Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Diplomaţia franceză la ora "realismului"

2017-05-29t153113z_586787780_rc1d72a42600_rtrmadp_3_france-russia_0.jpg

Presedintele rus Vladimir Putin si presedintele francez Emmanuel Macron la Versailles pe 29 mai.
Presedintele rus Vladimir Putin si presedintele francez Emmanuel Macron la Versailles pe 29 mai.
Image source: 
credit foto: REUTERS/Philippe Wojazer

În Franţa, sondajele pun în evidenţă în acest final de an o creştere a popularităţii preşedintelui Emmanuel Macron. El începe să se prezinte, după cum arată Agenţia France Presse, ca un preşedinte  care îi protejează pe francezi şi care îşi pune în aplicare promisiunile. În numai şase luni el şi-a forjat însă şi o statură internaţională şi a dat un nou impuls diplomaţiei franceze, adoptînd o linie mult mai pragmatică decît predecesorul său François Hollande. Aprofundăm acest ultim aspect, diplomatic, al acţiunii prezidenţiale în Franţa.

Șeful statului francez inspiră încredere în interior avînd o imagine bună şi pe plan internaţional. Chiar şi presa anglo-saxonă, mai rezervată cînd vine vorba de Franţa, a observat că un preşedinte tînăr s-a instalat la Palatul Elysée şi că intervine activ în relaţiile internaţionale cu idei noi şi cu o manieră francă la nivelul declaraţiilor.

Cotidianul Le Figaro publică un articol în care elogiază de fapt "revenirea la realism" în politica externă franceză. "Trebuie să vorbim cu toată lumea", cam aşa sună unul din principiile diplomatice adoptate de Emmanuel Macron. Ceea ce el a şi făcut în ultimele şase luni. S-a văzut cu omologul său american Donald Trump, l-a primit la Versailles pe preşedintele rus Vladimir Putin, dialoghează cu tînărul prinţ moştenitor al Arabiei saudite Ben Salman…

Un veritabil botez al focului internaţional în materie de diplomaţie a fost, la începutul lunii iulie, participarea lui Emmanuel Macron la reuniunea la vîrf a grupului G20 de la Hamburg. Acolo s-a văzut pentru prima dată Emmanuel Macron cu omologul său chinez, Xi Jinping. Mai multe călătorii, în Africa neagră şi în Magreb, i-au permis lui Emmanuel Macron să traseze liniile unei politici franceze pe acest continent, unde Franţa este prezentă de altfel cu forţe militare pentru a combate jihadismul.

Emmanuel Macron nu a ezitat să-şi exprime direct unele dezacorduri cu premierul israelian Benjamin Netaniahu, pe care l-a primit la începutul acestei luni la Paris. Mai nou, Emmanuel Macron a declarat că şi dialogul cu Bachar al-Assad este necesar, deşi în perspectivă şeful statului francez consideră că preşedintele sirian va trebui să răspundă în faţa unui tribunal internaţional pentru crimele sale.

A cere, sau a impune, cu rigiditate “condiţii prealabile” pentru deschiderea unui dialog sau a unor negocieri reprezintă “un pericol” în diplomaţie. Este părerea unui filozof francez, Renaud Girard, care se exprimă în Le Figaro. Emmanuel Macron pare să fi adoptat această analiză, şi nu mai cere, cum a fost cazul cu François Hollande, plecarea lui Bachar al-Assad de la putere ca o condiţie prealabilă pentru instaurarea păcii în Siria.

Ceea ce nu însemnă că Bachar al-Assad nu rămîne un personaj de nefrecventat pe plan internaţional, şi mai ales pentru francezi. El a acuzat de altfel cu vehemenţă Franţa că sprijină… terorismul, şi aceasta pentru că francezii i-au ajutat pe rebelii sirieni şi pe opozanţii anti-Assad. Preşedintele francez a replicat calificînd drept "inacceptabile" criticile formulate de Bachar al-Assad. Citez din reacţia preşedintelui francez: "Poporul sirian are un inamic, şi acesta se numeşte Bachar. Este o realitate. Dar dacă vrem să construim un proces de pace care să conducă la stabilitate, trebuie ca toate părţile să se aşeze în jurul unei mese. Este un proces la care reprezentanţii lui Bachar al-Assad vor participa, pentru că el se află la putere la Damasc”.

Nu este exclus ca în culise diplomaţia franceză să preconizeze pentru Bachar al-Assad un scenariu care i-a fost aplicat preşedintelui sîrb Slobodan Miloşevici în urmă cu 17 ani. Cînd au fost semnate acordurile de la Dayton, în noiembrie 1995, care au pus capăt războiului din Bosnia, Miloşevici şi-a pus semnătura pe ele în calitate de preşedinte al Serbiei. În 2001, însă, pe fondul unui început de democratizare în Serbia, Slobodan Miloşevici nu mai deţinea puterea şi a putut fi tradus în faţa Tribunalului Internaţional de la Haga pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi genocid.

În cazul lui Bachar crimele sunt şi mai teribile, şi poate că un scenariu “de tranziţie” similar cu cel sîrb l-ar putea plasa într-o bună zi în faţa unor judecători.

280