Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


O vizită în capitalism

vintila_mihailescu2_750.jpg

Vintilă MIHĂILESCU
Vintilă MIHĂILESCU
Image source: 
theindustry.ro

Mi-am lăsat mașina mai departe, căci nu știam dacă voi găsi acolo loc de parcare. Am mers, așadar, vreo cinci minute pe jos, după care am ajuns și am trecut de bariera cartierului de offices. Căci era un adevărat cartier, dar corporatist. Am mai mers deci încă vreo cinci minute până să ajung la „blocul“ meu. 

Am trecut pe lângă două-trei terase însorite, unde tare m-aș fi oprit să-mi beau cafeaua de care nu avusesem încă parte, dar nu mai aveam timp. Am mai apucat doar să văd cu colțul ochiului gardurile care împrejmuiau acest spațiu uriaș, dincolo de care își ițeau capetele murdare blocuri de patru etaje din anii ’50, cu balcoanele lor în care atârnau la uscat izmene colorate și ciorapi desperecheați. Nu am putut împiedica un gând rebel: Fiți atenți – spuneau parcă acele blocuri tuturor celor care se grăbeau spre locul lor de muncă din cartierul corporatist, sunteţi liberi să locuiți și acolo! Dar vreți? Și dacă nu erai vreun activist fanatic, parcă nu-ți doreai asta… Nimeni nu-și propusese această topografie simbolică, dar mai toate marile spații corporatiste din București au nimerit, vrând-nevrând, printre blocurile vechilor cartiere comuniste de periferie, punând deci față în față cele două lumi. Un avertisment subliminal, neintenționat, dar eficace, pentru corporatiști, care, conștient sau nu, reproduc apoi această diviziune prin gentrificarea orașului, retrăgându-se în spatele altor ziduri, dincolo de care să nu mai vadă lumea propriilor angoase.

Am intrat apoi în clădire și am fost dus la etajul unde aveam „întâlnirea de afaceri“. Persoana cu pricina nu terminase încă în-tîlnirea anterioară, așa că și-a cerut scuze și m-a lăsat să aștept într-un birou. Am avut ceva timp să-mi arunc puțin ochii primprejur. Un birou uriaș, open space, cu vreo patruzeci de birouri, din câte am putut să număr. Pe latura din spate erau trei birouri, vizibil ale unor șefi, deși identice cu toate celelalte. Puține erau „personalizate“ cu o fotografie sau vreun fleac domestic; toate aveau însă cana de cafea personală. Mă simțeam privit de peste tot și, în același timp, abandonat într-un no man’s land. Apoi am mers la întâlnire…

Citiți continuarea articolului semnat de Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche aici

1160