Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Arc peste timp

dilema_veche_proteste.jpg

Image source: 
Andrei Ivan / Dilema Veche

În 1990, student fiind, am ieșit, alături de colegii mei, în numeroase rînduri, la demonstrațiile împotriva a ceea ce se numea atunci, justificat, „neocomunism“ și, implicit, împotriva clicii iliesciene, ai cărei „pui“ ciugulesc țara și în prezent, din păcate. Mă fascinau, mărturisesc, la fiecare marș, sloganurile scrise pe pancartele noastre de protest. Erau inteligente, subtile, comice și totuși penetrante, foarte „la obiect“, cum s-ar zice.

 

Rețin că, la un moment dat, am agitat eu însumi una splendidă în fața Prefecturii din Iași, pe parcursul unui miting antisistem. Debutaseră „vizitele“ minerilor la București (ne aflam, cred, prin martie 1990) și, ca atare, ne venise ideea (mie și cîtorva confrați) să pictăm pe ea un lămpaș, cu explicația: „Vrem bazin carbonifer!“ Am fost mîndru să o port chiar eu în mulțimea de tineri, deși onoarea de „stegar“ m-a costat destul de scump: pe traseul pînă la Casa Pătrată (sediul Prefecturii din Iași), m-am ales cu un scuipat – de la „un om de bine“ din vremurile respective! – pe noua mea geacă Faciba, obținută cu greu de taică-meu, prin niște cunoștințe, de la vestita fabrică din Vaslui… Am avut ulterior, nu știu de ce, sentimentul că timpul acelor lozinci inspirate (mi-au mai venit două, subit, în minte: „Ceaușescu, de-ar învia, tot cu Frontul ar vota!“ și „Ceaușescu, nu fi trist, Iliescu-i comunist!“) trecuse. Mai mult, am dezvoltat bănuiala (subiectivă, desigur!) că doar generația mea „de tranziție“ – chinuită de istorie, așadar – s-ar fi dovedit capabilă, din unghiul „capitalului de suferință“, să le inventeze. Cei care veneau după noi urmau „să o ducă bine“, nu mai puteau dezvălui „organ“ pentru ironia amară, pentru „șopîrlițe“. M-am înșelat. Anii au trecut, protestele au căpătat alte nuanțe, s-au specializat, s-au dezvoltat, s-au rafinat, însă inventivitatea lozincilor a rămas, trebuie să recunosc, nealterată. La fel și necazurile noilor generații.

Recentele demonstrații antimafie (ca filolog, am, sper, proprietatea termenilor, iar, în cazul acesta, cuvîntul „antiguvernamentale“ ar fi incorect, întrucît un „guvern“ nu poate acționa aidoma grupării Dragnea Grindeanu decît dacă se supune componentei infracționale și, prin iradiere, celei mafiotice!), demonstrații la care, după aproape trei decenii de „istorie“ românească – trist arc temporal! –, participă acum fiul meu împreună cu tovarășii lui mediciniști (toți mai hotărîți ca niciodată să emigreze!), mi-au produs mari revelații, cum să le spun, „estetice“ pe palierul comunicării protestatarilor, prin scandări, imagini și texte scrise, cu establishment-ul corupt. Entuziasmat, am ajuns la concluzia că, dinaintea geniului expozitiv al demonstranților prezentului, spiritul strigătelor noastre de odinioară pălește ireversibil.

Citiți continuarea articolului semnat de Codrin Liviu Cuțitaru în Dilema Veche aici

259