Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Masacrul antisemit la Popricani în 1941 "comis de militari români"

groapa_porpicani.jpg

Groapă Popricani
Masacrul de la Popricani probează implicarea în Holocaust a statului român condus de Ion Antonescu
Image source: 
Adrian Cioflâncă

Rolul jucat de militarii români în masacrarea evreilor imediat după intrarea în cel de-al doilea război mondial în iunie 1941 a fost dezvăluit de Adrian Cioflâncă, cel care a descperit în 2010 groapa comună de la Popricani, județul Iași. Istoricul ieșean o oferit amănunte într-un intervu acordat RFI România. 

Ce noutăți aveți despre groapa comună pe care ați descoperit-o la Popricani acum 5 ani?

Am anunțat recent că, după mai mult de cinci ani de căutări disperate în arhivă pe acest subiect, am găsit urme documentare directe ale masacrului antisemit din pădurea Vulturi, de pe urma căruia am găsit noi, în octombrie-noiembrie 2010, cu ajutorul echipei arheologului Neculai Bolohan, într-un proiect al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România, o groapă comună cu 36 de persoane.

Încă din 2010, am avut interpretarea corectă a evenimentelor, pe baza documentelor pe care le adusesem de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, a înregistrărilor de istorie orală cu martori din satele din preajmă și a cercetărilor arheologice.

Au urmat confirmări din ancheta Parchetului Militar Iași, condusă de procurorul Irinel Rotariu – analiza medico-legală și antropologică, expertiza balistică, analiza ADN, expertiza artefactelor găsite în groapă etc. Pe 25 martie 2014, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a închis cazul, după 3 ani și jumătate de cercetări judiciare.

Parchetul Militar a încadrat fapta la infracțiunea de genocid și a decis clasarea cazului ca urmare a faptului că persoanele implicate în masacru au fost deja judecate și condamnate în 1948.

Este prima dată după 1989 când un document emis de justiția din România constată implicarea statului român în acțiunile genocidare cunoscute sub numele de Holocaust. Pe 4 aprilie 2011, rămășițele umane au fost reînhumate în cimitirul evreiesc din Iași (din Păcurari), în prezența mai multor rabini, iar acolo a fost ridicat un monument comemorativ.

Pe baza documentelor disponibile în 2010, am stabilit că masacrul a fost comis de militari din Regimentul 6 Vânători, în prima săptămână de război. Nu era clar atunci dacă evreii proveneau din Iași sau din târgul basarabean Sculeni.

Mărturiile de istorie orală nu erau clare în această privință și nici documentele. Ulterior, am înclinat spre ipoteza Sculeni, prin coroborarea documentelor privind masacrul de la Stânca Roznovanu, care a avut loc în același timp, la circa 3 km distanță, acolo unde a fost ucis grosul populației evreiești evacuate din Sculeni.

Parchetul militar a favorizat aceeași ipoteză. Dar până acum dovezile erau, cum se spune, circumstanțiale. Știm și din alte episoade ale Holocaustului că au existat masacre de pe urma cărora nu a rămas nici o urmă documentară și nici un supraviețuitor să povestească. Au rămas însă martorii.

Mai este posibil sa fie identificați responsabilii?

Militarii Regimentului 6 Vânători, una din unitățile cu cele mai multe victime civile în campania din Est, au fost judecați în mai multe procese care au avut în România și Uniunea Sovietică. Masacrul din Sculeni a fost cercetat de sovietici, la fel cel de la Bălți, iar crimele de la Stânca, Gura Căinari – Mărculești, Florești etc, în care a fost implicat acest regiment de elită, au făcut obiectul investigațiilor judiciare ale autoritățile române.

Așadar, știm multe nume și avem date biografice pentru a construi profiluri. Ca predictori generali, s-au manifestat mai agresiv pe front, împotriva evreilor, militarii antisemiți, cei simpatizau cu mișcarea legionară și cuzistă sau aderau total la politica regimului Antonescu, militari care lucrau cu serviciile de informații, basarabenii sau militarii pe care evacuarea din iunie-iulie 1940 i-a găsit în Basarabia, polițiștii și jandarmii care au primit ordinul verbal de „curățare a terenului” etc.

Știam din documente că evreii evacuați în România din Sculeni au fost împărțiți în grupuri, masacrați și îngropați în mai multe gropi comune.

Trei dintre ele au fost deschise în septembrie 1945, găsindu-se 311 victime evreiești. Cum știam din jurnalele de operații și hărțile militare că în zona pădurii Vulturi au operat subunități ale Regimentului 6 Vânători, am stabilit că masacrul din pădure a făcut parte din seria de crime în masă comise în prima săptămână de război.

Mărturii despre masacrul din pădure aveam de la martorii din satele comunei Popricani – multe (confirmate apoi și în declarații date la Parchet).

Am găsit în 2010 și un martor care a văzut cu ochii lui masacrul, Vasile Enache (care a murit între timp). Până acum lipseau dovezile directe din arhive.

Pe cele circumstanțiale le-am exploatat științific, cu rezultate corecte. Știam că nu ne putem baza prea mult pe documentele militare.

Raportul militar despre masacrul de la Stânca vorbește 40 de evrei executați după ce ar fi fost implicați în acte de sabotaj și spionaj.

Or mărturiile și exhumarea din 1945 au arătat că numărul victimelor era de 311 cel puțin și că au fost uciși toți evreii evacuați din Sculeni, bărbați, femei, copii, bătrâni, fără discriminare, doar pentru că erau evrei.

Când ne uităm la cine a semnat raportul ne lămurim: exact cei doi ofițeri care au ordonat masacrele, colonelul Ermil Mateiaș, comandantul Regimentului 6 Vânători, și căpitanul Ioan Stihi, comandantul Companiei de comandă.

Primul a murit la Aiud, în închisoare, după ce a fost condamnat pentru masacrele antisemite, al doilea, pe front, încă din toamna lui 1941, în zona Odesei.  

În Pogromul de la Iași, care s-a produs după masacrele din nordul orașului, au fost uciși în mare majoritate bărbați evrei, de la foarte tineri la oameni în vârstă.

Am putut observa, pe baza cercetărilor, o diferență de tratament, în vara anului 1941, din partea autorităților române, între evreii regățeni, în cazul cărora, la acel moment, ținta principală erau doar bărbații, și evreii basarabeni, uciși de-a valma, familii întregi, comunități întregi.

Un argument în plus în favoarea ipotezei Sculeni. În iulie 1941, a mai fost adus un grup de evrei basarabeni în România și aceștia au fost împușcați la Huși, la fel, fără discriminare de sex și vârstă.

Între timp, mi-am continuat cercetările în arhiva CNSAS, în Arhivele Militare și Arhivele Naționale. În cele din urmă – aceasta este noutatea – am putut să dau de un dosar în care a fost anchetată violarea de către un militar a unei fete din grupul de evrei dus în pădure.

Martorii din această speță au vorbit în detaliu și despre masacrul din pădurea Vulturi. Ei au povestit că evreii, în număr de câteva zeci, au fost uciși de militari din Regimentul 6 Vânători. Identitatea acestora nu a putut fi aflată în anchetă.

Acest dosar confirmă ce am afirmat în conferințe din România și afară în ultimii ani: criminalii provin din Regimentul 6 Vânători, care a primit misiuni „speciale” de curățare a spatelui frontului; masacrul s-a produs în prima săptămână de război, în împrejurările evacuării Sculeniului.

Partea importantă, pe lângă aceste confirmări documentare, ține de faptul că dosarul confirmă, fără urmă de tăgadă, ipoteze Sculeni. Evreii proveneau din grupul de evrei evacuați din târgul basarabean și uciși pe teritoriul județului Iași, pe 28 iunie 1941.

Credeți ca mai există astfel de gropi comune pe teritoriul României? Dar în Republica Moldova și Ucraina unde responsabilii ar fi militari români?

Da, fără doar și poate. Conform martorilor, în poiana în care am găsit noi groapa comună ar trebui să mai fie o groapă. Apoi, martorii din ancheta masacrului de la Stânca au indicat alte locuri în care ar fi gropi comune.

Iar Moldova de peste Prut este presărată de gropi comune. În 2013, am făcut cercetări în zonă, împreună cu doi colegi, și am identificat în teren, cu ajutorul martorilor localnici, 3 locuri cu gropi comune, între Gura Căinari și Mărculești.

Acolo a fost un mare masacru antisemit care a lăsat în jur de o mie de victime. Autorii: tot militari din Regimentul 6 Vânători, coordonați de Mateiaș și Stihi.

Ca să nu mai vorbim de Ucraina. Gropile comune de acolo au fost cercetate pe larg și așezate pe hartă de organizația Yahad-In Unum, condusă de Patrick Desbois, care este specializată în astfel de cercetări.

Care este importanța istorică a descoperirii de  la Popricani?

În istoriografia internațională este încă deschisă dezbaterea privind masacrele antisemite din primele săptămâni ale Operațiunii Barbarossa.

Școala intenționalistă susține că decizia de exterminare a evreilor a fost luată de Hitler înainte de 22 iunie 1941, iar masacrele numeroase din primele săptămâni de război probează acest lucru.

Totuși, această perspectivă a pierdut teren în ultimii ani. Astăzi, există un consens minimal pe ideea că la declanșarea Operațiunii Barbarossa nu era formulată o idee clară la nivelul conducerii naziste privind modul în care să decurgă operațiunile antievreiești.

Oficial, naziștii erau încă adepții unei Soluții Finale „teritoriale”, care prevedea mutarea în masă a evreilor în zone desemnate ca „gropi de gunoi” etnice.

Fusese luată doar decizia ca această nouă campanie militară să însemne o radicalizare a măsurilor antisemite, războiul devenind unul de „anihilare” a raselor inferioare și adversarilor ideologici, „război total”, în care distincția dintre combatanți și civili nu mai exista.

Concomitent, și Antonescu a hotărât să se folosească de război pentru radicalizarea politicii antievreiești și purificarea etnică a României.

Din primăvara anului 1941, la nivelul elitei naziste, este acceptată tot mai mult ideea execuțiilor în masă. Din primele zile ale Operațiunii Barbarossa pe front au operat unitățile Einsatzgruppen, care aveau ordine să extermine anumite categorii de evrei, liderii comuniști locali, spionii, sabotorii etc.

În practică, unitățile speciale au început să extermine bărbați evrei și, din august 1941, familii întregi. Un val de masacre s-a înregistrat în Lituania, încă din prima săptămână de război, ca urmare a intrării trupelor naziste. Localnicii, în formă organizată sau haotic, au contribuit la violențe.

Totuși, în primele săptămâni de război, liderii naziști de vârf nu au emis ordine explicite de masacrare în masă a evreilor. Multe dintre masacre au fost rezultatul inițiativelor locale, directivele vagi de la centru fiind interpretate ca o validare a crimei.

În România, militarii care au participat la crime din prima săptămână de război au pretins că au acționat în virtutea unor „ordine speciale”.

Pentru curățarea spatelui frontului au fost desemnate unități de poliție și jandarmerie. În fața acestora a fost anunțat verbal, la începutul lunii iulie 1941, înainte de intrarea în Basarabia și Bucovina, ordinul de „curățare a terenului”, care semăna cu „Ordinul împotriva comisarilor” dat armatei germane și care a fost interpretat în teren ca ordin și permisiune de masacrare a evreilor din Basarabia și Bucovina.

Masacrele de la Stânca și Popricani au fost rezultatul inițiativei de jos a unor ofițeri, care au emis ordine explicite pentru execuții și apoi au prezentat masacrul ca o măsură de represalii adoptată din rațiuni militare. În cazul pogromului de la Iași, crima în masă a fost rezultatul unei combinații de inițiative de jos și de la centru, adăugându-se implicarea potențatoare a germanilor.

Urmărind masacrarea evreilor sovietici de către autoritățile române în primele săptămâni de război, vedem că au fost eliminate încă de la început comunități întregi, bărbați, femei, copii și bătrâni (ceea ce Einsatzgruppen au făcut sistematic abia din august 1941).

Acest lucru trădează o furie genocidară care trebuie să fi contat în dinamica foarte complicată a conceptualizării graduale a Soluției Finale la nivelul Germaniei naziste și a aliaților. Așadar, documentarea masacrelor timpurii din România poate contribui la dezbaterea internațională privind „radicalizarea cumulativă” și „escaladarea controlată” din vara anului 1941. 

Adrian Cioflâncă este director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, cercetător științific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” și membru în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității 

2475