Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Medic : trebuie pedepse dure pentru agresorii cadrelor medicale dar și ca unii medici să învețe să comunice

Colegiul Medicilor din România (CMR) dar și Coaliţia Organizaţiilor Pacienţilor cu Afecţiuni Cronice (COPAC) îşi exprimă consternarea faţă de incidentul de la Spitalul de Copii "Marie Curie" unde un părinte a desfigurat un medic pentru că a decis externarea copilului său, care avea o afecţiune respiratorie uşoară. CMR și COPAC atrag atenţia că astfel de manifestări violente îi afectează în egală măsură şi pe pacienţi. Un studiu realizat de Colegiul Medicilor în 2015 a arătat că 85 la sută dintre medici au declarat că s-au confruntat cu agresiuni verbale şi 10 la sută cu agresiuni fizice. Preşedintele COPAC, Radu Gănescu, spune că totuși, în urma campaniei "Nu agresaţi cadrele medicale", derulată acum un an, nimeni nu a luat vreo măsură. Dar cum privesc medicii astfel de incidente? Lea Berzuc a stat de vorbă cu un medic specialist medicină internă și cardiologie. Vasile Iancu Rădulescu spune că I se pare o situație kafkiană. Legile există dar e timpul să se aplice, mai spune acesta.

Vasile Rădulescu: La nivel legislativ știu foarte bine că în cursul anului trecut, ministrul Vlad Voiculescu a adoptat o modificare în lege și a prevăzut închisoare cu executare de la 6 luni până la trei ani. Oricine agresează fizic un medic intră direct în această încadrare legală. Mi se pare absolut corect. Am scris această chestiune și într- o scurtă postare pe Facebook și a degenerat în veșnicele probleme despre corupție și despre medicii care sunt mereu proști în România. Cred că ar trebui dat un exemplu foarte important cu o măsură corect încadrată în lege, iar persoana care a făcut acest fapt să fie scoasă în față, numele să îi fie făcut public și să primească pedeapsa care i se cuvine dacă se dovedește că lucrurile s-au întâmplat exact așa.

Reporter: Foarte interesant este că în puține cazuri medicii merg până la a depune o plângere penală. Aici am avut un caz excepțional în care medicul nu s-a lăsat, și-a căutat dreptatea și vrea să i se facă dreptate. Însă, de cele mai multe ori medicii tac. De ce tac?

V.R: De regulă, medicii fac parte dintr-o categorie mai pasivă. Am văzut acest lucru și când ne-am cerut drepturile salariale. Când este vorba deste grevă foarte greu se coagulează cadrele între ele. Noi ne face treaba, care constă de multe ori în gărzi interminabile. Mie dacă mi s-ar întâmpla așa ceva aș fi făcut același lucru deoarece consider că este un act de o importanță foarte mare.

Rep: Pe viitor medicii ar trebui să fie ceva mai activi în momentul în care se confruntă cu astfel de situații conflictuale?

V.R: Absolut. Disociind de faptul că era medic, orice act de agresiune fizică trebuie soluționat de un organ competent. 

Rep: Nu vreau în niciun caz să disculp pe cineva, dar se întâmplă ca astfel de probleme să apară și din cauza comunicării. Am avut de-a face cu un părinte al cărui comportament nu trebuie comentat, ci judecat de organele penale, care nu a înțeles ce i-a spus medicul, respectiv că are un copil care nu este în situația de a rămâne internat. De cele mai multe ori sunt probleme care țin de comunicare. Cum vedeți rezolvată această problemă? Nu ar trebui să existe la nivel de spital cineva care să preia problemele de comunicare?

V.R: În niciun caz nu poate să existe o persoană specială pentru partea de comunicare. Gândiți-vă la o gardă de 24 de ore cu o prezentare la două dimineața. Ar trebui să existe încă o persoană numai pentru așa ceva. Medicul trebuie să știe să explice departe de termenii medicali, în termeni populari, să îi spună ceea ce a găsit la o investigație. Eu mă lovesc constant de asta în gărzi. Mulți pacienți se sperie. Nici nu au educație medicală minimală și vin în pijamale și se așteaptă să fie internați, iar eu la analize nu găsesc nimic în neregulă, ci constat că este o viroză. Nu pot să opresc persoana respectivă. Spitalul nu este hotel.

Rep: Credeți că toți medicii au abilitățile necesare de comunicare? Vă dau exemplul concret al unei prietene. Soțul i-a fost internat de urgență, a fost dus la reanimare, scos de la reanimare. Nici în momentul de față ea nu știue dacă i s-a scos sau nu un rinichi, ce se întâmplă cu el. Se poate întâmpla foare bine ca rudele unui pacinet internat la urgențe să vrea neapărat să știe ce se întâmplă cu omul respectiv și să dea de medici care nu au timp să explice lucrurile acestea. De aici pot apărea situațiile conflictuale. Se întâmplă să aveți medici care nu au abilitățile să comunice în astfel de situații, care pot duce la tensiuni?

V.R: Din păcate da. Sunt medici excepționali pe partea care ține de actul terapeutic, dar sunt introvertiți și au temperamentul de așa natură încât nu reușesc să comunice eficient. Am foarte mulți colegi care comunică la camera de gardă. Oricât de ocupați ar fi, ies din timp în timp pe hol și vorbesc cu aparținătorii și le spun ce s-a mai întâmplat și ce s-a mai făcut. Dar am și colegi care nu știu să comunice. Din păcate, pregătirea noastră în facultate nu a inclus un modul specializat pe așa ceva. Nu am făcut vreun training pe partea de comunicare. Încep să se facă. Sunt ONG-uri care fac. Dar, din păcate, facultatea de medicină nu s-a prea ocupat de așa ceva. Nici mai departe în rezidențiat nu se ocupă nimeni.

Rep: Ar fi necesar, s-ar simți nevoia unor traininguri în comunicare? De partea pacienților au fost campanii de informare împotriva agresării. De partea celaltă, este și loc de mai bine?

V.R: Este loc de mai bine și văd asta, dar încep să se miște lucrurile și se fac. Dar cred că și medicii ar trebui să aibă un modul, ca rezidenți, ca specialiști, în care să li se explice cum trebuie să abordezi un pacient cu insuficiență cardiacă sau unul cu cancer gastric, de exemplu. Sunt lucruri sensibile.

Rep: Și iată că sunt pacienți sau aparținători care, din păcate, au probleme de comportament. Există și astfel de persoane și probabil, cu un oarecare training, astfel de situații ar putea fi temperate.

V.R: Ne dorim ca încet încet lucrurile să se miște spre mai bine. Să comunicăm eficient, empatia să fie bilaterală. Tot timpul vorbim ca medicul să se pună în locul pacientului, dar ar fi bine ca și pacientul să se pună în locul medicului. Facem o activitate extrem de grea cu o uzură psihică, cel puțin, foarte mare. Să privim lucrurile egal. Să fie respect de ambele părți. Cred că ne îndreptăm spre lucruri mai bune, dar din păcate, la noi, acestea cer foarte mult timp.

 

683