Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Teatru: "Nos Serments" (Jurămintele noastre) - un spectacol al unei trupe tinere, între teatru şi film

theatre-colline-500-3988f.jpg

credit foto: paris-promeneurs.com

Prezentat pe scena Teatrului Naţional de la Colline din Paris, acest spectacol este inspirat de un film cult "al noului val", La maman et la putain, de Jean Eustache, realizat în 1973 . Trupa care îl propune se numeşte  In-quarto, textul este scris şi regizat de Julie Duclos, promoţia 2010 a Conservatorului Naţional Superior de Artă Dramatică. La Teatrul Naţional de la Colline au mai avut loc, recent astfel de "adaptǎri". Stagiunea actuală s-a deschis cu o adaptare, plină de îndrăzneală, după Capitalul lui Karl Marx, spectacol intitulat Capitalul şi maimuţa sa (Le Capital et son singe) în regia unui alt tînăr regizor, Sylvain Creuzevault, despre care am vorbit de altfel la vremea premierei.

Matei Vişniec: Teatrul de la Colline,  construit în 1983, este ultimul creat din cele 5 teatre naţionale, subvenţionate de Ministerul Culturii, alături de Comedia Franceză, Odéon, Teatrul Naţional de la Chaillot (acestea din urmǎ fiind la Paris), şi Teatrul Naţional de la Strasbourg. In 1988 Jorge Lavelli, primul director al noii instituţii propune şi obţine să dedice teatrul exclusiv dramaturgiei contemporane. În peisajul teatral subvenţionat, Teatrul de la Colline  rămîne astăzi teatrul unde se reprezintă cu precădere autori în viaţă, contemporani sau străini. Încă în viaţă este dealtfel o precizare utilă, sau o compensaţie, căci teatrul se află în apropierea cimitirului Père Lachaise, unde odihnesc în pace multe nume ale literaturii şi artei franceze. Cartierul însă, aflat în cel de al XX-lea arondisment, aproape de porţile zonei nordice a bulevardului periferic, este un cartier popular şi plin de viaţă. Aici se mai află un alt teatru, întemeiat în anii 60 de Guy Retoré, şi pe care l-a condus pînă în 2002, Teatrul de Est Parizian, devenit Teatrul Internaţional de limbǎ francezǎ.

Dar să revenim la spectacolul nostru care evolueazǎ pe frontiera finǎ dintre teatru şi film. Mirella Patureau, despre ce Jurăminte este vorba ?

Mirella Patureau: Este de fapt o adaptare liberă după un film cult al noului val francez, La maman et la putain, de Jean Eustache, în 1973, cu Jean-Pierre Léaud, actor fetiş sau veritabil dublu al lui François Truffaut, alături de Bernadette Lafont, dispărută în 2013. Filmul povestea intrigile amoroase a trei personaje, Alexandre, prins între o femeie mai în vîrstă- dar de 30 de ani, superbă, Bernadette Lafont -  şi o mai tînără infirmieră poloneză.  Se vorbeşte mult, suntem în plină revoluţie sexuală, despre amorul liber, despre nimic sau despre tot. Echipa de la In-quarto pleacă deci de la acest prim impuls şi recrează situaţiile în ziua de azi. Personajele sunt tineri de 30 de ani, fără probleme de bani, aici junele se numeşte François, "squatte" sau locuieşte în  apartametul iubitei, înainte de a o părăsi şi deveni scriitor, un alt personaj spune că nu doreşte să muncească din motive morale, ar fi indecent, căci e bogat. Eu nu m-aş limita doar la filmul luiEustache, ca sursă de inspiraţie, m-aş gîndi de pildă la un film de Agnès Varda, Le Bonheur, din 1965, cu un trio amoros asumat ca o lecţie de fericire conjugală, sau în general la stilul filmelor lui Jacques Rivette, ce şi-a fixat adesea camera de luat de vederi în preajma scenei. Spectacolul lui Julie Duclos  (precizez că textul este scris împreună cu Guy-Patrick Sainderichin, companion mai experimentat) respiră deci acest aer al unui anume film francez, unde eroii perorează la nesfîrşit cu umor şi abuz de paradoxuri, cu o întreagă mitologie a lui mai 68, un soi de ucenicie sentimentală înainte de vîrsta raţiunii, l’âge de la raison.

Matei Vişniec: Am înţeles însă că, mai mult decît atît, spectacolul se desfăşoară pe scenă ca într-un studio de filmare. Cum este construit spaţiul scenic şi mai ales cum este construit "scenariul"?

Mirella Patureau: Da, spectacolul se deschide dealtfel cu cîteva imagini filmate, pe peretele din fundal avem un ecran pentru alte proiecţii, genericul final aminteşte o importantă echipă de turnaj, decorul din faţa noastră e foarte intimist, o cameră cu un pat cu cearceafurile desfăcute, foarte util în asememea împrejurări cu activităţi ad-hoc multiple, o canapea şi o masă joasă cu un televizor. Personajele ascultă radioul,  muzică pe you tube sau pe mp3, telefonează şi-şi trimit mesaje texto, nu mai suntem în anii 60. Filmul intervine adesea, pentru a scoate personajele din "scenele de interior", ies la aer, fug pe strazi, intră în cafenele, spaţiu tradiţional al mitologiei pariziene, germano-pratine, Saint Germain de Près. Au turnat mult în exterior, pentru echipă era foarte important să iasă din şcoală, din teatru, pentru a de-teatraliza teatrul. Regizoarea mărturiseşte că a plecat de la filmul lui Eustache, pentru a-l părăsi mai bine, actorii au creat personaje de azi prinse într-un anume tip de raport, faţă de lume, faţă de cuplu. Trebuie însă să amintim o altă întîlnire importantă pentru tînara regizaore, stagiile de lucru cu regizorul polonez Krystian Lupa, ce i-a oferit un minunat instrument de lucru pentru a aborda mai departe proiectul spectacolului Nos serments. Aerul de libertate pe care-l respiră spectacolul provine astfel din stilul de lucru al echipei şi din felul cum este construit spectacolul. Nos serments s-a născut din mai multe improvizaţii colective, ce au dezvoltat impulsurile scenariului lui Eustache, compania practică ceea ce se cheamă azi în general "un teatru de platou scenic" sau scriitură de scenă... Spectacolul este astfel rodul unei tinere echipe, sunt toţi colegi de generaţie sau de Conservator, un anume stil de lucru, o anume gîndire de teatru ce aduce realmente un aer proaspăt, ca un jurămînt sau promisiune de viitor.

Teatrul de la Colline continuă  în cursul lunii martie, incursiunile teatrale în lumea filmului cu un spectacol intitulat Il faut toujours terminer qu’est-ce qu’on a commencé, Trebuie întotdeauna să termini ce ai început, care este de fapt o adaptare după filmul Le Mépris, Dispreţul, de Jean-Luc Godard, după romanul lui Alberto Moravia.

 

 

 

293