Ciobanu Pascu, chirurg român la Bruxelles
Image source: 
arhiva personala

Andreea Ciobanu Pascu este medic specializat la Bruxelles în chirurgie digestivă și generală. Căsătorită cu un neurochirurg tot român si mamă a trei copii, doctorul Ciobanu Pascu gestionează de manieră impresionantă viața profesionala și cea de familie, amândouă extrem de agitate . La prima vedere, ea nu se distinge de mulți alți doctori români plecați de acasă. Un parcurs tipic și atipic în același timp este ceea ce o caracterizează.

La urgente, într-o după amiază de miercuri, la spitalul universitar Saint-Pierre din Bruxelles. Acest centru spitalicesc este cunoscut pentru afluența mare de pacienți pe care o poate gestiona în cadrul urgentelor si pentru gestiunea bolilor rare. Aici au fost aduse majoritatea victimelor atentatului din 22 martie ca și singurul caz de Ebola înregistrat în Belgia anul trecut.

Chirurgul Andreea Ciobanu Pascu mi-a dat întâlnire la urgențe, imediat după ora prânzului. O găsesc într-o mică pauză. Ea asigură acum garda la spitalul Saint-Pierre toată ziua.

Ca mulți alți doctori români veniți în vestul Europei în ultimii ani, dr. Ciobanu Pascu și-a construit în Belgia o parcurs profesional. Cu toate că nu era pregătită sa plece din România, ea a făcut totuși acest pas în 2009.

Am venit să fac un an de experiență în afară; deja începuse, era un pic la modă ieșitul în afară mai ales pe specialitățile chirurgicale, fiindcă aveam impresia că aici se face un pic în plus pe partea de chirurgie celioscopică.

Am venit din rațiuni economice pentru că în România lucram în București la Spitalul de Urgențe și în același timp aveam o slujbă într-o multinațională. In primii trei ani de rezidențiat , când mai aveam stagii complementare, puteam să mă împart între amândouă: ieșeam la ora cinci din gardă își plecam la Constanța să vând paracetamol. Firma plătea mașina, telefonul plus un salariu de trei ori mai mare decât la spital. Problema a fost că din anul trei prezența era obligatorie în clinică în fiecare zi si intram și în colaps financiar fiindcă era perioada când aveam salariu vreo 8 milioane. Cu 8 milioane îmi plăteam căminul, că locuiam la cămin si telefonul și în rest nimic nu-mi puteam permite.

Au fost doua motive: experiența și partea financiară, ca să mai reglez din conturi.”

Interlocutoarea mea este căsătorită cu un neurochirurg, și el tot român; au trei copii mici.

Cum arată însă urgențele la spitalul Saint-Pierre?

„Ca să fac o echivalență pe parte româneasca, seamănă cu Spitalul de Urgență FloreascaMai puține accidente, dar în schimb multă traumatologie” spune ea și precizează că uneori poate fi periculos: în orice gardă pot apărea violențe din partea pacienților si alte situații inedite.

Am avut inclusiv ce n-am văzut nici în comunitățile de acasă: ochi scoși din orbite ca o răzbunare politică

Unele diferențe există între munca cu care erau cei doi obișnuiți în România. In ceea ce privește chirurgia digestivă, diferențele nu sunt mari; în specialitatea soțului ei, însă, în neurochirurgie, în Romania nu exista o bună accesibilitate la sală și altele.

Diferențele apar însă și în munca cu pacienții, din punctul de vedere al componentei culturale. „Este un amalgam, ei sunt mulți mai toleranți decât noi. Pacienții care vin din zona Marocului uneori sunt mai agresivi și mi-e foarte greu să comunic cu ei. (...) Pe ai mei îi controlam , pe aceștia îi controlez foarte greu pentru că eu sunt emigrant într-o țară cu foarte mulți emigranți . Mi se pare că nu am foarte multă autoritate, mi se pare că uneori nu-i înțeleg foarte bine si nu e vorba de limbă, ci de limbaj. (...) Nu sunt frecvente momentele, dar există, nefiind vorba de niciun fel de rasism. E și greu sa fii rasist într-o țară în care tu ești emigrant, ar fi absurd!”

Mulți medici români nu rămân însă în țările vestice în care poposesc la început. In Belgia sunt pentru moment din ce în ce mai puțini doctori români. „Am fost bineveniți cât am fost în formare fiindcă eram mâna de lucru ieftină și lucram zi lumina”, explică Andreea Ciobanu Pascu. „Problema e când termini și încerci să-ti găsești un loc al tău, atunci nu prea mai ești atât de binevenit”.  

Si cum arata conviețuirea a doi chirurgi? „Nu prea bine”, recunoaște ea cu un surâs plin de subînțeles. „Nu ne vedem prea des. Atât facem împreuna: copii”, adaugă pe un ton de glumă. Referitor la cei trei copii, îmi explică organizarea impecabilă care este necesară si adaugă: „ E mai greu când se îmbolnăvesc...Când plâng trei din trei pătuțuri, nici ca mamă nu știi la care sa te duci mai întâi. Până la urmă, credeți-mă, e mai ușor să îngrijești pacienții decât proprii tai copii.

O întoarcere în România ar mai putea fi cândva o opțiune pentru acest cuplu român de medici, dar o relocare într-o alta țară europeană, în afară de Belgia, nu poate intra în discuție.

Si care ar fi fost situația ideală? Să fi rămas acasă, spune dr Ciobanu Pascu.

Pauza s-a terminat, doamna doctor este insistent chemată de o asistentă. Mă conduce spre ieșire, pe coridoare lungi unde întâlnim diferiți alți actori ai lumii medicale. Se schimbă informații despre pacienți, se revăd programele de gardă. Ies din spital prin parcarea de la urgențe unde sunt așezate una lângă alta mașini de politie si echipaje de salvare. In urma ea, doctorița românca rămâne să asigure mai departe serviciul până după căderea serii.  

 

 

1116