Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Insolit: Ce faci când te închide paznicul în supermarket?

insolit_inchide_paznic_supermarket.jpg

Sursa foto: www.pixabay.com
Sursa foto: www.pixabay.com

Că România e o scenă imensă pe care se joacă zilnic un excelent teatru absurd asta o ştim de multă vreme. Dar când spectatorii devin fără voia lor figuranţi în piesa respectivă, te aştepţi măcar la un Oscar onorific…

Nu ştiu de ce, dar mereu când văd un paznic în supermarket, mă gândesc la Clint Eastwood. Ştiţi privirea aceea cu ochii mijiţi şi rictusul acela ciudat, care te fac să crezi că individul e gata să scoată pistolul de la brâu sau să ţipe ca-n filmele cu detectivi americani: “Freeze!”.

Au acele priviri suspicioase pe care le întâlnim de obicei pe aeroporturi, când ne pun poliţiştii să ne dăm cureaua jos, ca să nu ţiuie filtrul de metale. Ei, bine, acum am înţeles de ce sunt paznicii supermarketurilor atât de încruntaţi…

 

Sticla de rachiu

 

Într-o seară, am intrat în acelaşi magazin din piaţa Moghioroş în care intru în fiecare zi când mă întorc de la serviciu. După ce arunc în coş pateul meu vegetal, fulgii fetei şi gemul soţiei, mă pun cuminte la coadă. Deodată, liniştea din magazin e tulburată de un început de scandal, care încet-încet se amplifică.

Văd un paznic un pic mai înalt ca Danny DeVito, dar cu privirea dură a lui Armand Assante, care îşi umflă pieptul în faţa unui bărbat la vreo 50-60 de ani, de două ori mai înalt ca el şi care se cam clatină pe picioare. Individul recunoaşte senin: “Da, dom’le, am furat o sticlă de rachiu”. Întorc privirea ca să nu asist la o scenă penibilă, însă după câteva momente, îl văd pe paznicul nostru cel mic cum îl îmbrânceşte violent pe individul cu rachiul, mai-mai să-l dărâme. Toată scena se petrecea în dreptul caselor de marcat, sub ochii clienţilor care asistau fără să vrea la un spectacol de toată jena.

 

Captivi în supermarket

 

În fine, plec de la magazin, ajung acasă şi-i povestesc soţiei întreaga scenă. La nici o săptămână după acest incident, intru în acelaşi magazin, de data asta împreună cu nevasta. După ce plătim produsele la casă, dăm să ieşim din supermarket, dar… surpriză: uşa care de obicei se deschidea automat era acum încuiată. Facem strategic un pas înapoi, după care ne îndreptăm din nou cu avânt spre ieşire, cu câte o plasă în fiecare mână. Uşa… nimic. Mai facem câteva eschive ca la box, un pas la stânga, unul la dreapta… nimic.

Între timp, se mai adună vreo cinci clienţi cu plase în mâini, care repetă dansul executat de mine şi de soţia mea ceva mai devreme. Ne uităm toţi derutaţi către cea mai apropiată casieriţă: “Ne daţi şi nouă drumul?”. Femeia ne răspunde pe un ton enervant de amabil: “Imediat vă deschide paznicul. A încuiat uşa, că a prins un hoţ”. “Puţin îmi pasă, eu vreau să ies”, îi răspund nervos, în timp ce clienţii din jurul meu se agită şi ei iritaţi.

După câteva minute, timp în care s-au adunat suficienţi oameni de o parte şi de alta a uşii cât s-o punem de-o echipă de fotbal, îi mai spun o dată casieriţei amabile: “Doamnă, daţi-ne o dată drumul, ce naiba, e bătaie de joc!”. “Imediat vine paznicul. V-am spus… a prins un hoţ”, îmi răspunde femeia, căutându-l cu priviri disperate pe colegul ei “missing in action”.

“Doamnă, dar n-aveţi voie să ne ţineţi captivi aici, ce-i asta?!”, zic eu, convins că am dreptate. “E noua regulă a magazinului”, îmi răspunde casieriţa.

Într-un final, îşi face apariţia paznicul, cu pieptul umflat şi cu un aer de poliţist american, care tocmai l-a prins pe Al Capone. Acelaşi Danny DeVito cu privire de Armand Assante, care cu numai o săptămână înainte îl îmbrâncea de zor pe nemernicul care furase “o sticlă de rachiu”…

Paznicul descuie tacticos uşa, moment în care îmi pierd răbdarea şi-i spun de-a dreptul revoltat: “Băi, nene, îţi baţi joc de noi?!”. Personajul se uită la mine cu privirea lui de Clint Eastwood, dar când vede valul de oameni venind spre el, îşi dezumflă pieptul, se face şi mai mic şi spune: “Îmi cer scuze, îmi cer scuze!”.

 

Coada unică

 

Nu e prima dată când am de-a face cu paznici zeloşi la supermarket. Acum vreo doi-trei ani, într-un alt magazin (culmea, din acelaşi lanţ de supermarketuri!), eram cu fata mea, pe atunci în vârstă de patru-cinci ani. După ce am pus în coş ultimele produse, ne-am îndreptat spre cea mai apropiată casă liberă dintre cele patru disponibile. Nici n-am apucat să descarc produsele din coş pe bandă, că vine paznicul şi-mi spune: “Trebuie să staţi la coadă”. “Care coadă?!”, îl întreb siderat. “Aia de acolo”, îmi răspunde bărbatul şi-mi arată doi-trei oameni care stăteau încolonaţi la o singură casă, în timp ce alte trei erau complet libere. Când mă uit mai bine după un raft cu mâncare pentru pisici, văd că de fapt nu erau numai doi-trei oameni. Coada se întindea până în spatele magazinului, pe un culoar de cel mult un metru lăţime. Din când în când, o casieriţă cu voce stridentă striga plictisită “Casă liberăăă!” sau pur şi simplu “Avansaţi!”. Ca la Poliţie. Brusc, îmi vine în minte un episod din Seinfeld, în care un vânzător de supă (“soup nazi”) îşi terorizează clienţii, care nu crâcnesc în faţa lui şi execută mişcări mecanice pentru a nu-l deranja.

Nu mă las intimidat şi-i zic paznicului: “Eram lângă o casă liberă, cu copilul de mână, ce era să fac?”. Când casieriţa începe să-mi taxeze produsele, paznicul se apropie tiptil prin spatele meu şi-i spune femeii: “Ăăă… domnul nu a stat la coadă…”. Femeia încremeneşte, ca şi cum tocmai ar fi aflat că are de-a face cu un criminal în serie, se schimbă la faţă şi-mi zice cu dojană: “Data viitoare să nu se mai întâmple!”.

 

Paznicul vigilent

 

În fine, îmi aduc aminte de un alt episod, în care intrând cu fetiţa într-un supermarket, copilului i s-a făcut sete. Am scos sticla cu apă din ghiozdanul cu Prinţesa Sofia cu care mergea fata mea la grădiniţă, nici n-apucă aia mică să ia o gură de apă, că un paznic care a urmărit întreaga scenă mă apostrofează cu un aer superior: “Alo, domnu’, n-aveţi voie cu apa-n magazin!”. “Păi, ştiţi, îi era sete copilului”. “Da, dar trebuia să vă pun eu o etichetă pe sticlă”. “Păi, da, dar m-aţi văzut că am scos-o din ghiozdan, deci n-am furat-o, nu?!”, îi dau replica, gândindu-mă că poate figura mea blajină şi prezenţa unui copil nu ar fi fost garanţii suficiente pentru corectitudinea mea.

838